Erou sau trădător? – O întrebare inutilă şi periculoasă (8)
  • 11-06-2021
  • 0 Comentarii
  • 988
  • 3

– Radiografia unei trădări –

 

După o incursiune jurnalistică în viața și activitatea unui personaj definit ca mîna dreaptă a lui Ceaușescu în ce privește complicata activitate de spionaj în afara Țării, personaj pe care Președintele României îl chema și după miezul nopții pentru a-i cere sfatul în rezolvarea unor cazuri dificile, ofițer (apoi general) de Securitate, devotat timp de 27 de ani regimului de la București, ca apoi să fugă din România, măcinat de ,,remușcări”, și să ceară azil politic la ,,șefii” lui din SUA – desigur, este vorba despre generalul Mihai Pacepa – iată, am ajuns la ultimul episod.

Dorind să plec de la început pe căi nebătătorite, evitînd șabloanele anterioare ale analizei acestui caz, în viziunea internă și externă a unor autori care s-au aplecat asupra prezentării cazului în speță, am abordat metoda comparativă, punînd în cele două talere datele esențiale care definesc cele două variante – substantivele EROU-TRĂDĂTOR, despărțite de conjuncția ,,sau”. Înainte de a-mi formula opinia și partea baricadei pe care să mă poziționez, am acumulat toate datele posibile, din punct de vedere al unei documentări cît mai complete, am apelat și la înșelătoarea sintagmă ,,circumstanțe atenuante”, trecînd ghemul de date prin filtrul credibilității, căreia i-am aplicat coeficientul de siguranță, care poate fi enunțat pragmatic astfel: Ce-l mîna pe el în luptă?

Numai după ce aceste concentrări de date, note, întîmplări, evenimente (prietenoase cazului cercetat sau ostile) au fost analizate, sub diferite procedee: direct, încrucișat, în postura de relație de interdependență etc., s-a decantat concluzia finală – TRĂDĂTOR! În raport cu relevanța datelor credibile analizate, cu epoca în care Mihai Pacepa a îndeplinit funcțiile de prim-adjunct al Direcției de Informații Externe și secretar de stat în Ministerul de Interne – Consiliul Securității Statului, simultan cu cea de consilier al lui Ceaușescu pentru dezvoltare și securitate tehnologică, cu condițiile optime în care trăia, acumulînd o avere demnă de invidiat, ,,evadarea din lagărul comunist” (benevolă) este un basm de spus la proști, iar lacrimile lui de crocodil îl incriminează și mai dur, aducînd în față minciuna în care a încercat să ne atragă și pe noi: ,,Regret enorm cei 27 de ani în care am fost ofițer al Securității. Activitatea pe care am desfășurat-o în conducerea ei a fost o imensă eroare”.

Tocmai din aceste motive (și multe altele desprinse din cele 7 episoade anterioare), personal, chiar dacă aș fi fost în postura de rudă de gradul 1 cu generalul Mihai Pacepa, cunoscînd toate datele problematicii, tot eticheta de TRĂDĂTOR i-aș fi aplicat-o! Nu poți călca pe conștiință cu bocancii imoralității doar de dragul de a-ți ,,apăra” un apropiat!

Cerșetori la porțile dreptății

După ce recursul în anulare, prin acceptarea lui și prin sentința nouă, care casează sentința din 1978, a dat apă la moară trupei de susținere a generalului fugar, a început asaltul asupra unor instituții ale Statului, pentru a pune în practică acea decizie. Vîrful de lance în România l-au constutuit, în mass-media, Sorin Roșca Stănescu (director pe atunci al ziarului ,,Ziua”) și Lucia Hossu Longin (jurnalistă la Televiziunea Română) alături de avocatul Cătălin Dancu, iar în afară Cornel Dumitrescu (directorul ziarului în limba română ,,Lumea liberă”, ce apărea la New York).

Pe linie avocățească s-a luptat avocatul Cătălin Dancu, un om foarte determinat și activ, utilizînd căi variate pentru a-și atinge scopul, adică pentru a forța ducerea la îndeplinire a Deciziei nr. 41 în dosarul nr. 23/1999 prin care a fost admis Recursul în anulare formulat de Procurorul General al României în favoarea generalului Mihai Pacepa ce fusese condamnat la moarte de regimul Ceaușescu. Avînd în mînă documentele de casare a sentinței 52/17 august 1978 a Tribunalului Suprem, Secția Militară, Cătălin Dancu a început asaltul asupra instituțiilor Statului Român, cele abilitate, în vederea aducerii la îndeplinire a părții din noua Decizie care se referă la averea lui Pacepa și la restituirea gradului militar, și, pe cale de  consecință, a fixării unei pensii militare. Probleme punctuale, dar greu de realizat în contextul degringoladei politice în care se afla România în primul deceniu postdecembrist!

Nemulțumit de faptul că demersul său rămăsese, deocamdată, fără efect, cu toate că bătuse la toate porțile care ar fi putut (după știința avocatului) să rezolve problema în cauză, Cătălin Dancu, la 8 ianuarie 2001, adresează o scrisoare președintelui României, Ion Iliescu. Pentru că pedeapsa cu moartea nu-l interesa pe Dancu, aceasta rămînînd doar pe hîrtie, avocatul generalului Pacepa se zbătea asiduu, revendicînd celelalte două componente ale Deciziei: averea și gradul militar (și, subsidiar, pensia de general). Pentru edificare, redau un fragment din partea de început a acestui document: ,,De peste un an de zile, fiecare autoritate militară care a fost sesizată cu cererea mea pentru restituirea gradului de general-locotenent al clientului meu și pe cale de consecință, pentru acordarea drepturilor de pensie, a evitat să răspundă tranșant, conform legii, solicitărilor noastre”. În continuare, acesta enumeră instituțiile ce au rămas mute la solicitarea de mai sus, ajungînd, în final la ,,însărcinarea” președintelui de la Cotroceni cu executarea Deciziei CSJ: ,,În acest sens, Serviciul de Informații Externe, Comandamentul Militar Teritorial București, Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne și-au declinat orice calitate în a rezolva favorabil problema gradului militar (vă depun alăturat toate adresele oficiale primite în acest sens). În final, prin adresa sa, Ministerul Apărării Naționale ne precizează că redarea gradului de general se face prin decret al președintelui României. Față de această situație, vă solicit respectuos ca în baza prerogativelor legale ce le aveți, să sprijiniți eforturile noastre legate de îndeplinirea Hotărîrii CSJ”.

După cum se poate constata, jocurile politice în jurul generalului Ion Mihai Pacepa nu s-au oprit nici după mai bine de un deceniu de la fuga acestuia în America. Primit cu onoruri artificiale, ajutat să-și schimbe fizionomia și ascuns bine pentru a fi apărat, generalul Pacepa devenise o adevărată mină de aur în privința divulgării celor mai bine păstrate secrete ale spionajului românesc și ale Pactului de la Varșovia, a denigrării Țării în care trăise 50 de ani. Pentru americani generalul Pacepa devenise un mit. ,,Pentru Guvernul SUA, generalul Pacepa este cel mai înalt oficial din comunitatea sovietică de informații care a trecut de partea Statelor Unite”, se recunoaștea peste ocean, ca o mare biruință a Seviciilor americane și occidentale asupra celor similare din țările ,,lagărului socialist”.

Dar, cum toate acestea nu erau pe deplin recompensate, forțe diferite (mass-media, politice, diplomatice etc.) au cooperat în vederea punerii în execuție a Deciziei de reabilitare a lui Pacepa. S-a ajuns pînă acolo încît, dirijat de la Washington, avocatul Cătălin Dancu a încropit un mic șantaj la Ion Iliescu, momindu-l cu puterea de influență a generalului Pacepa asupra Casei Albe. Iată paragraful în cauză: ,,Vă asigur că sprijinul dumneavoastră pozitiv în soluționarea acestui caz va avea cu siguranță ecouri de apreciat la Washington în cadrul administrației americane Bush. Ca o confidență pe care îmi permit să o fac și care sînt sigur că va păstra acest caracter, generalul Ion Mihai Pacepa este un apropiat prieten și colaborator al  actualului vicepreședinte al SUA, dl. Dick Cheney”.

Președintele Ion Iliescu nu că s-ar fi omorît să-l pună în drepturi pe fugar, dar, conform prerogativelor sale, a trimis documentația organelor abilitate, zîmbind mulțumit că și-a făcut datoria (oare ce datorie avea un șef de stat față de un fugar, dezertor și trădător?). Presa de peste ocean a reacționat furibund, simțindu-se datoare gestului de trădare făcut de Pacepa. Pentru a încheia acest capitol, să amintim deranjul stăpînilor săi din America la indiferența autorităților de la București față de rezolvarea intervenției avocatului Cătălin Dancu. Cităm din același Arnaud de Borchgrave, editorialist la United Press International: ,,Curtea Supremă de Justiție din România a decis în 1999 reabilitarea celui mai înalt în rang ofițer de Informații care a defectat din Est în Vest în timpul Războiului Rece. Gradul de general și proprietățile sale confiscate trebuiau să-i fie restituite. Însă Guvernul nu doar că a continuat să ignore decizia, dar și-a și instruit ambasadorul din Statele Unite să declare că generalul Ion Mihai Pacepa, care încă trăiește sub acoperire în Statele Unite, ar putea veni acasă ca un om «liber». În mod clar un neadevăr orwellian. Nu doar că președintele român Ion Iliescu ignoră Curtea Supremă de Justiție, dar a mai și adăugat o insultă cînd a declarat sarcastic «doar Ceaușescu poate să-i dea gradul înapoi lui Pacepa»”. Pentru respectarea adevărului, iată precizarea președintelui Ion Iliescu: ,,Din punct de vedere juridic s-a produs acest lucru de către instanțele abilitate, dar reabilitarea în sensul reluării gradului de general este puțin cam stranie. A părăsit structurile care i-au acordat gradul de general, le-a și denunțat. Păi, cine să-l reabiliteze în grad? Ar trebui Ceaușescu să o facă, că el i-a dat gradul de general”.

Apropo de pretențiile lui Pacepa, iată și o poziție a lui Horia Roman Patapievici, care numai de sentimente pro Iliescu nu poate fi acuzat: ,,Să vedem azi în el un fel de erou, pentru că a defectat în 1978, mi se pare absurd. Reabilitarea celui care a fost condamnat la moarte de regimul Ceaușescu nu are nici o legătură cu activitățile sale de poliție politică din trecut. Un general de Securitate care revendică o avere de 3 milioane de dolari este nerușinat”.    

Cartea răzbunării

Ajuns în SUA cu familia întregită, după ce i s-a fabricat o identitate falsă și i s-au făcut operații estetice pentru a nu putea fi recunoscut, Mihai Pacepa a avut timp pentru a medita. Dincolo de inedita conjunctură în care își desfășoară acum viața, într-un mediu care l-a asimilat din interes securist, după ce a aflat de condamnarea venită de la București, tocmai de la ,,tătucul” Ceaușescu: degradare, confiscarea averii, dar, mai ales, ,,împușcarea” de două ori, fostul consilier al președintelui României pe probleme de securitate și-a făcut un plan de răzbunare. Nu putea rămîne indiferent la condamnarea din Țară, trebuia să plătească și el cu ceva ,,obrăznicia” lui Ceaușescu de a-l condamna la moarte chiar de două ori, de parcă ar fi avut două vieți!

Așa a fost clocită, timp de 9 ani de la implementarea lui Pacepa pe pămînt american, cartea ,,Orizonturi Roșii” (în original ,,Red Horizons: The 2nd Book. The True Story of Nicolae end Elena Ceaușescu’s Crimes, Lifestyle and Corruption”). Dospirea timp îndelungat a acestei scrieri s-a datorat, conform unora dintre analiștii politici care s-au aplecat asupra acestui subiect, tacticii guvernului de la Washington în privința lui Ceaușescu: nu doreau să-l supere și mai tare cu reevaluarea cazului Pacepa, considerînd că aveau nevoie de Președintele României în politica de destabilizare din Est. Cînd, însă, și-au dat seama că nu prea mai au ce scoate de pe urma ,,radicalizării” lui Ceaușescu, au schimbat foaia, dînd gaură butoiului cu otrăvuri pacepiste.

În noiembrie 1987, cînd Mihai Pacepa publica ,,Orizonturi Roșii”, primul exemplar ajunge la președintele Ronald Regan, într-o ceremonie sui-generis, de parcă ar fi fost vorba despre unicul exemplar al unei Biblii inedite, descoperite recent. Pentru președintele Regan chiar a fost ca o Biblie, după unele surse, acesta ar fi declarat, la primirea cărții, numind-o: ,,Biblia mea pentru lupta cu dictatorii comuniști”. În scurt timp, cu concursul CIA, ,,Orizonturi Roșii” a fost editată în peste 20 de țări, ajungînd pînă în Japonia. Desigur, odată cu răspîndirea cărții pe meridianele și paralelele globului pămîntesc, a explodat și propaganda de valorificare a oportunității memoriilor generalului Pacepa, cititorii avînd prilejul să se întîlnească pentru prima dată cu o descriere a clanului Ceaușescu prezentată de cel mai de încredere om al camarilei, acest element constituind și garanția credibilității tuturor exagerărilor din carte.

Ca și asupra vieții și activității generalului Pacepa, și despre veridicitatea datelor publicate în acest volum, părerile sînt pro și contra. Personal, am citit cartea de pe poziția unui om care nu știe mai nimic despre perioada cuprinsă în aceste memorii. A fost doar o încercare. De ce? Fiindcă această carte este un manifest propagandistic, menit să răstoarne tot completul de date și evenimente legate de viața și activitatea lui Nicolae Ceaușescu, în fruntea României și a PCR, împreună cu o suită consistentă din conducerea de la acea dată, toate montate sub corolarul securității ceaușiste – oaia neagră a democrației. Apărută într-o perioadă în care Perestroika lui Gorbaciov tăia vad prin țările Tratatului de la Varșovia, izolîndu-l tot mai mult de Nicolae Ceaușescu (care se încăpățîna să nu înțeleagă vîntul schimbării – sau să nu-l accepte), ,,Orizonturi Roșii” a devenit interesantă pentru o parte dintre cititori, mai ales la cei care au privit și interpretat volumul ca pe un amalgam de povești dirijate spre palierul facil al cancanului.

Impactul acestei scrieri asupra cititorului trebuie apreciat pe două direcții: internă și externă. După cum s-au pronunțat specialiștii, ținta principală a cărții ,,Orizonturi Roșii” a fost România, în speță cititorii români, pentru a le inocula în conștiință răul pe care președintele Nicolae Ceaușescu, împreună cu mai-marii zilei din PCR, îl reprezentau pentru populația României, care, într-adevăr, traversa partea curbei de viață cu multe neajunsuri materiale. Pe plan extern s-a urmărit ștergerea mitului Președintelui Ceaușescu de om politic din cadrul țărilor socialiste, apreciat și stimat de conducătorii unora din cele mai mari state din lume, ridicînd la rang de credibilitate o eterogenă însăilare de informații veridice, urmate, din păcate, de prea multe date cu totul fanteziste (pe românește – mincinoase).

Pentru românii din Țară, începînd cu data de 1 ianuarie 1988, postul de radio ,,Europa Liberă” (care aștepta de mult o asemenea plăcintă propagandistică) a transmis, în serial, mai multe capitole din ,,Orizonturi Roșii”. În același an, atît pentru românii din diaspora, cît și pentru cei de acasă, la New York, sub egida Editurii ,,Universul” (numele unui săptămînal tipărit în emigrație de fostul realizator de emisiuni de la TVR Aristide Buhoiu) este editată în limba română cartea de memorii ,,Orizonturi Roșii”. Aproape de noi, la Budapesta, în decembrie 1989, se trage un tiraj de 50.000 de exemplare din ,,Orizonturi Roșii” în limbile română și maghiară, și imediat sînt semnalate încercări de introducere clandestină în România. Propaganda antiromânească nu cunoștea frontiere.

Întrucît nu voi face analiză pe text – cartea e scrisă (tradusă) într-un limbaj majoritar trivial, lăsînd impresia confecționării unui roman cu tentă pornografică – chiar și părțile care se referă la unele probleme serioase o fac în termeni literari de uz școlăresc. Ce apare dubios în arhitectura volumului este folosirea consistentă a metodei dialogului, probabil spre a conferi credibilitate în masa viitorilor cititori. Citind cu atenție textul și constatînd locul de introducere a dialogului, mi-am dat seama de efectul urmărit de Pacepa – acela de a naturaliza discuția personajelor, punînd în gura lor fel de fel de expresii și sintagme care să demoleze și mai mult soclul pe care ajunsese, în special, familia Ceaușescu (Nicolae, Elena, Nicu). Deși trivialitățile nu pot fi reproduse, atît pentru mizeria lexicală, cît și pentru minima credibilitate a acestor scene, ele fac parte din acest arsenal scabros al autorului, care și-a transformat amintirile într-o poliță de plătit familiei prezidențiale a României. Orgii indescriptibile, cu șampanie turnată pe capul unor membri marcanți ai Guvernului, cu alte scene incredibil de imaginat ne sînt descrise ca un stil de viață al familiei Ceaușescu. După ce reții acele secvențe (capitole) din carte, care au în centrul lor o problematică a unor evenimente cu o bază  minimă de credibilitate, cu ce mai rămîi? Cu un fel de rumeguș literar, bombastic, numit ,,memorii”, cînd, în realitate, este un fake-news de proporții...

Deși, după părerea mea, nu mai contează cine a scris ,,Orizonturi Roșii”, cu adevărat, odată ce efectul publicării ei nu mai prezintă nici o valoare pentru noi, trebuie să ne amintim de multele semnale din presă care îl asociază pe Pamfil Ripoșanu cu scrierea acestor memorii. Cel care a insistat pe această dezvăluire a fost scriitorul și publicistul Mihai Pelin, un neobosit căutător în documente de arhivă. Descoperirea a făcut-o transfugul Cornel Dumitrescu, nota apărută în arhivele Securității sunînd astfel: ,,Trădătorul Pacepa își scrie memoriile, iar avocatul Pamfil Ripoșanu, fostul consul al României la Washington, pînă în 1946, i le redactează într-un limbaj literar. Din păcate, completează Mihai Pelin, memoriile în discuție, sub titlul «Orizonturi roșii», au apărut într-o redactare mizerabilă din toate punctele de vedere, care merită orice alt calificativ decît cel utilizat de Cornel Dumitrescu”.

Paul Goma plasa ,,Orizonturi Roșii” în categoria de ,,fabulații aiuritoare” (nota bene: Paul Goma – un adevărat disident al regimului Ceaușescu!), iar unul dintre cei mai reputați istorici români contemporani, Ioan Scurtu, reliefînd argumente istorice solide, scria despre Mihai Pacepa că nu este altceva decît ,,un falsificator al istoriei”. Referitor la valul de propagandă ieftină și la vîlva produsă de ,,Orizonturi Roșii”, regretatul Mihai Pelin descrie cel mai plastic minciuna din jurul acestei tipărituri: ,,În general, literatura lui Ion Pacepa, ca și literatura pro-Pacepa a fanilor din țară, este marcată de un anticomunism trivial și de o înțelegere troglodită a circumstanțelor instalării și consolidării regimului comunist din România postbelică” (,,Un veac de spionaj, contraspionaj și poliție politică”, Editura ,,Elion”, București, 2003).

Viața și activitatea fostului general Mihai Pacepa au fost marcate de varii manifestări, hotărîri și atitudini care au înrîurit (în majoritatea cazurilor, în rău) destinele a zeci și sute de români angajați în sfera Serviciilor și a politicii la nivel înalt. Enumerînd doar cîteva repere din acest drum pe parcursul celor 27 de ani cît a fost pe cai mari în România, cu concluzia de personaj malefic, predestinat trădării, am spus aproape totul despre Mihai Pacepa: în perioada 1956-1964 a îndeplinit diverse misiuni informative în străinătate, între care și aceea de șef al rezidenței de spionaj de la Frankfurt pe Main, ale cărei fonduri le-a delapidat în interes personal, dînd foc, apoi, documentelor din gestiune; din 1966 pînă în 1972 a îndeplinit funcția de adjunct al șefului DIE, iar din 1972 pînă în 1978, pe lîngă această funcție a cumulat-o și pe cea de secretar general în Ministerul de Interne – Consiliul Securității Statului, pe lîngă acestea două a mai fost numit și consilierul lui Ceaușescu pentru securitate și dezvoltare tehnologică; în aceste funcții de prim rang a introdus în Serviciul de Spionaj românesc un climat de profundă corupție, iar pe plan extern a fost pionul principal al cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu; a aprobat și uneori a participat direct la lichidarea fizică a unor persoane ,,cu probleme”, cetățeni români sau străini; în iulie 1978, strîns cu ușa de mai multe anchete privind afacerile oneroase în care se implicase de-a lungul anilor, a dezertat în timpul unei misiuni oficiale (recunoscute chiar de el) în Germania de Vest. Recuperat de centrala CIA din Frankfurt pe Main, s-a stabilit în SUA, de unde a împroșcat cu venin România.

Pentru România adevărată Mihai Pacepa a murit cu mult înainte de a muri cu adevărat. Din iulie 1978. Acum, după adevărata lui moarte, dacă ,,ucenicii” săi nu zgîndăreau cenușa trecutului, bătîndu-se în piept cu ,,eroul” Pacepa, acest serial n-ar fi fost scris niciodată. România de azi are de rezolvat probleme mult mai acute decît ,,cazul Pacepa”. Și așa nu mai e printre noi. Lăsați-l să-și doarmă somnul de veci acolo unde-o fi, pe pămînt american. Oricum, pămîntul Patriei l-ar fi respins. Amin!

Sfîrșit

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite