
- 04-06-2021
- 0 Comentarii
- 643
- 0
Cu
scuzele de rigoare pentru întreruperea acestui serial jurnalistic, la episodul
6, întrerupere pricinuită de publicarea (în același spațiu tipografic) a unor
materiale de strictă actualitate – Sărbătorile Pascale și împlinirea unui veac
de la crearea, la 8 mai 1921, a PCR – reluăm astăzi ,,Radiografia unei
trădări”, în care vom urmări ultimele episoade, cu o încărcătură istorică și
documentară aparte, deoarece cuprind, în esență, două capitole controversate
din tumultoasa biografie a generalului Mihai Pacepa (Pacipa) – judecarea și condamnarea
în contumacie (de către regimul Ceaușescu), și procesul de ,,reabilitare”
inițiat și desfășurat sub auspiciile regimului postdecembrist, pe timpul
președintelui Emil Constantinescu.
Averea
unui fugar
Pentru
cei care încă rămîn fideli ideilor pacepiste, considerîndu-l pe generalul Mihai
Pacepa un erou pe care, după o viață în slujba ,,dictatorului”, la nivelul cel
mai înalt, turnînd betoane solide la temelia cultului personalității cuplului
prezidențial, pupîndu-i mîna cu frenezie Elenei Ceaușescu și participînd la
numeroase acte incompatibile cu statutul unui general, l-a lovit damblaua și
i-a venit ideea să fugă la inamic – doar argumentul indus de imensa avere pe
care a părăsit-o de bună voie și nesilit de nimeni, aruncîndu-se într-un ocean
de incertitudini, poate da peste cap argumentele acestor susținători.
Într-adevăr, imensa bogăție acumulată în anii în care a acționat la vîrful
puterii Securității în România – bogăție imposibil de adunat pe cale cinstită –
abandonată tam-nesam în iulie 1978, plus beneficiul perpetuu al poziției
personale în nomenclatura MAI, reprezintă două piedici principale (sau două
atracții, dacă privim lucrurile din alt unghi) care îl puteau opri pe general
să ia o astfel de hotărîre.
Dacă
așezi alături și conjunctura anilor ʼ70, cînd Pacepa a săvîrșit actul trădării,
ani în care regimul Ceaușescu trăia cea mai mare deschidere internațională, cu
realizări care nu vor mai fi atinse de România în vecii vecilor, cauza
(cauzele) dezertării apar tot mai pregnant, în nici un caz legate de pretinsa
lui ,,justificare” așa cum ne minte frumos în interviul acordat Luciei Hossu
Longin, în cartea ,,Față în față cu generalul ION MIHAI PACEPA”: ,,Mă
simțeam ca-ntr-un acvariu, înnotînd în pielea goală, sub ochii unor securiști
care mă înregistrau, care îmi controlau prietenii, care îmi controlau împrejurările,
care știau totul, totul despre mine. Am supraviețuit pentru că am cunoscut
Sistemul. Dar a fost îngrozitor. (sublinierea autorului) Nu am putut
împărtăși gîndurile mele nici măcar fiicei Dana, pe care o divinizez”.
Ordonanța
pentru instituirea sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile și imobile
aparținînd inculpatului Pacepa Ion-Mihai a fost emisă abia la două săptămîni
de la fuga generalului (7 august 1978), întîrziere care, conform părerii unor
magistrați, ar fi putut genera ascunderea unor obiecte de mare valoare din
aceste bunuri supuse sechestrului. Descinderea la locuința familiei Pacepa din
aleea Alexandru nr. 28, pentru inventarierea acestor bunuri s-a petrecut pe 9
august, deci, cei în cauză au mai avut răgaz 48 de ore pentru a sustrage de sub
viitorul sechestru ceea ce doreau mușchii lor.
Pentru a nu încărca memoria cititorului cu prea multe
date, vom prezenta cîteva date-reper, pentru a ne edifica asupra acestui
subiect, dar și a reliefa rapacitatea acestui individ pus pe căpătuială,
strîngînd averi (unele obiecte devenite inutile prin repetarea lor) imense,
greu de imaginat de către cei care munceau pentru a produce plusvaloarea din
care se îmbuiba și Pacepa.
Pînă la
urmă o parte dintre aceste lucruri chiar au ajuns la Consignație: 291 de
obiecte personale (în valoare de 515.560 lei), 40 de piese auto (53.424 lei),
îmbrăcăminte (27.867 lei). Apropo de această avere, cel puțin lotul care a
format partea vizibilă a aizbergului, avocatul Cătălin Dancu, ales de Pacepa
să-l apere în procesul de restituire a averii confiscate, după pronunțarea de
către CSJ a sentinței de reabilitare, prezintă o viziune originală asupra
acestei problematici, susținînd aplicarea unei anumite rate de dobîndă la
valoarea averii confiscate (de fapt, abandonate – precum și Țara și familia) de
generalul fugar și trădător: ,,Valoarea totală a averii generalului a fost
estimată la acea dată de Securitate la 1.550.000 lei, iar dacă avem în vedere
adresa oficială a Băncii Naționale Române, care atestă că atunci un dolar era
cotat la 5 lei, rezultă că averea clientului meu în 1979, raportată la dolar,
se cifra la circa 300.000 de dolari. Astăzi, după 25 de ani (declarația a
fost făcută în anul 2003 – n.a.), cu indexările și dobînzile
de rigoare, cred că s-ar depăși suma de 3 milioane de dolari”.
Splendidă
judecată de domn avocat! Poate ne spune și la ce sumă s-ar fi ridicat onorariul
domniei sale dacă ,,fantoma” Pacepa ar fi fost despăgubit de Statul Român cu 3
milioane de dolari Dacă ar fi insistat
mai mult, atunci poate că România, cu ajutorul unui împrumut la UE, ar fi
rezolvat și această chichiță avocățească!
Procesul
După
invocarea apărării secretului de stat desprindem din acest rechizitoriu
următorul paragraf: ,,Asemenea fapte de o excepțională gravitate a săvîrșit
fostul general-locotenent PACEPA ION-MIHAI, care, datorită funcției de mare
răspundere ce a îndeplinit-o în cadrul Departamentului Securității Statului din
Ministerul de Interne, cunoscînd secrete de stat de o importanță deosebită,
le-a transmis unor agenți ai unor țări capitaliste, punîndu-se, totodată, în
slujba acestora pentru a desfășura activități dușmănoase împotriva statului
nostru socialist”.
Cu cele
patru capete de acuzare, la care judecătorii au adăugat conexiuni la context,
complicînd și mai mult situația generalului, procesul s-a desfășurat la 17
august 1978, în ședință secretă, conform unei precizări din cuprinsul
sentinței, care suna astfel: ,,Tribunalul, apreciind asupra cererii și
considerînd că, în adevăr, judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere
unor interese de stat, în baza art. 290 alin.2 c.proc. pen. declară ședința
secretă pentru tot cursul judecării procesului”.
La dezbateri, procurorul, pînă să invoce articolele de
lege încălcate de Mihai Pacepa, a arătat că ,,din probele administrate
rezultă că, în scopul satisfacerii unor interese materiale meschine, inculpatul
a intrat în legătură cu agenți ai altor
state străine, cărora le-a divulgat secrete de stat ce le cunoștea datorită
funcției de conducere pe care a îndeplinit-o în cadrul Ministerului de Interne,
precum și că, punîndu-se în slujba unor cercuri reacționare din afara țării, a
întreprins și alte acțiuni de natură a submina securitatea statului, iar cu
ocazia unei deplasări efectuate în străinătate a refuzat de a se mai înapoia în
țară, dezertînd astfel din armată”. Din acest pasaj decupat din
rechizitoriu se observă cu ușurință faptul că Pacepa, înainte de a fi acuzat că
a dezertat, este acuzat de spionaj în favoarea unor state străine, ceea ce
spulberă din fașă orice încercare de a-l exonera pe Pacepa de îndelungata lui
activitate de spion pus în slujba unor Servicii străine (așa cum, de altfel, am
demonstrat în episoadele anterioare ale acestui material). După
deliberare, sentința nu va constitui o surpriză: dacă pentru două capete de
acuzare Tribunalul l-a condamnat, de două ori, la cîte 7 ani de închisoare,
pentru infracțiunea de trădare (în două forme specifice) Mihai Pacepa a fost
condamnat de două ori la moarte și la confiscarea averii. ,,În baza
articolelor 33 și 34 din Codul penal, inculpatul va executa pedeapsa cea mai
grea și anume pedeapsa cu moartea, confiscarea totală a averii și degradarea
militară”. La 1 septembrie 1978, Secția Militară a Tribunalului Suprem
trimitea o adresă președintelui Tribunalului Militar Teritorial București, în
scopul luării măsurilor legale pentru punerea în executare a sentinței nr. 52
din 17 august 1978, pronunțată în dosarul nr. 60/1978, de către Secția Militară
a Tribunalului Suprem, sentință rămasă definitivă prin nerecurare la 1
septembrie 1978.
Bineînțeles,
în afară de sentința de executare a lui Pacepa, celelalte prevederi au fost
îndeplinite, existînd documente referitoare la punerea la vînzare, prin Consignație, a bunurilor confiscate, lucrările de
artă fiind predate Muzeului de Artă al României, iar obiectele din aur fiind
depuse la BNR. Mihai Pacepa a fost decorat cu 29 de ordine și medalii,
românești și străine (Argentina, Tunisia, Guineea, Venezuela, Columbia,
Ecuador), cum reiese dintr-o notă a Direcției Cercetări Penale din
Departamentul Securității Statului, însemne (în special cele oferite de Statul
Român) care recompensează, de fapt, serviciile aduse de generalul Mihai Pacepa
familiei Ceaușescu și slugărnicia care l-a caracterizat (pînă ce i s-au părut
prea grele decorațiile, le-a aruncat la gunoi, și a dat bir cu
fugiții...).
,,Reabilitarea”
În 1989,
aproape că nici n-au apucat Ceaușeștii să ajungă la zidul cazărmii din
Tîrgoviște că americanii au și trimis un avion special pentru a extrage familia
generalului Pacepa din România și a transporta-o în SUA, lîngă fugar. La rîndul
său, Mihai Pacepa declanșează acțiunea de recuperare a averii pierdute în
România și de stabilire a pensiei de general. Pentru realizarea acestei
adevărate utopii un vector ambițios îl găsește în persoana tînărului avocat
Cătălin Dancu, pe care îl bombardează cu scrisori și procuri, angrenîndu-l în
marea operațiune de reabilitare și repunere a generalului (dezertor și
trădător) în toate drepturile unui general cinstit, devenit un pensionar stimat
de concetățenii săi.
Ca
urmare a unor presiuni concentrate, de la Curțile europene, dar, mai ales, de
la înălțimea SUA, spre a aduce încă o acuză lui Ceaușescu (cel care ,,omorîse”
60.000 de români în decembrie 1989), în vara lui 1999 Mircea Criste, procurorul
general al României, adresează Președintelui Curții Supreme de Justiție a
României un ,,Recurs în anulare” împotriva sentinței penale nr. 52 din 17
august 1978 a Tribunalului Suprem – Secția Penală, în care se consideră: ,,condamnarea
inculpatului a fost consecința unei erori grave”. Încercînd să demonteze
toate capetele de acuzare, Mircea Criste întocmește Recursul în anulare, în
anumite părți, într-o formă puerilă, cu contraargumente inexistente, de felul:
la dosar nu există adresa precum că împricinatul a fost citat la... domiciliu,
sau că, privitor la infracțiunea de dezertare a generalului, Criste însăilează:
,,Or, este de necontestat împrejurarea că la dosar nu există probe din care
să rezulte că inculpatul a fost trimis în străinătate cu o însărcinare de stat
sau în interes obștesc, unde și în ce perioade anume”!
În
ședința publică din 7 iunie 1999, un complet de judecată (Paul Florea -
președinte, Gabriel Ionescu - vicepreședinte) și încă 7 judecători, plus
procurorul Ion Bonini, au luat în examinare acest recurs în anulare. Dacă în
partea ce-l privește pe procurorul general Mircea Criste ne-am mirat de unele
formulări ambigue, în dezbaterile din plen acestea au frizat absurdul, ajungînd
să ,,justifice” fuga și dezertarea generalului prin invocarea tratatelor
internaționale la care România a aderat, iar faptul că Pacepa nu s-a mai întors
în Țară, la serviciu, ,,avea caracter legitim”, el cerînd azil politic
în SUA. Se merge atît de departe cu prostirea Justiției încît, în apărarea
trădătorului Pacepa se face trimitere la Declarația Universală a Drepturilor
Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 217 A
(41) din 10 decembrie 1948, la care România a aderat în 1971, care stipulează
că: ,,Orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința
în interiorul unui stat, putînd să părăsească orice țară, inclusiv țara sa,
precum și de a reveni în țara sa”. Și, pentru ca cireașa de pe tort să fie
cît mai vizibilă, Curtea mai adaugă o gogomănie: ,,Tot astfel, conform art.
14 din aceeași Declarație a drepturilor omului, în cazul persecuției orice
persoană are dreptul să ceară azil și să beneficieze de azil în alte țări”. Cu
alte cuvinte, Pacepa (mîna dreaptă și umbra lui Ceaușescu) era… persecutat în
România! Halal judecată, domnilor judecători!
Cum era
de așteptat, după o astfel de punere în scenă a așa-zisului proces de
reabilitare, cu un noian de interpretări după ureche – descalificante pentru
oamenii Justiției care s-au pretat la acest teatru bulevardier – sentința este
în favoarea lui Pacepa: ,,Pentru aceste motive, completul de judecată a
decis următoarele: «Admite recursul în anulare declarat de procurorul general
al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiție, privind pe inculpatul
Pacepa Ion Mihai. Casează sentința nr. 52 din 17 august 1978 a Tribunalului
Suprem – Secția Militară»”. Mai departe, luate fiecare separat, Mihai
Pacepa (așa cum apare scris în actele oficiale) este achitat de toate
infracțiunile prevăzute în invocata sentință 52 din 17 august 1978, albindu-l
și spălîndu-l pe general cu cel mai parfumat detergent de la supermarket.
Deși
mulți dintre cei care s-au luptat (fiecare avînd propriile interese) pentru
rebilitarea lui Pacepa și restituirea bunurilor confiscate, au negat cu
vehemență o oarecare presiune venită din afară pentru a forța recursul în
anulare în cauza de condamnare a generalului Pacepa, realitatea este cu totul
diferită. Normal, și aici este tot mîna americanilor. Cei care l-au adoptat pe
trădător ,,copil de suflet” au sărit imediat să-și reabiliteze omul. În acest sens
stau mărturie campaniile de presă de peste ocean. Arnaud de Borchgrave,
editorialist al agenției de presă UPI, cu referire la faptul că România nu pune
în execuție decizia recursului în anulare în cazul Mihai Pacepa, scria, în
februarie 2004, sub titlul ,,Nostalgia Războiului Rece în România”: ,,A
ajuns România un membru al NATO sub falsa pretenție că s-ar fi alăturat țărilor
democratice?”.
Agenții
de presă și ziare precum ,,Washington Times” bombardau cititorii cu titluri ca
acesta: ,,Aderarea la NATO și grațierea lui Pacepa”, amenințîndu-ne pe
șleau, fără nici o rușine: ,,În fața aderării la NATO a României, o condiție
absolută este anularea celor două sentințe la moarte ale lui Pacepa – într-un
mod clar, printr-un comunicat guvernamental care să susțină decizia Curții
Supreme de Justiție din România (…) Una dintre țările care se pregătește să
adere la NATO trebuie să se separe de trecutul său comunist. Iar țara în cauză
este România”.
Pentru
aderarea la NATO și la Uniunea Europeană am plătit noi prețuri și mai mari
(pierderea identității naționale și a independenței economice și militare). Ce
mai contau 3 milioane de dolari, atît cît cerea avocatul Cătălin Dancu în
numele trădătorului Pacepa...
(va urma
ultimul episod)
GEO
CIOLCAN
1.9 C