Erou sau trădător? – O întrebare inutilă şi periculoasă (7)
  • 04-06-2021
  • 0 Comentarii
  • 643
  • 0

– Radiografia unei trădări –

 

Cu scuzele de rigoare pentru întreruperea acestui serial jurnalistic, la episodul 6, întrerupere pricinuită de publicarea (în același spațiu tipografic) a unor materiale de strictă actualitate – Sărbătorile Pascale și împlinirea unui veac de la crearea, la 8 mai 1921, a PCR – reluăm astăzi ,,Radiografia unei trădări”, în care vom urmări ultimele episoade, cu o încărcătură istorică și documentară aparte, deoarece cuprind, în esență, două capitole controversate din tumultoasa biografie a generalului Mihai Pacepa (Pacipa) – judecarea și condamnarea în contumacie (de către regimul Ceaușescu), și procesul de ,,reabilitare” inițiat și desfășurat sub auspiciile regimului postdecembrist, pe timpul președintelui Emil Constantinescu.

 

Averea unui fugar

Pentru cei care încă rămîn fideli ideilor pacepiste, considerîndu-l pe generalul Mihai Pacepa un erou pe care, după o viață în slujba ,,dictatorului”, la nivelul cel mai înalt, turnînd betoane solide la temelia cultului personalității cuplului prezidențial, pupîndu-i mîna cu frenezie Elenei Ceaușescu și participînd la numeroase acte incompatibile cu statutul unui general, l-a lovit damblaua și i-a venit ideea să fugă la inamic – doar argumentul indus de imensa avere pe care a părăsit-o de bună voie și nesilit de nimeni, aruncîndu-se într-un ocean de incertitudini, poate da peste cap argumentele acestor susținători. Într-adevăr, imensa bogăție acumulată în anii în care a acționat la vîrful puterii Securității în România – bogăție imposibil de adunat pe cale cinstită – abandonată tam-nesam în iulie 1978, plus beneficiul perpetuu al poziției personale în nomenclatura MAI, reprezintă două piedici principale (sau două atracții, dacă privim lucrurile din alt unghi) care îl puteau opri pe general să ia o astfel de hotărîre.

Dacă așezi alături și conjunctura anilor ʼ70, cînd Pacepa a săvîrșit actul trădării, ani în care regimul Ceaușescu trăia cea mai mare deschidere internațională, cu realizări care nu vor mai fi atinse de România în vecii vecilor, cauza (cauzele) dezertării apar tot mai pregnant, în nici un caz legate de pretinsa lui ,,justificare” așa cum ne minte frumos în interviul acordat Luciei Hossu Longin, în cartea ,,Față în față cu generalul ION MIHAI PACEPA”: ,,Mă simțeam ca-ntr-un acvariu, înnotînd în pielea goală, sub ochii unor securiști care mă înregistrau, care îmi controlau prietenii, care îmi controlau împrejurările, care știau totul, totul despre mine. Am supraviețuit pentru că am cunoscut Sistemul. Dar a fost îngrozitor. (sublinierea autorului) Nu am putut împărtăși gîndurile mele nici măcar fiicei Dana, pe care o divinizez”.

Apreciind averea generalului Pacepa, și la acest capitol părerile sînt împărțite: cei care îl consideră ,,erou” cred că bunurile agonisite se încadrează în ceva normal, la nivelul unui general; ceilalți, dimpotrivă, pun această acumulare de obiecte (unele destul de scumpe) pe seama unor afaceri ilicite pe care Pacepa le-a făcut sau pe care le-a patronat. Indiferent de categoria în care ne-am încadra în acest joc al irealului, faptul că, în unele cazuri, același obiect exista în varii exemplare (chiar dacă aparține unor mărci diferite), dezvăluie o altă latură malefică a lui Pacepa – aceea de neam prost!

Ordonanța pentru instituirea sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile și imobile aparținînd incul­patului Pacepa Ion-Mihai a fost emisă abia la două săptămîni de la fuga generalului (7 august 1978), întîrziere care, conform părerii unor magistrați, ar fi putut genera ascunderea unor obiecte de mare valoare din aceste bunuri supuse sechestrului. Descinderea la locuința familiei Pacepa din aleea Alexandru nr. 28, pentru inventarierea acestor bunuri s-a petrecut pe 9 august, deci, cei în cauză au mai avut răgaz 48 de ore pentru a sustrage de sub viitorul sechestru ceea ce doreau mușchii lor.

Pentru a nu încărca memoria cititorului cu prea multe date, vom prezenta cîteva date-reper, pentru a ne edifica asupra acestui subiect, dar și a reliefa rapacitatea acestui individ pus pe căpătuială, strîngînd averi (unele obiecte devenite inutile prin repetarea lor) imense, greu de imaginat de către cei care munceau pentru a produce plusvaloarea din care se îmbuiba și Pacepa.

Din Tabelul cu bunurile și valorile confiscate  în cauza privind pe Pacepa Ion-Mihai reținem un total de 204 poziții, împărțite pe 9 capitole: Tehnice; Valută și CEC-uri în lei; Arme și muniții; Tablouri; Băuturi și țigări; Bijuterii, ceasuri de mînă; Îmbrăcăminte, încălțăminte, lenjerie; Mobilă; Echi­pament millitar. Pentru ilustrarea motivului deținerii unui depozit sui-generis, să notăm cîteva obiecte din acest inventar: 3 frigidere, 3 televizoare (dar, ce televizoare! Grunding și Telefunken, supercolor și cu telecomndă), 6 radiocasetofoane, 5 aparate de fotografiat, 139 de role cu bandă video, 14 arme diferite, peste 3.500 de cartușe diferite, 18 tablouri diferite, 362 de sticle diferite, cu băututi străine, 47 de sticle diferite, cu băuturi indigene, 13 inele diferite pentru damă, 19 stilouri, 27 de costume de haine bărbătești nefolosite, 63 de cămăși bărbătești nefolosite, 28 de cupoane de materiale diferite... Analizați și trageți  concluzia asupra puterii de cumpărare a lui Pacepa, dar și a necesității practice a îngrămădirii acestor piese de consignație în propria-i locuință!

Pînă la urmă o parte dintre aceste lucruri chiar au ajuns la Consignație: 291 de obiecte personale (în valoare de 515.560 lei), 40 de piese auto (53.424 lei), îmbrăcăminte (27.867 lei). Apropo de această avere, cel puțin lotul care a format partea vizibilă a aizbergului, avocatul Cătălin Dancu, ales de Pacepa să-l apere în procesul de restituire a averii confiscate, după pronunțarea de către CSJ a sentinței de reabilitare, prezintă o viziune originală asupra acestei problematici, susținînd aplicarea unei anumite rate de dobîndă la valoarea averii confiscate (de fapt, abandonate – precum și Țara și familia) de generalul fugar și trădător: ,,Valoarea totală a averii generalului a fost estimată la acea dată de Securitate la 1.550.000 lei, iar dacă avem în vedere adresa oficială a Băncii Naționale Române, care atestă că atunci un dolar era cotat la 5 lei, rezultă că averea clientului meu în 1979, raportată la dolar, se cifra la circa 300.000 de dolari. Astăzi, după 25 de ani (declarația a fost făcută în anul 2003 – n.a.), cu indexările și dobînzile de rigoare, cred că s-ar depăși suma de 3 milioane de dolari”.

Splendidă judecată de domn avocat! Poate ne spune și la ce sumă s-ar fi ridicat onorariul domniei sale dacă ,,fantoma” Pacepa ar fi fost despăgubit de Statul Român cu 3 milioane de dolari  Dacă ar fi insistat mai mult, atunci poate că România, cu ajutorul unui împrumut la UE, ar fi rezolvat și această chichiță avocățească!

Procesul

Procesul împotriva generalului Mihai Pacepa a fost rapid. Cu datele și faptele la îndemînă, întocmirea rechizitoriului a luat vreo două săptămîni, astfel că, la 17 august 1978, la Tribunalul Suprem (Secția Penală) are loc judecata cauzei privind inculpatul Pacepa Ion-Mihai. Rechizitoriul procurorului militar din Direcția Procuraturilor Militare, colonel de justiție Ștefănescu Mihai, îl învinuiește pe fostul general-locotenent Pacepa Ion Mihai de săvîrșirea următoarelor infracțiuni: 1. Trădare (prevăzută de art. 155 alin. 1 Cod Penal);
2. Trădare prin transmiterea de secrete (prevăzută de art. 157 alin.1 Cod Penal); 3. Dezertare (prevăzută de art. 323 alin. 1 Cod Penal); 4. Refuzul înapoierii în țară (prevăzută de art. 253 alin. 1 Cod Penal).

După invocarea apărării secretului de stat desprin­dem din acest rechizitoriu următorul paragraf: ,,Ase­menea fapte de o excepțională gravitate a săvîrșit fostul general-locotenent PACEPA ION-MIHAI, care, datorită funcției de mare răspundere ce a îndeplinit-o în cadrul Departamentului Securității Statului din Ministerul de Interne, cunoscînd secrete de stat de o importanță deosebită, le-a transmis unor agenți ai unor țări capitaliste, punîndu-se, totodată, în slujba acestora pentru a desfășura activități dușmănoase împotriva statului nostru socialist”.

Cu cele patru capete de acuzare, la care judecătorii au adăugat conexiuni la context, complicînd și mai mult situația generalului, procesul s-a desfășurat la 17 august 1978, în ședință secretă, conform unei precizări din cuprinsul sentinței, care suna astfel: ,,Tribunalul, apreciind asupra cererii și considerînd că, în adevăr, judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, în baza art. 290 alin.2 c.proc. pen. declară ședința secretă pentru tot cursul judecării procesului”.

La dezbateri, procurorul, pînă să invoce articolele de lege încălcate de Mihai Pacepa, a arătat că ,,din probele administrate rezultă că, în scopul satisfacerii unor interese materiale meschine, inculpatul a  intrat în legătură cu agenți ai altor state străine, cărora le-a divulgat secrete de stat ce le cunoștea datorită funcției de conducere pe care a îndeplinit-o în cadrul Ministerului de Interne, precum și că, punîndu-se în slujba unor cercuri reacționare din afara țării, a întreprins și alte acțiuni de natură a submina securitatea statului, iar cu ocazia unei deplasări efectuate în străinătate a refuzat de a se mai înapoia în țară, dezertînd astfel din armată”. Din acest pasaj decupat din rechizitoriu se observă cu ușurință faptul că Pacepa, înainte de a fi acuzat că a dezertat, este acuzat de spionaj în favoarea unor state străine, ceea ce spulberă din fașă orice încercare de a-l exonera pe Pacepa de îndelungata lui activitate de spion pus în slujba unor Servicii străine (așa cum, de altfel, am demonstrat în episoadele anterioare ale acestui material). După deliberare, sentința nu va constitui o sur­priză: dacă pentru două capete de acuzare Tribu­nalul l-a condamnat, de două ori, la cîte 7 ani de închisoare, pentru infracțiunea de trădare (în două forme specifice) Mihai Pacepa a fost condamnat de două ori la moarte și la confiscarea averii. ,,În baza articolelor 33 și 34 din Codul penal, inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea și anume pedeapsa cu moartea, confiscarea totală a averii și degradarea militară”. La 1 septembrie 1978, Secția Militară a Tribunalului Suprem trimitea o adresă președintelui Tribunalului Militar Teritorial București, în scopul luării măsurilor legale pentru punerea în executare a sentinței nr. 52 din 17 august 1978, pronunțată în dosarul nr. 60/1978, de către Secția Militară a Tribunalului Suprem, sentință rămasă definitivă prin nerecurare la 1 septembrie 1978.

Bineînțeles, în afară de sentința de executare a lui Pacepa, celelalte prevederi au fost îndeplinite, existînd documente referitoare la punerea la vînzare, prin Consignație, a bunurilor confis­cate, lucrările de artă fiind predate Muzeului de Artă al României, iar obiectele din aur fiind depuse la BNR. Mihai Pacepa a fost decorat cu 29 de ordine și medalii, românești și străine (Argentina, Tunisia, Guineea, Venezuela, Colum­bia, Ecuador), cum reiese dintr-o notă a Direcției Cercetări Penale din Departamentul Securității Statului, însemne (în special cele oferite de Statul Român) care recompensează, de fapt, serviciile aduse de generalul Mihai Pacepa familiei Ceaușescu și slugărnicia care l-a caracterizat (pînă ce i s-au părut prea grele decorațiile, le-a aruncat la gunoi, și a dat bir cu fugiții...).

,,Reabilitarea”

În 1989, aproape că nici n-au apucat Ceaușeștii să ajungă la zidul cazărmii din Tîrgoviște că americanii au și trimis un avion special pentru a extrage familia generalului Pacepa din România și a transporta-o în SUA, lîngă fugar. La rîndul său, Mihai Pacepa declanșează acțiunea de recuperare a averii pierdute în România și de stabilire a pensiei de general. Pentru realizarea acestei adevărate utopii un vector ambițios îl găsește în persoana tînărului avocat Cătălin Dancu, pe care îl bombardează cu scrisori și procuri, angrenîndu-l în marea operațiune de reabilitare și repunere a generalului (dezertor și trădător) în toate drepturile unui general cinstit, devenit un pensionar stimat de concetățenii săi.

Ca urmare a unor presiuni concentrate, de la Curțile europene, dar, mai ales, de la înălțimea SUA, spre a aduce încă o acuză lui Ceaușescu (cel care ,,omorîse” 60.000 de români în decembrie 1989), în vara lui 1999 Mircea Criste, procurorul general al României, adresează Președintelui Curții Supreme de Justiție a României un ,,Recurs în anulare” împotriva sentinței penale nr. 52 din 17 august 1978 a Tribunalului Suprem – Secția Penală, în care se consideră: ,,condamnarea inculpatului a fost consecința unei erori grave”. Încercînd să demonteze toate capetele de acuzare, Mircea Criste întocmește Recursul în anulare, în anumite părți, într-o formă puerilă, cu contraargumente inexistente, de felul: la dosar nu există adresa precum că împricinatul a fost citat la... domiciliu, sau că, privitor la infracțiunea de dezertare a generalului, Criste însăilează: ,,Or, este de necontestat împrejurarea că la dosar nu există probe din care să rezulte că inculpatul a fost trimis în străinătate cu o însărcinare de stat sau în interes obștesc, unde și în ce perioade anume”!

În ședința publică din 7 iunie 1999, un complet de judecată (Paul Florea - președinte, Gabriel Ionescu - vicepreședinte) și încă 7 judecători, plus procurorul Ion Bonini, au luat în examinare acest recurs în anulare. Dacă în partea ce-l privește pe procurorul general Mircea Criste ne-am mirat de unele formulări ambigue, în dezbaterile din plen acestea au frizat absurdul, ajungînd să ,,justifice” fuga și dezer­tarea generalului prin invocarea tratatelor internaționale la care România a aderat, iar faptul că Pacepa nu s-a mai întors în Țară, la serviciu, ,,avea caracter legitim”, el cerînd azil politic în SUA. Se merge atît de departe cu prostirea Justiției încît, în apărarea trădătorului Pacepa se face trimitere la Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția 217 A (41) din 10 decembrie 1948, la care România a aderat în 1971, care stipulează că: ,,Orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat, putînd să părăsească orice țară, inclusiv țara sa, precum și de a reveni în țara sa”. Și, pentru ca cireașa de pe tort să fie cît mai vizibilă, Curtea mai adaugă o gogomănie: ,,Tot astfel, conform art. 14 din aceeași Declarație a drepturilor omului, în cazul persecuției orice persoană are dreptul să ceară azil și să beneficieze de azil în alte țări”. Cu alte cuvinte, Pacepa (mîna dreaptă și umbra lui Ceaușescu) era… persecutat în România! Halal judecată, domnilor judecători!

Cum era de așteptat, după o astfel de punere în scenă a așa-zisului proces de reabilitare, cu un noian de interpretări după ureche – descalificante pentru oamenii Justiției care s-au pretat la acest teatru bulevardier – sentința este în favoarea lui Pacepa: ,,Pentru aceste motive, completul de judecată a decis următoarele: «Admite recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lîngă Curtea Supremă de Justiție, privind pe inculpatul Pacepa Ion Mihai. Casează sentința nr. 52 din 17 august 1978 a Tribunalului Suprem – Secția Militară»”. Mai departe, luate fiecare separat, Mihai Pacepa (așa cum apare scris în actele oficiale) este achitat de toate infracțiunile prevăzute în invocata sentință 52 din 17 august 1978, albindu-l și spălîndu-l pe general cu cel mai parfumat detergent de la supermarket.

Deși mulți dintre cei care s-au luptat (fiecare avînd propriile interese) pentru rebilitarea lui Pacepa și restituirea bunurilor confiscate, au negat cu vehemență o oarecare presiune venită din afară pentru a forța recursul în anulare în cauza de condamnare a generalului Pacepa, realitatea este cu totul diferită. Normal, și aici este tot mîna americanilor. Cei care l-au adoptat pe trădător ,,copil de suflet” au sărit imediat să-și reabiliteze omul. În acest sens stau mărturie campaniile de presă de peste ocean. Arnaud de Borchgrave, editorialist al agenției de presă UPI, cu referire la faptul că România nu pune în execuție decizia recursului în anulare în cazul Mihai Pacepa, scria, în februarie 2004, sub titlul ,,Nostalgia Războiului Rece în România”: ,,A ajuns România un membru al NATO sub falsa pretenție că s-ar fi alăturat țărilor democratice?”.

Agenții de presă și ziare precum ,,Washington Times” bombardau cititorii cu titluri ca acesta: ,,Aderarea la NATO și grațierea lui Pacepa”, amenințîndu-ne pe șleau, fără nici o rușine: ,,În fața aderării la NATO a României, o condiție absolută este anularea celor două sentințe la moarte ale lui Pacepa – într-un mod clar, printr-un comunicat guvernamental care să susțină decizia Curții Supreme de Justiție din România (…) Una dintre țările care se pregătește să adere la NATO trebuie să se separe de trecutul său comunist. Iar țara în cauză este România”.

Pentru aderarea la NATO și la Uniunea Europeană am plătit noi prețuri și mai mari (pierderea identității naționale și a independenței economice și militare). Ce mai contau 3 milioane de dolari, atît cît cerea avocatul Cătălin Dancu în numele trădătorului Pacepa...

(va urma ultimul episod)

GEO CIOLCAN

 

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite