Legendarea unui personaj

Începînd acest al doilea episod despre cazul Pacepa, pentru a fi puși în temă cu ,,greutatea” personajului în cauză, cred că se impune necesitatea de a nota funcțiile pe care le-a avut generalul Ion Mihai Pacepa pe scara ierarhiei Securității românești, funcții și ranguri sociale care nu lasă loc de interpretare subiectivă asupra puterii și influenței concentrate într-o singură persoană, fie că aceasta este dotată cu o serie de calități native sau fabricate la focul viu al Securității. Iată, în lumina celor scrise mai sus, tabloul complet al celui care avea să devină cel mai mare defector din Istoria României, tabloul ce cuprinde aceste funcții și demnități: șef serviciu la Direcția a IV-a de contraspionaj, șef al rezidenței de spioni din Republica Federală Germania, prim-adjunct al directorului Direcției de Informații Externe (DIE), între anii 1966-1972; consilier al președintelui României, Nicolae Ceaușescu (consilier pentru securitate și dezvoltare tehnologică) din 1972 pînă la dezertarea acestuia din iulie 1978; în același timp este secretar de Stat în Ministerul de Interne – Consiliul Securității Statului. În august 1974 este avansat la gradul de general-locotenent, iar în octombrie 1978, cu prilejul împlinirii vîrstei de 50 de ani, urma să fie avansat la gradul de general-colonel și să fie decorat de președintele statului (n-a mai fost cazul, l-au ,,decorat” americanii, schimbîndu-i numele și înfățișarea!).

Avînd la îndemînă aceste date incredibile, dacă n-ar fi atestate documentar, după un prim moment de descumpănire te redresezi emoțional și formulezi cel puțin două întrebări: 1. Cum a putut Ceaușescu (care a manifestat în repetate rînduri precauție și sensibilitate în înscăunarea unor colaboratori pe funcții înalte în Stat) să admită concentrarea în mîinile unui singur om din sistem a atîtor funcții din domeniul Securității Statului, ajungînd, după ce l-a numit consilier personal, să-l țină în preajma sa un timp îndelungat chiar și în momente de intimitate familială?; 2. Cum poți declara, tu, generalul Ion Mihai  Pacepa, ale cărui funcții nu încap pe o jumătate de coală A4, după aproape 30 de ani de servire a Securității, la treapta cea mai de sus a acestei instituții infame, ca spion principal al implementării unor reguli nu prea ortodoxe – cum ai tupeul să declari o asemenea aberație despre perioada ta de înălțare în România?: ,,Mă simțeam ca într-un acvariu, înotînd în pielea goală, sub ochii unor securiști care mă înregistrau, care îmi controlau prietenii, care îmi controlau împrejurimile, care știau totul, totul despre mine. Am supraviețuit pentru că am cunoscut sistemul. Dar a fost îngrozitor. Nu am putut împărtăși gîndurile mele nici măcar fiicei, Dana, pe care o divinizez”.

Întrucît cei care ar fi putut răspunde la cele două întrebări nu mai sînt printre noi, vom încerca noi, cei care avem privilegiul să putem comenta acea epocă la timpul trecut, cunoscîndu-i istoricul faptelor, să formulăm niște răspunsuri plauzibile, în raport cu materialul documentar la care avem acces. Pînă la acest capitol să ne reîntoarcem la fulminanta carieră a generalului Ion Mihai Pacepa și să privim ca într-o vitrină o evoluție începută cu un simplu ,,Da!”, și terminată, după 27 de ani, într-un Hercules al armatei americane, pe un aeroport american.

Apropo de opțiunea tînărului Pacepa de a lucra în cadrul Securității, opțiune care, cel puțin după propriile mărturisiri, a fost una de natură voluntară, acesta nu poate acuza pe nimeni de încadrarea lui în Securitate. Astfel, după ce s-a evidențiat în cadrul acelui curs de ,,îndoctrinare”, organizat de Securitate cu studenții, studentul de la Chimie Ion Mihai Pacepa a fost anunțat că în Comisia Guvernamentală pentru repartizare s-a hotărît ca el să fie angajat la Securitate. Cum a reacționat tînărul Pacepa? Să-l cităm din nou: ,,Uluit, nu am găsit alt răspuns mai bun decît stupidul: «Dați-mi, vă rog, timp să mă gîndesc»”. Și, după ce s-a gîndit (nu știm cît timp, pentru că nu ne spune) a oferit răspunsul care i-a decis soarta: DA! În acest caz, fără dovezi de intimidare sau alte forme de obligativitate, să nu mai țesem argumente puerile în jurul intrării lui Pacepa în mrejele Securității și să privim realitatea în față, așa cum a fost ea. Adăugînd și faptul că familia n-a cunoscut această opțiune pentru Securitate a fiului, descoperindu-l  cînd deja era locotenent securist, cred că orice încercare de a răsturna (sau a răstălmăci) această realitate este ca o frecție la un picior de lemn, deci sortită eșecului din fașă.

Studiind maculatura concepută în a-l albi pe Pacepa în fața românilor și a Istoriei, încercîndu-se acreditarea ideii de erou la nivel național și chiar european, care a săpat o groapă mortală comunismului autohton și a celui internațional, mi-am dat seama cît de ușor poți cădea în capcana acestui angrenaj al dezinformării dacă nu ești pregătit pentru întîlnirea cu impostura monumentală și dacă nu știi să citești ,,printre rînduri”. Vine la rînd, în acest concept de asimilare a unei idei, credibilitatea autorilor care s-au situat de partea apărării gestului incalificabil al trădării de către generalul Pacepa, adică acei care îl onorează cu titlul de erou, chiar dacă numele și opera unora dintre aceștia ne par onorabile, iar opțiunea lor este un drept democratic la libera alegere a substratului politic a unei scrieri, și chiar dacă unele aspecte din cele tratate de unii autori au relevanță istorică la unele capitole ale existenței și activității generalului Pacepa, actul final, cel de înaltă trădare, constatat și sancționat de Tribunalul Suprem al RSR, secția militară, prin sentința nr. 52 din 17 august 1978, risipește orice urmă de aprehensiune asupra vinovăției generalului Pacepa.

În umbra paravanului Securității

Tînăr și inimos ofițer de Securitate, cu îndoctrinarea pe care o acceptase de bună voie și nesilit de nimeni, Pacepa își ia în primire, în ianuarie 1956, postul de șef al rezidenței de spionaj din Germania de Vest, loc de muncă în care a activat pînă în anul 1960, sub acoperirea de șef adjunct al Misiunii Comerciale a României. Transferul lui Pacepa de la Departamentul Securității Statului în cadrul DIE (Direcția de Informații Externe), după patru ani de ,,securism” a considerat-o ca o ușurare (bineînțeles, pentru cine are timp să creadă ,,justificările” puerile din amintirile generalului, unde poziția acestuia nu are nici în clin, nici în mînecă cu realitatea faptelor). Citiți ce ingenios încearcă să șteargă cu buretele primii patru ani din viața lui de securist: ,,Îmi uram acum și bojocii din mine pentru că nu am avut curajul să spun un «nu» mai răspicat, atunci cînd am fost repartizat să lucrez acolo, și eram bolnav numai la gîndul că făceam parte din acea infernală mașină de represalii politice”.

Interesant este faptul că tocmai despre perioada aceasta din RFG, ca șef al misiunii de spionaj, după ce scăpase din ,,infernul” Securității de la București, Ion Mihai Pacepa nu a dorit să ne lase mărturie date semnificative. Dacă el s-a dovedit a fi zgîrcit asupra informațiilor din această etapă a activității lui (o fi avut oarece motive sau l-a lăsat memoria acolo unde are ceva de ascuns?), au fost oameni care l-au cunoscut ,,în exercițiul funcțiunii”, care au lucrat chiar la rezidența spionilor de la Frankfurt. Pentru a personifica exemplul, îl avem în vedere pe fostul colonel de armată Titu Simon, pe care Pacepa l-a găsit la Frankfurt, unde îndeplinea funcția de șef al unității de informații din Marele Stat Major al Armatei. Din scrierile acestui spion militar avem posibilitatea să facem cunoștință și cu cealaltă față a spionului securist Ion Mihai Pacepa, acea față pe care Pacepa s-a străduit să o păstreze departe de ochii și conștiința lumii, în special de cea a compatrioților.

Reprezentantul Direcției de Informații a M.St.M., Titu Simon, era provenit din cadrele active ale Ministerului Forțelor Armate (pe vremea aceea) fiind absolvent al Școlii Militare de la Sibiu, promoția 9 mai 1949, din care au făcut parte și viitorii generali de mai tîrziu Milea, Eftimescu, Urdăreanu și alții. O primă și imensă surpriză a avut-o ofițerul de la Direcția de Informații a Armatei în momentul în care a constatat că noul șef al spionajului românesc din Germania Federală nu cunoaște... limba germană. Cum cei doi ofițeri români aflați în același loc în Germania nu aveau între ei raporturi de subordonare din nici o parte, provenind de la două entități diferite (ca minister), dar cu preocupări oarecum similare, se presupune că cei doi șefi de structuri de spionaj pot conlucra într-o viziune pozitivă. Dar nu a fost așa. Iată impedimentul relatat de Titu Simon: ,,Omul (Ion Mihai Pacepa – n.a.) nu cunoaște absolut deloc limba germană, or, în munca serviciului secret din străinătate, indiferent că este vorba de spionaj sau contraspionaj, necunoașterea limbii constituie un handicap insurmontabil, ducînd la slabe rezultate în muncă, de multe ori la insuccese, care indirect au creat grave conflicte între mine și el, respectiv între armată și securitate”. Într-adevăr, lupta Securității pentru deținerea supremației în activitatea de spionaj și contraspionaj – front de lucru în tranșeele căruia se confruntau Securitatea și Armata – a dus la nașterea unor animozități între protagoniștii celor două tabere, ajungîndu-se la prejudicii, așa cum vom constata în cuprinsul acestui material.

O întîmplare relatată de colonelul Titu Simon, în contextul desfășurării serviciului celor doi de la Frankfurt, ne dezvăluie una din apucăturile viitorului general Pacepa, aceea de a desfășura afaceri personale sub eticheta de spion român și sub umbrela Securității – entitate unică în Stat, incontrolabilă pe diferite paliere. Din exemplul de mai jos, petrecut în anii de formare a deprinderilor de specialist cu mai multe fețe umane și biografice, se desprinde înclinația lui Pacepa spre căpătuială, folosindu-se atît de pașaportul diplomatic, pe de o parte, cît și de aura insalubră a Securității sub stindardul căreia pornise la luptă absolventul unei Facultăți de Chimie, pe de altă parte. Călătorind împreună din Germania la București, cu trenul, fiecare într-o cușetă la vagonul de dormit, la un moment dat, pe culoarul vagonului, Pacepa i s-a destăinuit ,,colegului” că, la București, trebuie să se întîlnească cu Gaston Marin (președintele Comisiei de Stat pentru Planificare – n.a.), căruia trebuie să-i predea cîteva sute de tranzistoare speciale procurate de oamenii lui (piesele respective fiind incluse pe lista de embargo). Ghinionul lui Pacepa a apărut chiar a doua zi cînd, aflat în biroul lui Gaston Marin împreună cu șeful său, generalul Nicolau, și fiind vorba despre niște probleme legate de electronică, Titu Simon îi spune gazdei că a venit în tren cu Pacepa care i-a adus tranzistoarele. Gaston Marin a rămas perplex, întrebînd mirat: ,,Cine este Pacepa?”, și spunînd că nu așteaptă de nicăieri vreun tranzistor!

Acest moment penibil nu este singular. Să cităm din același Titu Simon: ,,În repetatele drumuri spre București, Pacepa, care locuia cu noi, pleca încărcat ca un vînzător ambulant. Unele dintre obiecte, destul de justificabile, adică cele mai mai bune și mai scumpe magnetofoane ale momentului, își găseau explicația, ziceam eu, în necesitățile serviciului secret tehnic al organului pe care îl servea. Însă, pe lîngă obiectele tehnice, nu lipseau niște covoare persane și chiar cîte o haină de blană scumpă”. Integrate în analiza ascendenței fulminante a lui Pacepa (după numai 8 ani de la intrare în aparatul Securității primește gradul de colonel, ca după alți 4 ani să fie avansat la gradul de general-maior – general cu o stea în nomenclatura gradelor militare din era comunistă), pe lîngă unele calități reale, aceste plocoane cu dedicații la nivel înalt i-au asigurat o înaintare rapidă pe scara ierarhiilor Direcției de Informații Externe, instalîndu-l pe un loc din care putea să orchestreze tot felul de acțiuni murdare menite să-i consolideze statutul de superman în arta spionajului, ajutîndu-l să intre pe sub pielea președintelui Republicii pe care l-a trădat cu manifestarea de animal încolțit și turbat, pregătit să muște mîna stăpînului care l-a hrănit pînă în acel moment.

Dincolo de aceste afaceri care l-au preocupat toată viața pe generalul Pacepa, în anii în care a lucrat la Frankfurt, conform dezvăluirilor reprezentantului Direcției de informații a Armatei, s-a conturat ideea conlucrării lui Pacepa cu CIA, un punct de plecare fiind arestarea, în vara anului 1950, a doi spioni români aduși de Pacepa din România. Ofițerii Ciuciulin și Horobeț au fost prinși în flagrant delict de către contraspionajul RFG, cu ocazia încercării acestora de recrutare a soției unui colonel SUA ca agentă. Faptul în sine a zdruncinat din temelii Agenția Comercială Română de la Frankfurt, sub acoperișul căreia funcționau cele două entități de spionaj (securist și militar). La numai cîteva ore de la incident, mai mulți funcționari ai Agenției, ofițeri de securitate și-au făcut bagajele și și-au luat zborul spre București, via Berlin.

A doua zi, vădind o derută totală, Pacepa a invocat un ordin primit de la București pentru a se trece la arderea imediată a tuturor actelor, documentele și deconturile operative, ca măsură de siguranță ca acestea să nu cadă în mîna Securității germane. Acest gest de salvare n-a fost decît o stratagemă de-a lui Pacepa de a distruge propriul dosar de deconturi valutare, în vederea însușirii unei părți din acele fonduri, fapt pentru care va fi judecat mai tîrziu într-o ședință de partid din țară, pentru însușirea sumei de 4.000 de mărci din fondul operativ al Direcției de Informații Externe, gata de a fi eliminat din Direcție, pentru ,,furt din fondul operativ”, salvat fiind de către Alexandru Drăghici, ministrul de Interne din acea vreme.

Să nu uităm însă de cei doi ofițeri arestați de contrainformațiile germane: Ciuciulin și Horobeț, acuzat de căderea acestora fiind Pacepa. Spre deosebire de asigurarea lui Pacepa cum că aceștia vor rezista interogatoriilor fără să deconspire ceva din munca lor, după cîteva săptămîni de interogatoriu cei doi au vorbit și au spus tot ceea ce au știut, procedînd la scrierea aproape a 200 de biografii despre personalități cu munci de răspundere din țară și din străinătate, pentru ca, în final, ambii securiști români să ceară azil politic în Germania de Vest. La nivelul DIE a fost un fel de seism internațional, un precursor la ceea ce avea să se întîmple cu marea defectare a generalului Pacepa la o distanță de 19 ani.

Situația creată îi dă frisoane lui Pacepa pentru că nu știa cum se va termina această rupere de lanț. Cu mintea lui scormonitoare, spre a-și salva pielea cu o acțiune de compensare, îl invită într-o zi la plimbare în doi pe omologul său de la structura Armatei. Nedumerit, acesta acceptă, așteptîndu-se la ceva specific ,,colegului” Pacepa, mai ales în contextul căderii celor doi ofițeri legendați, din cadrele DIE. Într-adevăr, Pacepa a jucat o carte mare, pe care o credea cîștigătoare: încercarea de racolare a lui Titu Simon în Securitate! După ce i-a lăudat calitățile și realizările în plan militar și informativ, a adus vorba de marile avantaje aduse Țării și lui personal, ca urmare a unei viitoare colaborări a celor doi. La întrebarea simplă – ,,Nu prea înțeleg de ce în avantajul meu?“, Pacepa dă perdeaua la o parte și îi spune pe șleau: ,,Păi, simplu: ești tînăr, talentat, aici în RFG stagiul tău de 4-5 ani se apropie de sfîrșit, se va pune problema mutării într-o altă țară și cine ar putea să te ajute mai consistent în promovarea carierei viitoare decît noi, respectiv eu? Perspectivele ar fi imense, nici nu bănuiești ce orizont s-ar deschide alături de noi, din punct de vedere profesional, ca funcții și ca avantaje materiale”. Rămas perplex în fața acestui act de perversitate securistă și de încălcare grosolană a cutumei dintre două servicii de informații ale aceleiași țări, Simon s-a abținut cu greu să nu reacționeze violent, dîndu-și seama că astfel ar încărca momentul cu scîntei ce ar duce la discuții și acuzații grave.

Pentru a temporiza problema, în încercarea de a afla ce entitate de informații se află în spatele acestei propuneri inedite (Securitatea noastră sau vreun serviciu de informații străine), Titu Simon a cerut un timp de gîndire, după care a anunțat superiorii din Direcția de Informații a Marelui Stat Major. A doua zi, Pacepa a fost chemat la București. După ce s-a întors la Frankfurt, după o săptămînă, pentru reprezentantul Armatei s-a declanșat calvarul, ostilitatea lui Pacepa îmbrăcînd forme de neimaginat într-o asemenea misiune și conlucrare comune, ajungîndu-se pînă la instalarea unui ofițer de-al lui Pacepa în biroul lui Titu Simon cu scopul vădit de a-i supraveghea convorbirile telefonice.

Astfel și-a format Pacepa personalitatea și deprinderile care au generat acumulări pe scara invizibilă a viitoarei trădări pînă la momentul exploziv din iulie 1978...

(va urma)

GEO CIOLCAN