Libertatea de a alege

Nu cu mult timp în urmă mass-media internațională a anunțat decesul celui ce a fost general-locotenent Ion Mihai Pacepa, omul de încredere absolută al fostului președinte al Republicii Socialiste România, Nicolae Ceau­șescu, generalul care, în pofida tuturor aparențelor și a statutului de privilegiat al regimului comunist, în iulie 1978, în timp ce era trimis în misiune oficială în Republica Federală Germania a defectat, cerînd azil politic ambasadei Statelor Unite ale Americii de la Bonn. Deși zvonurile morții sale au circulat în România de mai multe ori, avînd ca bază atît vîrsta înaintată cît și lipsa oricărui martor din România care să-l fi văzut (întîlnit) pe Pacepa în aceste decenii de cînd a fugit din țară (singurii români trăitori în România care au stat de vorbă cu generalul Ion Mihai Pacepa – chiar după spusele generalului – sînt Lucia Hossu Longin și soțul acesteia, regizorul Vlad Necșulea, care i-au luat un interviu între 26 și 28 februarie 2009), noi luăm de bun comunicatul oficial al morții generalului Pacepa, la 14 februarie a.c., la venerabila vîrstă de 92 de ani.

Cum era firesc, deci odată cu scurgerea timpului, interesul românilor pentru cazul Pacepa a cunoscut o diminuare semnificativă, ajungînd pînă la cota de indiferență totală din partea unei mari pături sociale, dispariția pămînteană a fostului spion ceaușist reconsiderînd oarecum istoria acestui personaj, iscînd în presă polemici și atitudini cu nuanțe diferite, chiar diametral opuse. Pînă în acest punct totul pare a fi normal, adică diferența de opinii, în contextul unui subiect controversat încă de la apariția lui, poate căpăta amprenta naturală a unei libertăți abordate într-un cadru democratic de expresie civică și deontologică. Această percepție este vizibilă doar la o analiză pur superficială a speței, realitatea faptelor – chiar dacă s-au petrecut cu decenii în urmă – configurate de documentele la care avem acces, este cu totul alta, lăsînd descoperită o singură față a cazului Pacepa – Trădarea!

Marea enigmă în care ne aflam încă de la fuga generalului Pacepa, din vara anului 1978, este creată de dualismul întrebării sui-generis, care plutește în aer: Erou sau trădător?

Oricine s-a angajat în demersul care să conducă la un singur răspuns formulat în limita celor două întrebări – indiferent de simpatii și antipatii – ar fi trebuit să plece de la reflectarea cazului Pacepa prin lumina documentelor și nu după ureche. Cînd am scris intertitlul de mai sus ,,Libertatea de a alege”, am avut în vedere libertatea de a alege partea de adevăr a acestui caz, și nu partea regizată în baza unor simpatii personale sau a unor comenzi venite din afară, cu substratul de a învedera fapta ,,eroică” a generalului Pacepa de a se rupe de comunism și de a demasca atrocitățile regimului. În această a doua variantă situația se vede cu ochiul liber, făcătura și țesătura de mătase a broaștei cu care se încearcă a se înveli actul unei trădări clasice sînt atît de penibile și chiar jignitoare la adresa autorilor care au adoptat acest stil de presă încît îți vine să conchizi, ca în cazul unui meci de fotbal execrabil: fără comentarii!

Pentru a risipi orice umbră ce ar putea plana asupra autorului acestor rînduri, cu privire la mobilul atacării acestei teme a încadrării generalului Pacepa în panoplia cu eroi sau în lada de gunoi a istoriei conținînd trădătorii Patriei, mărturisesc faptul că am abordat acest subiect surprins în mod negativ de luările de poziție ale unor confrați care l-au instalat definitiv pe Pacepa în tabăra eroilor neamului,  și nemulțumit de superficialitatea acelor oameni de presă care, (fără a pătrunde în profunzimea reală a cazului) încercînd să răspundă la neghioaba întrebare: erou sau trădător?, s-au oprit la a doua parte a binomului acestei întrebări dar, parcă frînați de o anumită sfială, n-au mers pînă la capăt și n-au pus în antiteză faptele cunoscute ale fostului general Pacepa. Mai afirm un adevăr care să fundamenteze proporția de obiectivitate pe care o generează conținutul acestui material: 1. Nu am fost rudă cu Nicolae Ceaușescu, pentru a mă simți oarecum obligat să-i iau apărarea; 2. Nu l-am cunoscut personal pe generalul Pacepa și nici nu am avut vreo tangență cu serviciul acestuia sau cu vreuna din măsurile pe care le-a pus în practică în legătură cu spionajul românesc și cu urmările acestei activități secrete, deci nu pot fi acuzat de nici un parti-pris în această încurcată chestiune.

Un om pentru americani

Ca orice spion adevărat și Mihai Ion Pacepa a avut mai multe biografii, mai multe identități și, după vîrsta de 50 de ani, chiar și o altă fizionomie. Acum însă, după fuga din țară, din 1978, o parte a vieții acestuia a devenit publică, rămînînd în coordonatele sigure ale unor date biografice, cu accent pe încadrarea tînărului absolvent de chimie în Ministerul de Interne. Vă propun să încercăm să ne apropiem de Ion Mihai Pacepa pentru a-l cunoaște în intimitatea unor evenimente care i-au determinat viitorul de șef al spionilor nației române, de la primii pași  pe acest tărîm minat pînă în fatidica zi de 28 iulie 1978, cînd a coborît (ca fugar și trădător) din avionul Hercules ce-l aducea de la Bonn pe baza aeriană Andrews de lîngă Washington DC.

Ion Mihai Pacepa s-a născut la București, aproape de zona Domenii, la 28 octombrie 1928, într-o familie de oameni înstăriți odată ce tatăl său, Mihai Pacepa (de naționalitate cehă) a fost peste două decenii șeful Serviciului din România al companiei americane General Motors, deținînd și un atelier propriu specializat pe reparații de automobile de proveniență americană. După spusele fiului, tatăl Mihai Pacepa era un mare îndrăgostit de America, unde voia să emigreze împreună cu familia, însă cel de-al doilea război mondial i-a încurcat socotelile, rămînînd cu speranța că măcar fiul Ion Mihai Pacepa să ajungă să trăiască aievea visul american.

Din acest moment al biografiei lucrurile și întîmplările ba se bifurcă, ba se împletesc într-un fuior cu multe culori și nuanțe politice. Să explic. După terminarea războiului, tînărul Pacepa, neputînd ajunge în America Unchiului Sam, a descoperit ambasada SUA de la București, unde a devenit unul dintre vizitatorii entuziaști, aderînd la organizația americană ,,Tinerii Prieteni ai Statelor Unite”. Mergînd pe firul unui crez comunist în devenire, iată ce scrie generalul Pacepa în cartea sa ,,Moștenirea Kremlinului”, la un moment dat: ,,Autodidact, tata a învățat să vorbească fluent șapte limbi, a făcut o pasiune pentru filosofia lui Descartes, Hegel și Nietzsche și a început să se  împrietenească cu oameni care, ca și el, erau preocupați de lingvistică și materialism dialectic. Unul dintre prietenii lui cei mai apropiați a fost Lucrețiu Pătrășcanu, care, în ultimii ani cînd eram elev, devenise un frecvent musafir al casei noastre”.

Urmîndu-și calea normală, cu asemenea prieteni, Pacepa tatăl se înscrie în partidul comuniștilor la doar cîteva săptămîni de la lovitura de stat de la 23 august 1944. Făcînd acum parte din tabăra care se pregătea să ia conducerea României, mecanicul auto Pacepa devine interpretul mareșalului Rodion Malinovski, comandantul Armatei a VI-a sovietice (la propunerea viitorului ministru al Justiției în viitorul Guvern Petru Groza, Lucrețiu Pătrășcanu). În această perioadă tînărul Pacepa traversează o parte confuză a vieții lui, cu schimbări bruște și de neînțeles, care, privite prin prisma coordonatelor biografiei lui de mai tîrziu, ilustrează în mod plastic înclinația tînărului pentru angrenarea sa în acțiuni cu risc programat, dezvoltînd interes pentru acțiuni dirijate în sfera de influență, provenite de dincolo de orizontul său de stăpînire a lumii înconjurătoare.

Dacă citim cu atenție cele ce urmează și le trecem prin filtrul unei judecăți de valoare intrinsecă, vom constata cu ușurință că germenii trădării au apărut la acest individ încă din fragedă tinerețe, el trecînd cu ușurința săririi unui pîrleaz dintr-o barcă în alta a opțiunilor politice. Concret: după ce a activat în acea organizație americană de la ambasada SUA din București, mergînd în direcția diametral opusă a tatălui său, în anul 1945 intră în rîndurile de tineret ale PNL, manifestînd accente vizibile anticomuniste. Înrolat puternic în lupta anticomunistă poartă cu mîndrie națională la butonieră o insignă cu chipul tînărului rege Mihai și participă cu entuziasm la marea demonstrație anticomunistă din luna noiembrie, din fața Palatului Regal. Paralel cu aceste înclinații promonarhiste manifestate la lumina zilei, aderă la un grup clandestin care avea misiunea să răspîndească în Capitală manifeste în favoarea Regelui și a monarhiei.

N-a durat prea mult dragostea față de Mihai și camarila acestuia, nici față de ambasada americană și nici de doctrina răsuflată a Brătienilor. Acum, la orizont fîlfîia drapelul roșu al proletariatului internațional iar fiul de membru PCR, după ce partidul ieșise din ilegalitate, studentul de la Chimie Ion Mihai Pacepa simte direcția din care bate vîntul și începe urcușul pe curentul acestuia. Un prim pas îl face vara, cînd se alătură studenților din Facultatea de Chimie Industrială în tabăra de muncă voluntară de la tunelele din zona Predealului. Ni-l închipuim pe studentul Pacepa, bucureștean get-beget, cum pleacă de cu zori la muncă, încolonat, cu tîrnăcopul pe umăr, și cîntînd cu foc lăuntric și cu patriotism înflăcărat marșul brigadierilor de pe șantierele Patriei: ,,Ne-am adunat din tîrguri și din sate/ Să făurim Republicii un drum de fier,/ Nimeni pe lume nu ne va abate,/ Ești brigadier sau nu ești brigadier!”.

Întărit fizicește după munca pe șantier, toamna vine și cu un alt fel de întărire – cea a conștiinței politice – acest pas psihologic realizîndu-se prin aderarea studentului Ion Mihai Pacepa la Uniunea Națională a Studenților. Să nu confundăm o asemenea organizație a studenților din acei ani cu una similară (ca titulatură) din anii din urmă. Diferența majoră venea din obiectivele acelei Uniuni, obiective ce puneau în practică politica PCR în rîndul tineretului studios, pregătind studenții pe linia trasată de partid, ca rezervă a viitoarelor cadre politice, și nu numai.

O dovadă a acestor considerații este chiar urmă­torul pas pe care-l face studentul Pacepa de pe poziția de membru al Uniunii Naționale a Studenților, și anume (dar să-i dăm cuvîntul): ,,Grație atenției pe care o atrăsesem, în vara următoare am fost selecționat pentru cursul de îndoctrinare politică a studenților de la Timiș, și dintr-o dată, m-am aflat de cealaltă parte a baricadei”. Probabil, tot ,,grație atenției pe care o atrăsesem” (de data aceasta, în cadrul cursului de îndoctrinare politică), la doar cîteva luni de la terminarea acestui curs, Ion Mihai Pacepa a fost chemat la Ministerul de Interne, unde a primit vestea cea mare: Comisia Guvernamentală l-a repartizat pe studentul Pacepa Ion Mihai pentru a lucra, la absolvirea facultății, în cadrul Securității, fiind repartizat la Direcția a IV-a (Contrasabotaj).

A fost o întîmplare? A fost destin? A fost o chemare?

După atîta amar de ani și în urma unei întorsături care a bulversat eșafodajul Statului Român Comunist, cine poate formula un răspuns adevărat? Coroborînd, însă, activitatea laborioasă pe linia spionajului românesc și nivelul de implicare a generalului de mai tîrziu Ion Mihai Pacepa, cu faptul că el a ascuns părintelui său că lucrează la Securitate, am putea răspunde la una din cele trei întrebări, cu sorți de a asigura o probabilitate mulțumitoare a marjei de adevăr. Imaginea tatălui în momentul în care a avut loc prima confruntare vizuală între cei doi după ce tatăl aflase de locul de muncă al fiului este revelatoare pentru a creiona suportul moral al atracției tînărului inginer chimist pentru profesiunea de securist, abandonînd idealul familiei debusolate în fața unui verdict neașteptat și în opoziție cu ceea ce inoculase părintele în conștiința fiului: ,,Nu voi uita niciodată ziua aceea – văd și acum corpul atletic al tatei, care umpluse cadrul ușii, privirea împietrită pe fața-i aspră, mustața sa țepoasă și ochii metalici sub părul lui blond, cu cărare pe stînga și trei fire rebele în creștetul capului. A durat un timp pînă ce tata și-a regăsit vocea. «Și America noastră?»”.

Dacă ar mai fi trăit, Mihai Pacepa ar fi primit răspunsul adecvat la 28 iulie 1978, pe un aeroport de lîngă Washington: ,,Iată, tată, America!”, răspuns formulat în cu totul alte condiții decît visase bătrînul Pacepa. Așa cum își descrie Ion Mihai Pacepa părintele în diferite împrejurări, nu știu dacă ar fi acceptat actul de trădare al fiului și împlinirea visului american pe această cale!

Dacă pînă la acest eveniment de cotitură în viața tînărului locotenent Pacepa am fost martorii unor cîteva decizii și schimbări de direcție, de aici încolo, exceptînd avansările în grad și în funcție, drumul în viață și în meserie al generalului Pacepa va cunoaște o linie continuă ascendentă, culminînd cu frîngerea bruscă din iulie 1978. Avînd la îndemînă o bibliografie stufoasă care urmărește acest drum în rampă, este ușor, dar este, în același timp, greu să rescrii o etapă din viața și activitatea unui om atît de controversat, într-o lume care pare că s-a detașat de cel mai trist moment pe plan extern al României contemporane. Mulți conaționali s-au lăsat păcăliți de ineditul scrierilor generalului Pacepa (mă refer, în mod special, la ,,Orizonturi roșii” și la ,,Moștenirea Kremlinului”), cărți scrise dincolo de ,,Cortina de Fier”, de pe poziția unui general transfug, un general care a făcut un joc memorabil de a prezenta aievea unele întîmplări și date din cîmpul amintirilor, dar și din a aranja în așa fel piesele de pe tabla de șah a Istoriei încît el să joace numai cu cele albe și să aibă două regine și doi regi!

Despre intoxicarea mediului social românesc (și nu numai) prin propaganda revărsată de cele peste 1000 de pagini de carte vom scrie în alt episod al acestui material, cu argumente ce demonstrează fără tăgadă eșafodajul insalubru pe care sînt construite cele două maculaturi. Lumea occidentală, obișnuită de mult timp cu jocuri de culise publicistice și cu cancanuri mergînd pînă la picanterii scabroase, a rumegat pe nemestecate otrava unor cărți care îl tăvăleau prin colbul drumului de țară de Bărăgan pe cel care, chiar în anul fugii lui Pacepa, era onorat ca nici un alt președinte de stat socialist, de plimbarea cu caleșca regală, alături de Regina Marii Britanii, pe bulevardele aristocraticei Londre. Iar românii, cei care au ascultat pagini din ,,Orizonturi roșii” pe undele radio ale speluncii din München, ,,Europa Liberă”, sau cei care au citit primele rînduri în ,,Adevărul”, apoi intrînd și în posesia volumului tipărit în 1992 la o editură bucureșteană, dacă au fost cît de cît trăitori în timpul în care Pacepa era mare ștab la Securitate și sînt cinstiți, pot recunoaște falsul de adevăr, știind să discearnă, îl vor fixa pe generalul Ion Mihai Pacepa (chiar dacă unele așa-zise dezvăluiri pot fi probate cu dovezi) în insectarul cu trădătorii de Țară...

(va urma)

GEO CIOLCAN