Erich Maria Remarque și Marlene Dietrich – dragostea nefericită a unui mare scriitor
  • 02-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 53
  • 1

Epistolele scriitorilor au fost și vor rămîne un gen literar pe cît de ambiguu, pe atît de atrăgător. Pe de o parte, sînt o modalitate savuroasă de a transforma existența în scriitură, de a împărtăși experiențe existențiale, trecînd granița delicată, deseori insesizabilă, dintre exterior și interior. Pe de altă parte, prin intermediul lor se poate reconstitui personalitatea autorului, senzația de a trage cu ochiul prin gaura cheii cîntărind, de asemenea, considerabil.
Cu un previzibil interes sporit a fost primit și volumul corespondenței dintre Erich Maria Remarque și Marlene Dietrich. Volumul a fost tradus în limba română pentru Editura Polirom de către Mariana Bărbulescu și poartă un titlu oarecum înșelător: „Spune-mi că mă iubești…” Erich Maria Remarque – Marlene Dietrich. Mărturii ale unei patimi, editori fiind Werner Fuld și Thomas F. Schneider. Un ajutor considerabil pentru întocmirea acestui volum a oferit Maria Riva, fiica Marlenei, cea care semnează și un cuvînt-înainte. Volumul conține doar scrisorile trimise de Remarque. Din păcate, nu putem citi și scrisorile actriței, acestea fiind distruse de cea care a devenit mai tîrziu soția scriitorului. Scrisorile nu sînt datate de către autorul lor, ci sînt postdatate (cu relativitate implicită), în funcție de contextele invocate în ele sau după jurnalul scriitorului.
De la o relaţie de vis la dramă
Cei doi s-au întîlnit în 1937. Ea avea 35 de ani, el, 32. Marlene și fostul ei iubit, Joseph Sternberg, luau cina într-un restaurant la un hotel din Veneția. S-a apropiat de masa lor un străin frumos, îmbrăcat cu stil, care s-a prezentat: Erich Maria Remarque. Marlene i-a spus că se se aștepta ca un clasic în viață să fie mai în vîrstă. I-a lăudat volumul care devenise celebru, ,,Pe Frontul de Vest nimic nou” (1930), după care Remarque i-a replicat că romanul merita să fie scris doar de dragul acestui compliment. Marlene scoase o țigară, pe care Remarque o aprinse cu o brichetă de aur. Apoi, au dansat împreună, iar Sternberg a plecat. Remarque și Marlene au discutat pînă dimineața, cînd scriitorul simți că e îndrăgostit la nebunie… Marlene, desigur, era mulțumită, de mult visa să fie inspirația cuiva. Și iat-o, acum, e Muza clasicului Remarque! La acea vreme, amîndoi erau pe cît de celebri, pe atît de diferiți. Marlene era diva înconjurată de bărbați, apărînd mereu cu alți însoțitori. În momentul întîlnirii cu Remarque, căzuse în dizgrație în lumea Hollywoodului, însă faima și banii nu o părăsiseră. Și Remarque era celebru după apariția romanului amintit, și el avea mulți bani. Ambii erau plecați din Germania din cauza contextului politic (ea nu a vrut să fie implicată în propaganda nazistă, iar lui îi fuseseră arse cărți).
Marlene a fost atrasă de manierele ireproșabile și de glasul grav și cultivat al lui Remarque, așa cum va dezvălui peste ani fiica actriței. Deși, în urma primei întîlniri, amîndoi au crezut că vor avea o relație de vis, au avut parte de o dramă de pe urma căreia au rămas aceste scrisori frumoase și triste, mărturie a ultimei mari povești de iubire din Secolulul al XX-lea. Frumusețea rîndurilor scrise de Remarque se hrănea de fapt din amăgiri și dezamăgiri, din minciuni și trădări. Lui Marlene îi plăceau aparițiile publice în care era însoțită de Remarque, avea grijă ca el să arate fotogenic, sporindu-și astfel propria faimă. Îl privea adesea ca pe un accesoriu. Dar îi plăceau și libertatea, aventurile sexuale, cea cu miliardara-lesbiană Jo Carstairs scoțîndu-l din minți pe Remarque. Iar el conștientiza că face lucruri stupide, inconsistente, dar nu își putea asuma despărțirea și singurătatea. Această stare de ambivalență l-a măcinat mulți ani, răspunzînd și el cu alte aventuri.
Remarque suferea acut din pricina sentimentulului inferiorității, simțea că nu merită succesul și banii pe care i-i adusese romanul, considerîndu-se supraevaluat ca autor. Și nu doar ca autor, ci și ca bărbat era plin de neîncredere, lipsa conștiinței propriei valori și depresiile înecate în alcool făcîndu-l un partener dificil pentru Marlene, care era hotărîtă și pragmatică.
Marlene, muza ideală
Relația lor s-a încheiat în 1940, dar Marlene a rămas pentru mulți ani iubita fanteziei lui Remarque. Peste ani, acesta îi va scrie unei cunoștințe: „Știi cum e să te simți atît de stînjenit față de tine însuți, pentru că ai luat cîndva în serios pe cineva care e doar o femeiușcă frumoasă, pentru că nu reușești să te convingi să i-o spui, ci preferi încă să fii un pic prea amabil, deși ți se face greață?“. Marlene i a fost totuși o muză ideală. Povestea lor de dragoste îl va inspira pe Remarque să scrie romanul Arcul de Triumf (1945), ecranizat în 1948, cu Ingrid Bergman, Charles Boyer și Charles Laughton în rolurile principale.
Scrisorile însă nu fac nici o referire la fondul traumatizant al relației lor. Sînt poetice, tandre, tulburătoare, expresie a sensibilității și a nevoilor sufletești ale lui Remarque, sînt oglinda lui, nu a relației, nu a femeii reale care îi hrănea fantezia. Fiecare scrisoare pare un scurt capitol dintr-o poveste despre sine. O iubită rece, dar cu o imaginație fabuloasă, crescută din singurătate și dorință: „Orion e sus pe cer, zăpada licăreşte dinspre munţi, lacul foșnește și noaptea cu lună nouă se dezlănțuie afară. Se dezlănţuie şi mînă timpul, timpul care încă ne desparte, acel întunecat munte de nori al zilelor fără tine. Zile lungi, goale, dar totodată împlinite, triste și totuşi încărcate de fericire, tulburate, fără a mai fi indiferente, fără a mai fi pustii şi fără țintă – apele vieții se înalță din nou, izvoarele curg şi urcă pe pipăite prin nisip şi printre împletituri de rădăcini, răzbesc la lumină ca să se înalţe şi să devină nor, nor şi ploaie şi rouă în circuitul mistic al devenirii şi al morţii“.
Uimesc în scrisorile lui Remarque numărul și diversitatea formulelor de alint: „Tu, arzătoareo“, „iubită duioasă“, „tu, cea tandră“, ,,chip din oglindă“, „vis de aur insomniac“, „vibrîndă, nesfîrșită iubită“, „inimă a inimii mele“, „fericire fără odihnă“, „mică pasăre de cuib“, „tu, cea mai dulce“, „maimuță“, „pîine a sufletului și vis“, „fluture plecat în zbor“, „pocal al inimii mele“.
„La ce bun să ne împotrivim?“
Scrisorile sînt o oglindă a fragilității, a insecurității și a vulnerabilității lui Remarque, a amintirilor însuflețite retrospectiv cu un sens suprem: „La Lido – primul cuvînt și prima ta întrebare, în timp ce dansam – la ce bun să ne împotrivim, a fost un fulger, un fulger fără sunet, venit de departe, din vremuri de dinaintea noastră. (…) Ne-am mai împotrivit amîndoi – chiar multă vreme – , poate că uneori încă ne mai împotrivim, dar în fond știm că e un joc, ca să aflăm și mai bine în ce măsură ne avem în stăpînire unul pe altul“.
Alte scrisori sînt poeme în proză, intense, clocotind de senzații. Mărturii fierbinți ale iubirii, textele lui Remarque sînt căptușite cu o senzualitate luminoasă, plină de candoare, în ciuda nefericirii pe care se profilează. Epistolele lui Remarque își urmează un drum al lor, independent de realitatea imediată, de lipsa de empatie a femeii iubite.
Tot ceea ce contează pare a fi viața trăită scriind, puterea de a rămîne senin, de a manifesta frumusețea, de a dărui cu simplitate iubirea: „Cîteodată, cînd stau aici singur în ploaie şi mă privesc, atunci nimic nu mai e distrus, atunci totul a revenit cu paşi neauziţi şi eşti şi tu, iar eu trăiesc fericirea de care un om n-a avut parte aproape niciodată: că bucata de tinerețe pe care mi-a răpit-o războiul se reîntoarce acum odată cu tine și că de-acum eu am de două ori mai mult decît aveam înainte: experiența pe care mi-au oferit-o vederea şi anii, faptul că ştiu ce-i splendoarea – şi prospeţimea, aventura, strălucirea tinereții. Aşa că tu eşti concomitent totul: aventura şi femeia mea“.
Au avut multe în comun, dar dragostea nefericită l-a chinuit pe Remarque pînă la sfîrșitul vieții. Modul în care scriitorul alerga după actrița de la Hollywood i-a rănit adînc reputația – cercul emigranților anti-fasciști ar fi preferat să-l vadă preocupat de lucruri mai serioase și mai importante decît de ,,ochișorii verzi de mare”. Doar că Marlene era unicul sens al vieții lui. În 1953, Remarque a adunat tot respectul de sine care îi rămăsese și s-a decis la un ultimatum: fie Marlene se mărită cu el, fie el se căsătorește cu actrița Paulette Goddard (1958), fosta soție a lui Charlie Chaplin. Dietrich din nou a rîs și l-a refuzat. Viața lui de familie cu Paulette a fost tristă. Și ea filma mult timp și mereu pleca undeva, iar el încerca să scrie golind pahar după pahar…
Remarque o va privi mulți ani pe Marlene Dietrich ca pe un dar din care i s-a hrănit fantezia, devenind la rîndul său un „dăruitor“, chiar dacă nefericit: „În afară de niște blestemate imagini ale nenorocirii și niște bijuterii fără valoare, el îți trimite ce-i mai mlădios și mai frumos din toate cîte există pe pămînt – pisici și flori – și își înalță inima ca pe o flacară și îți mulțumește pentru tot ce i-ai dat, pumă, flăcăiandră, tovarășă, fecior princiar, oglindă și cristal curat, în care ardea și scînteia fanteziei lui – și le mulțumește zeilor că i te-au dat lumii și, pentru o vreme, lui“.
Odată, el a recunoscut unui prieten apropiat că nu se suportă singur pe sine atunci cînd este treaz, și cu atît mai mult nu este pregătit să supună pe cineva la această tortură. Scriitorul, în tot acest timp, se întreba cum s-a întîmplat că, deși întîlnise o femeie perfectă, ,,dragostea ei murdară” îi distrusese viața. Remarque, căsătorit cu alta, continua însă să-i scrie lui Marlene epistole de dragoste.
Scrisorile lui Remarque vor continua să plece către marea lui iubire pînă în anul 1970, deci încă trezeci de ani după despărțirea lor. Majoritatea acestor scrisori continuă să fie pagini de literatură plină de rafinament, imaginația autorului restructurînd cu multă subtilitate realitatea.
Nu se știe ce anume răspundea Marlene la scrisorile lui: nu s-au păstrat. Le-ar fi distrus soția scriitorului. Dar fiica actriței Marlene Dietrich spunea că scrisorile lui Remarque erau udate de lacrimile ei…
* * *
În 1970, Elveția îl înmormînta pe marele scriitor Erich Maria Remarque. Văduva, o femeie frumoasă în etate, își ascundea fața plină de lacrimi sub un văl gros. Liniștea era întreruptă de rarele izbucniri în plîns. Deodată, ca prin vis, pe aleea cimitirului a apărut un automobil negru, din care a ieșit un curier care i-a înmînat văduvei un imens buchet de trandafiri și o carte de vizită. Doamna a citit-o și a aruncat-o nervos, împreună cu buchetul, în tufișuri. Un reporter a ridicat cartea de vizită, pe care scria: ,,Adio, iubitule. Marlene Dietrich”.
R. M.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite