În fiecare dimineață, odată cu ivirea soarelui pe bolta albastră a cerului, Ioana lui Costică Fieraru ieșea la poartă și, pe primul om pe care îl vedea trecînd pe uliță, îl oprea din drum și nu se lăsa pînă ce nu schimba cu el cîteva vorbe... Și-i plăceau bărbații guralivi, înalți, dar nu pentru a găsi vreunul care să o curteze, nici gînd de așa ceva, fiindcă de îndată ce și-a văzut bărbatul coborît în groapă, nici că se mai gîndea să se recăsătorească vreodată. Se mulțumea cu felul în care trăia alături de copiii săi... Acum, mai mult ca oricînd, simțea, însă, nevoia să socializeze, căci în fundătura de sat în care își are casa, nu prea are cu cine schimba o vorbă, doar cu motanul care doarme tot timpul pe sobă, încît șoarecii ajunseseră să-i roadă mustățile... Chiar dacă era tare leneș, femeia îl lua în brațe și nu era zi să nu-l răsfețe cu tot ce avea mai bun în casă, în special cu bucățele de carne, niște smîntînă, alimente care nu-i lipseau din frigider... Într-o seară, pe la sfîrșit de vară și început de toamnă, se culcă, cum se zice la țară, odată cu găinile. Aproape întreaga zi plouase și n-a mai putut intra în grădină, unde tot timpul avea cîte ceva de lucru... Ba tăia iarba de pe cărare, ba lega vreun lăstar la vie... Cînd se cocea fasolea, avea destulă treabă: două-trei zile de cules, iar după o pauză de o săptămînă, timp în care o lăsa întinsă pe rogojină s-o pătrundă soarele, se punea cu furca la bătut pe ea, după care trecea la adunatul boabelor, care cădeau cît colo sub loviturile de ciomag. Ale naibii săreau peste tot, că ograda era plină de boabe, de la prispa casei, iar uneori săreau și peste gard... Cum se așeză în pat, adormi buștean, de parcă ar fi luat somnifere, iar pînă dimineața nici că își mută capul de pe pernă. Cînd deschise ochii, văzu o lumină palidă, cum parcă se prelingea din tavan pe peretele casei, care era acoperit cu un covoraș de lînă rămas de la bunica sa, singura amintire... Raza aceea de lumină părea a nu se mai termina și, pentru cîteva momente, luă înfățișarea unui drum de pădure cu arbori pe margini și cîntec de păsări... Avea impresia că e același drum pe care umblase, trimisă de mama sa, să adune bureți, cînd avea vreo douăzeci de ani. Atunci își întîlnise omul vieții ei, pe care l-a iubit pînă cînd acesta avea să sfîrșească într-un accident de mașină atît de groaznic, că abia de i-au refăcut trupul cei de la morgă, cosîndu-l bucată cu bucată... Nici nu l-ar fi putut recunoaște, dacă n-ar fi avut niște semne deosebite, cum ar fi buzele lui groase. Aceleași cu care, de la început, odată cu primul sărut, bărbatul o cucerise pe Ioana, trezind în inima ei fiorii dragostei și plăcerea de a se lăsa iubită. Atunci, dintr-o singură atingere, buzele lui cărnoase se contopiseră cu buzele subțiri ale femeii... Sărutul lui seducător se repetă continuu, pînă ce, moleșită de atîta tandrețe, se lăsă ca un spic de grîu în bătaia vîntului și a ploii cu fața în sus, pe covorul moale de iarbă, scoțînd din cînd în cînd gemete prelungi, auzite numai de ei doi. Furați de vraja seducției, jocul lor erotic continuă pînă seara tîrziu, în atmosfera vrăjită a pădurii... Ioana uitase de bureți, iar bărbatul, de lemnele după care venise cu căruța lui, trasă de doi cai ca niște zmei...  Mama Ioanei, văzînd că fata ei nu a mai venit acasă nici cu bureți și nici fără bureți, a alertat vecinii și cu toții, de îndată, au trecut la scotocit pădurea, fără să dea de vreo urmă a fetei. Autoritățile se puseră și ele în alertă... După cîteva zile însă, ajunse la urechile mamei sale zvonul cum că fata ei s-ar afla la un bărbat dintr-un sat vecin... La vestea primită, femeia plecă val-vîrtej în satul respectiv, iar zvonul se adeverise ca fiind adevărat... Cu toate insistențele mamei de a se întoarce acasă, Ioana a decis să rămînă la bărbatul cu care făcuse dragoste în pădure și care își ținuse cuvîntul de a o lua în căsătorie... Însă anii petrecuți împreună nu păreau să-i fi oferit Ioanei mari bucurii, decît doi copii, o fată și un băiat, în rest, mai mult înjurături și palme, jigniri și tachinări la orice discuție. Acum, în colțul patului, trecută binișor de 50 de ani, dar la fel de frumoasă ca atunci cînd și-a dăruit fecioria unui necunoscut din pădure, îi revin în minte acele momente, gîndindu-se cum de s-a lăsat păcălită atunci, cu trupul său firav, neprihănit, să facă dragoste aproape o după amiază întreagă cu un străin pe care l-a văzut prima oară... Toate aceste amintiri o răscolesc pînă în adîncul sufletului, dar fără să regrete cele întîmplate... Soarta așa i-a fost ei dată... Soarta în care a crezut tot timpul și pe care a urmat-o cu bucuria izbăvirii în viața de zi cu zi. La vîrsta pe care o are acum, e la fel de seducătoare, cu trupul împlinit pentru amoruri ca-n adolescență, cu ochii pătrunzători și luminoși, încît nici un bărbat nu ar rezista ispitei de a-și întoarce capul după ea... Singurul amănunt care îi dă de gol vîrsta sînt cele cîteva șuvițe de păr argintate de bruma anilor, dar e un amănunt pe care, numai privind-o insistent, îl observi.
Acum, Ioana e singură în casa rămasă de la mama ei. Aici s-a născut și a crescut, a mers la școală, aici a participat la muncile din gospodărie, alături de familie. În aceeași casă și-a vegheat tatăl pînă ce a fost dus pe ultimul drum, apoi pe mama sa, și tot aici și-a urmat șirul anilor, pînă în vremurile de-acum, cînd e conștientă că, pentru omul care a sedus-o la nici douăzeci de ani, trecut deja pe cealaltă lume, nu mai are nici un sentiment. Maturitatea a făcut-o să fie mai egoistă și mai prevăzătoare, mai ales cu bărbații... Ioana se uita ca vrăjită la acea lumină ce părea a curge continuu pe perete, ca pe un ecran... Nu visează, e trează de-a binelea... În partea aceea de sat în care își are casa, aude o voce de bărbat, parcă ar fi vocea bărbatului ei. Însă nu poate fi el, știe că de mulți ani e dus la groapă, i-a făcut toate rînduielile creștinești...Vocea bărbatului e tot mai aprigă... Înjură și lovește... Ioana simte o durere cruntă în sînul drept... E ca un fulger... E ca un vîrf de sabie înfipt cu iuțeală în piept. Dar la fel de brusc cum veni acea durere, la fel de repede plecă... Trupul femeii se învioră dintr-odată, ca după momente de amor intens... La colțul gurii îi apăru un zîmbet... Lumina aceea dispăru prin geam, pe fereastră, prin podul de la casă... Poate acesta fusese vreun semn pentru ea. Îi ajunse la urechi zgomot de hărmălaie și, curioasă, Ioana ieși în ogradă, iar de aici grăbi pasul spre poartă, să vadă ce se petrece la lumina acelei dimineți calde de primăvară. În fața casei, avea un cireș mare, fălos, îmbrăcat într-o maramă de flori albe, argintii, smocuri, smocuri, invadate de roiuri dese de albine și alte gîze, prevestitoare de zile de primăvară fermecătoare și de rod de cireșe mai bogat decît toți anii de dinainte, chiar și din vremea cînd încă trăiau amîndoi bunicii și părinții ei.
Cum deschise poarta, își aruncă privirea în drum, spre locul din care se auzea hărmălaia... Zări un bărbat robust, la fel cum fusese omul său, cu o căruță trasă de cai, precum aceea în care fusese luată din pădure și dusă la casa celui despre care nu știuse nimic. Caii parcă erau aceeași, scunzi, negri, cu hamurile puse pe ei. Căruța era goală, iar animalele în loc să meargă înainte cu ea, dădeau înapoi, fiind cît pe ce să o răstoarne în șanț, să rupă gardul oamenilor. Ioana privea uimită la tot ce se întîmpla în acea dimineață, după ce trăise momentele neplăcute cu durerea aceea din piept, ivită din senin, și, acum, altă poznă, să vadă un străin mînios pe animalele sale. Simți că inima ei o ia razna, părînd că vrea să-i sară din piept... Speriată, se retrase imediat în ogradă, dar nu apucă să pună zăvorul, că străinul, văzînd-o singură, o prinse din urmă și-i puse mîna la gură, tîrînd-o în casă.
– De-acum nu mai scapi, femeie!... Te-am urmărit în toate viețile pe care le-am avut pînă azi... Așa le e scris unora, ca după ce mor să se bucure de tot ce și-au dorit în timpul vieții lor pămîntene... Sînt trimis de bărbatul pe care tu nu l-ai iubit, ba te-ai mai și bucurat de vestea morții lui... Caii, căruța cu care am venit pînă aici, toate sînt ale lui... Am poruncă de la el să te iau de nevastă sau să te omor, dar nu voi face nici una, nici alta. Nici măcar nu voi profita de trupul tău, că nu vreau să iau păcatele nimănui asupra mea...  Te voi lăsa să trăiești între pămîntenii tăi, să le scrii poezii, să te îndrăgostești și să te iubești cu un pămîntean de-al tău...  Te rog dă-mi inelul cu care te-ai cununat cu bărbatul tău, să i-l duc ca dovadă că nu îl mint, că am fost la tine în casă și că de aici plec curat, fără să fi făcut vreun păcat... Ar face mare tărăboi veghetorii noștri dacă nu le duc dovadă că am fost pe ulița ta și că am poposit în ograda ta. M-ar alunga din cer, iar pînă a ne înfățișa în fața Domnului, pentru judecată, vor trebui să treacă multe generații din lumea voastră pămînteană.
În timp ce străinul îi vorbea, o ținea strîns de mînă. După ce inima i se zbătuse mai să-i iasă din piept, Ioana simți cum, deodată, bătăile inimii ei sînt tot mai rare și tot mai încete, pînă ce căzu într-un somn adînc... Cînd se trezi, era în ogradă, sub cireșul falnic, din a cărui coroană bogată, vîntul așternea peste trupul ei petale albe, din florile, cu privirea ca a îngerilor în amiezi de duminică. Uitîndu-se de jur împrejur, nu zări picior de om sau de cal, cît despre căruță, nici urmă, doar soarele care strălucea peste toată vatra satului. În zare, văzu doi porumbei care zburau fără o țintă anume, iar de pe deget observă că-i lipsește verigheta. Atunci, începu să rostească încet, ca pentru sine:
Chiar dacă toamne reci trecut-au peste mine
mi-i inima în primăvară toată
mă vreau poeta gîndurilor line
în versuri nobile iubirea să o cînt!
Din acel moment, o liniște deplină puse stăpînire peste ființa ei, iar poezia a devenit pentru ea motiv de căutare a inelului pierdut în covorul petalelor de cireș, de pe aleea ce ducea spre intrarea în casă.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”