Numeroşi istorici, politologi sau jurnalişti au definit epoca în care trăim prin termeni precum: postmodernă, postindustrială sau informatizată. În fapt, ne aflăm într-o epocă a unui imperiu global, imperiu care, schimbîndu-şi tacticile de aservire şi asuprire a naţiunilor, şi dezvoltînd tactici subtile de manipulare a maselor şi de ţinere sub control a guvernelor, reuşeşte să-şi impună treptat dominaţia asupra lumii întregi. Asistăm la sfîrşitul războiului rece, la finalul evoluţiei ideologice a umanităţii şi universalizarea democraţiei liberale occidentale ca formă finală a guvernării umane.

Pentru Hegel, omul era produsul mediului său concret, istoric şi social. Hegel vedea în victoria lui Napoleon asupra monarhiei prusace, obţinută prin bătălia de la Jena din anul 1806, triumful idealurilor Revoluţiei franceze şi iminenta universalizare a statului, încorporînd principiile libertăţii şi egalităţii.

Pentru Kojève, ,,statul omogen universal” şi-a aflat întruparea în ţările Europei Occidentale postbelice.

Karl Marx a inversat complet prioritatea realului în raport cu idealul, exilînd întregul domeniu al conştiinţei – religia, arta, cultura, însăşi filosofia – într-o suprastructură determinată în întregime de modul material de producţie predominant.

Max Weber, în ciuda celor afirmate de Marx, arată că modul material de producţie, departe de a fi baza, este el însuşi o suprastructură cu rădăcini în religie şi cultură.

Putem rezuma conţinutul statului omogen universal ca democraţie liberală în sfera poli­ticului, combinată cu facilitarea accesului la video şi stereo în sfera economicului. În Secolul al XX-lea au existat două contestări principale ale liberalismului: fascismul şi comunismul. Sărăcirea populaţiei de culoare din Statele Unite, conform lui Francis Fukuyama, nu este un produs inerent al liberalismului, ci mai curînd moştenirea sclaviei şi a rasismului. Ideile liberale au infectat şi cea mai vastă şi mai veche cultură din Asia, China. Gorbaciov susţinea că vrea să se întoarcă la leninism, care ar fi fost alterat de Stalin. Socialismul sovietic, susţinea Gorbaciov, a fost un eşec monumental.

În ultimii ani, a putut fi pe larg observată creşterea fundamentalismului religios în cadrul tradiţiilor creştine, iudaice şi musulmane. În lumea contemporană numai Islamul a oferit un stat teocratic, ca alternativă politică a liberalismului şi comunismului.

De asemenea, naţionalismul reprezintă o contra­dicţie ireconciliabilă în inima liberalismului. Mlădiţa radicală şi diformă a imperialismului Secolului al XIX-lea a fost fascismul german de la mijlocul secolului trecut.

Concluziile lui Fukuyama pot fi rezumate în cîteva fraze, care au lăsat frîu liber unor interpretări dintre cele mai spectaculoase. Astfel, adevărata problemă a viitorului o reprezintă măsura în care elitele sovietice au asimilat conştiinţa statului omogen universal care este Europa după Hitler. Dispariţia marxism-leninismului, mai întîi din China şi apoi din Uniunea Sovietică, va însemna moartea lui ca ideologie vie, semnificativă pentru istoria mondială.

Conflictul între statele care se mai află încă în istorie şi între aceste state şi cele care au atins sfîrşitul istoriei va mai fi încă posibil. Palestinienii şi kurzii, populaţia sikh şi tamilii, irlandezii catolici şi valonii, armenii şi azerii vor continua să aibă revendicări nerezolvate, ceea ce înseamnă că terorismul şi războaiele de eliberare naţională vor continua să fie un punct important pe agenda internaţională.

Sfîrşitul istoriei va fi o epocă foarte tristă. Lupta pentru recunoaştere, voinţa de a-ţi risca viaţa pentru un ideal pur abstract, lupta ideologică mondială care a pus în lumină îndrăzneala, curajul, imaginaţia şi idealismul vor fi înlocuite de calculul economic, de nesfîrşita rezolvare a problemelor tehnice, de preocupări legate de mediu şi de satisfacerea cererilor sofisticate ale consumatorului. În perioada postistorică nu va mai exista nici artă, nici filosofie, ci doar o îngrijire perpetuă a muzeului istoriei umane.

Allan Bloom, profesor în cadrul Comitetului pentru Gîndire Socială de la Universitatea din Chicago, consideră comunismul o expresie dementă a raţionalismului liberal. Adevăratul dezastru al Dreptei şi al Stîngii antiliberale a fost în general interpretat ca o infirmare a teoriilor care le-au sprijinit şi justificat.

Pierre Hassner, director ştiinţific la ,,Fondation Nationale des Sciences Politiques” din Paris, consideră că modul de abordare al lui Francis Fukuyama este oarecum neobişnuit. Pe de o parte, reduce experienţa Secolului al XX-lea la victoria democraţiei liberale şi a societăţii de consum. Pe de altă parte, îl folo­seşte pe Hegel ca bază filosofică pentru o descriere care, de cele mai multe ori, aparţine iluminismului Secolului al XVIII-lea, lui Locke sau Kant, dar care în final pare să invoce spiritul ,,ultimului om” al lui Nietzsche. Doi sînt factorii care au contribuit la ,,lunga pace”: ameninţarea nucleară şi egoismul luminat. Fukuyama renunţă la joc: el nu crede cu adevărat nici în istorie, nici în sfîrşitul ei.

Gertrude Himmelfarb, profesor emeritus la City University din New York, arată că Rusia nu va mai fi niciodată aceeaşi după Gorbaciov, asemeni Franţei în perioada de după Napoleon. În Rusia se poate întrezări posibilitatea unei anumite forme de autoritarism naturist, populist sau tradiţionalism.

Irving Kristol, editorul revistei ,,The National Interest” şi distins membru al American Entreprise Institute, ne spune: ,,Cunosc un singur mod de eliberare de sensibilitatea şi modul de gîndire hegelian, şi anume, întoarcerea la Aristotel, la concepţia sa că toate formele de guvernare – democraţia, oligarhia, aristocraţia, monarhia, tirania – sînt inerent instabile, că toate regimurile politice sînt inerent trecătoare, că stabilitatea tuturor regimurilor este coruptă de puterea corozivă a timpului”.

În accepţiunea lui Daniel Patrick Moynihan, senator de New York, ,,sfîrşitul istoriei” are două sensuri. Mai întîi este vorba despre tratarea hegeliană, în care dialectica istorică îşi atinge sfîrşitul necesar şi previzibil. Al doilea se referă la sfîrşitul istoriei postbelice, în acelaşi sens în care lumea îşi pune întrebarea dacă războiul rece s-a sfîrşit.

Ralf Dahrendorf de la Universitatea din Stanford ne zice: ,,Cum societatea umană nu este posibilă la modul realist fără inegalitate, iar abolirea completă a inegalităţii este exclusă, natura explozivă a oricărui sistem de sacrificare socială confirmă opinia generală după care nu poate exista o societate umană ideală, perfect justă şi, în acelaşi timp, nonistorică”.

Stephen Sestanovich, directorul Studiilor Sovietice de la Center for Strategic and International Studies, Washington DC, ne spune că în ceea ce priveşte naţionalismul, Fukuyama ajunge la concluzia că acesta nu este „o contradicţie ireconciliabilă în sînul liberalismului”. În Rusia există o tot mai mare afinitate între Stînga stalinistă şi Dreapta ultranaţionalistă, iar legătura cea mai strînsă dintre ele o constituie repulsia comună pentru liberalismul individual şi ordinea socială care-l însoţeşte. O ordine liberală, internaţională poate fi mai puţin violentă, deosebindu-se tot mai mult de forţele naturii. Cei puternici vor continua să facă ce pot, iar cei slabi ceea ce trebuie.

Intelectualul romantic german Johann Gottfried Herder, căruia, în mod uzual, i se atribuie paternitatea noţiunii de naţionalism cultural, considera că „legăturile culturale care uneau membrii unei naţiuni într-un întreg relaţional nu erau lucruri sau vestigii impuse de mai sus, ci energii vii (Kräfte) emanate din interior, înţelesuri şi sentimente împărtăşite care, în timp, formează sufletul colectiv al unui popor”. El a observat că aşa cum ,,natura aduce în atenţie familiile, cea mai naturală stare este deci aceea de popor, cu un caracter naţional de sine stătător”. Naţionalismul era deci înnăscut şi se susţinea singur.

Prin contrast, Voltaire a definit cuvîntul „patrie” mai mult ca o comunitate de interese, afirmînd că „atunci cînd cei care, ca și mine, au case, se vor aduna pentru a-şi proteja interesul comun, voi avea un cuvînt în acea adunare; eu reprezint o parte din întreg, o parte din comunitate, o parte a suveranităţii; voilà ma patrie”.

Johann Gottlieb Fichte nu milita doar pentru o definiţie culturală a naţiunilor bazată pe legătura primordială a limbajului, evidenţiind că ,,înainte ca intervenţia umană să aibă vreun amestec, cei ce vorbesc aceeaşi limbă sînt uniţi în mod natural printr-o mulţime de legături invizibile”.

(va urma)

Ing. MIRCEA PÎRLEA

Biblioteca Judeţeană Satu Mare