Epigramistul şi epoca sa
  • 12-03-2021
  • 0 Comentarii
  • 488
  • 0

În 1979, începuse moda țipetelor în muzica ușoară, modă care azi s-a amplificat pînă la urlete:

Unui interpret de muzică uşoară

Pesemne-l doare rău ceva

Sau suferă de boli acute…

Dar pentru ce-o răcni așa

Cînd marile dureri sînt mute? (Giuseppe Navarra)

După cum se știe, temele sînt diverse și de un număr incalculabil, vizînd aspecte care țin de viața omului, de tot ce-l înconjoară, de tot ce gîndește. Și, deși transmite, uneori, impresii ca și poetul, epigramistul nu degenerează, ca acesta, în impresii ale impresiilor care-l înalță pe cititor în transcendent. E adevărat, uneori își înalță gîndul în sfera sublimului, dar aceasta servește ideii, o luminează.

De Paşte, cu gîndul la Basarabia şi Bucovina de Nord

În Săptăna Mare, cea pascală,

Simțim pe frunte stropii de aghiasmă,

Se-ntinde Țara ca o Catedrală

Cu două lacrimi pe catapeteasmă.

Se știe că epigramistul creează forme literare scurte, versificate, dar nu tot ce e versificat e poezie sau epigramă. După cum am afirmat, el poate fi considerat și un nemulțumit al timpului său, învăluindu-și nemulțumirea în revoltă sau tristețe, în așa-numitul rîsu-plînsu‘ din care se naște umorul, ironia, satira. Uneori selectează  aspecte ieșite din comun din dorința de „atracțiozitate”, din dorința de a-l surprinde și a-l uimi pe cititor. Prin forma lor scurtă, prin măiestria artistică, prin logica și expresia firească, nesofisticată a expunerii, prin ideea care curge fără întreruperi, de la început pînă la punctul terminus – poanta ingenioasă –, multe epigrame, după cum am văzut, devin memorabile. Iată un exemplu, pe care-l scriu din memorie:

Ce e imperiul

Un uriaș mereu la pîndă

Ce se gîndește cînd e-nfrînt

Să-și lingă rana sîngerîndă

C-o nouă limbă de pămînt (Vasile Til Blidaru)

Epigramistul cutreieră limba română cu condeiul său ascuțit. El apelează la toate variantele existente în vocabular și înțelese de contemporanii săi (nu ne referim la forme greșite sau, pur și simplu la greșeli gramaticale!); el apelează la toate sistemele și subsistemele limbii: la limbajul standard, familiar, arhaic, argotic (că de jargon nu se mai poate vorbi), dialectal etc. Astfel, în catrene se pot întîlni, pentru potrivirea ideii sau a ritmului, rimei, măsurii versului, forme precum: eu văz, eu pui, eu auz, să deie, să auză, alcol, alcolic (chiar alcolist!), mișto, șuț, a șuti, sticleți, poșircă, la răcoare, la zdup, pîrnaie, uiagă, glajă, clondir, copîrșeu, coleașă, haios, botine, lovele etc. Epigramistul, creator înzestrat cu un har deosebit, realizează și calambururi cu semnificații „la obiect”:

Mesajul lui Laszlo Tökes

Iubirea din mesaj transpare

Și-i rezumată într-un gînd:

„Români, aveți puțin răbdare

KOSOVO coacem în curînd!” (Gh. Constantinescu)

Aceste vremuri, această perioadă tulbure care a degradat și mentalul colectiv, provoacă și mutații în abordarea genurilor literare, a temelor, chiar mutații de gust ale receptorului de artă, în general, de literatură, în special. Dar umorul, deci și epigrama, își păstrează rolul lui. Totuși, într-un stat în care – cum scrie un ziarist de marcă, sub pseudonimul TANO, „nu mai poate asigura securitatea și bunăstarea cetățenilor săi, atunci cînd el, statul, e o marionetă în mîna altor marionete ce-i manevrează, după bunul plac, pe cei care vor să pună mîna pe putere”, nici epigramistul nu mai e tentat să stîrnească rîsul și buna dispoziție. De aceea, în ultimul timp, își exprimă revolta, criticînd aspectele societății bulversate și bulversante, realizează, mai curînd, satire, chiar pamflete, decît catrene umoristice; întîlnim, de asemenea, la tot pasul, catrene mai mult constatative în care poanta, sortită să confere, prin surpriză, energie, lumină spirituală, cu greu își face loc pentru că toată lumea trăiește aceleași drame relevate în catrene. În felul acesta, se accentuează caracterul aforistic al acestei bijuterii literare:

Uneori, într-o grădină,

Dintre pomi, pe vreme rea,

Cad acei cu rădăcină

Și răn cei cu proptea.t. Tropcea)

E epoca în care, parcă sînt scoși și morții din morminte și epigramistul are capacitatea de a sugera un „haz trist”:

Ecoul unei voci

Deși deasupra-mi cresc lăstarii

Și-azi sînt schelet, mă doare-n cot:

Îi duc de nas pe toți groparii

Și mă prezint din nou la vot.

Lăsăm celor care vin după noi o idee pe care o punctăm doar: cum s-a accentuat nota constatativă a epigramei, au apărut așa-ziși confrați care numai în imaginația lor sînt epigramiști, dar vor să-și cîștige popularitate cu orice preț prin titlul de autor. Uneori, sînt chiar încurajați, lăudați de cei care-și întrețin ei înșiși mediocritatea. Iată un posibil îndemn:

Cum tomu-ntîrzia pe drum,

Soția-l îndemna mereu:

Mai toți nărozii-au scos volum,

Tu ce aștepți, iubitul meu?

Noi sperăm, totuși, că și în această epocă în care se încurajează, se acceptă dezrădăcinarea, în care creațiile umoristice oglindesc, mai curînd, plînsu’ decît rîsu’, epigramistul, prin talentu-i specific și cu condei bine răsucit în mînă și în gînd, să impună, și în viitor, valoarea acestei specii literare devenite simbol al spiritualității românești. La Bruyère spunea „Gloria sau meritul unor oameni constă în a scrie bine; al altora în a nu scrie deloc”. Și să nu uităm că, după cum spunea N. Iorga, creațiile aparțin țintei spre care privesc, nu numai condițiilor, trebuințelor pe care le implică atingerea acestei ținte. Și epigramistul este un om al timpului său, dar și al neamului său. Creația lui, în dialog cu cititorul, poartă amprenta vremii sale, dar oglindește, în egală măsură, metehne care țin de natura umană din toate timpurile, tendințe, atitudini, concepția despre lume și viață, raportul dintre etic și estetic, slăbiciuni ale vîrstei etc. Aceasta este zona în care s-a refugiat, în zilele noastre, umorul epigramatic. Iată un neajuns,

La vîrsta a patra

Cînd ieși afară, dup-un șpriț,

Mai uiți să te închei la șliț;

Uitarea intră-n obicei

Și uiți apoi să te deschei.

Trăirile pe care i le insuflă politicul, lupta după „ciolan” (funcții), înstrăinarea de țară și de tot ce e românesc, corupția generalizată, degradarea intelectuală și a stării de spirit, orientarea expresă privind deteriorarea calităților sufletești și de comportament ale românului nu pot fi învăluite în umor, ci în tristețe și revoltă. Și, cînd își îndreaptă săgeata epigramei, în acțiune se implică întreaga sa personalitate, el critică, dezaprobă, sancționează, dar nu fără un „zvîc” al ideii. E un joc straniu al spiritului și sufletului epigramistului între judecata de valoare și concluzia poantei, dar, pe dialogul în care-l implică pe cititor, apasă conținutul, aspectul relevat, ideea de dreptate pe care autorul o promovează și amărăciunea sa, uneori atenuată de vioiciunea expresiei. Pentru că românul rîde și atunci cînd plînge:

Strada

Voi muri, precum se știe,

Dar, ca fericit al sorții,

Mulțumescu-ți primărie,

Că am groapă-n fața porții. (M. Popescu)

Merită subliniat un aspect important privind statutul existențial al epigramistului: el este cel care dă viață epigramei, dar și epigrama dă viață epigramistului. Dacă rolul ei e să-i „țîșnească” ideea, epigramistul este cel  care-i oferă „zvîcnet” și, în felul acesta, se reconstruiește pe sine. Astfel, epigrama se constituie în simbol al vieții, ea degajă energii în gîndire, îl plimbă pe epigramist prin arii ample – sociale, culturale, lingvistice etc. Ea menține imperiul lucidității care prelungește viața, așa cum susținea eminentul epigramist Nicolae Ghițescu (1919-2002), cel care spunea:

Greu e dragi contemporani

Să-mplinești optzeci de ani,

După-aceea nu e greu,

Că te uită Dumnezeu!

Activitatea neîntreruptă a creierului, atenția mereu de veghe, conexiunile pe care le presupune scrierea acestui „flecușteț” al literaturii îi ajută pe epigramiști să depășească vîrsta de 80, chiar 90 de ani. Să ne gîndim nu numai la Al. Clenciu (1913-2000), la Nicolae Nicolae (1927-2014), Nicolae-Paul Mihail–NICOMAH (1923-2013), Nelu Quintus (1919-2014), care ne-au fost contemporani, ci și la cei prezenți, precum Nicușor Constantinescu (n. 1928), George Petrone (n. 1936), dr. Gr. Lupescu (n. 1931) ș.a. Nu-i putem uita pe epigramiștii centenari, care au devenit simboluri ale Ploieștiului: Vasile Moșneanu (1911-2011) și Mircea Ionescu-Quintus (1917-2017) care spunea:

Nu regret c-am fost un an

În Guvernul Stolojan,

Dar voiam să fiu ministru

De la Tisa pîn’ la Nistru.

Iar „Nea Vasile”, învățătorul, nu se putea desprinde de învățăminte, pe care le turna în catrene aforistice:

Oricît ai crede că-s comori –

Tezaurul, „ciolanu’-atomul”  –

Eu cred că-n lumea de splendori,

Comoara cea mai scumpă-i OMUL.

Chiar și scriitorii care au abordat epigrama au atins vîrste venerabile: Al. Macedonski (86 de ani), Victor Eftimiu (83 de ani), „albanezul” aromân născut la Boboștița (azi, în Albania), Iancu Constantinescu (95 de ani), Ionel Gologan (94 de ani), A.C. Cuza (90 de ani), Radu D. Rosetti (90 de ani), dar și juristul Gh. Păun-Ulmu (1915-2013), cel care, la aproape 98 de ani, înnobila cu scrierile sale Cetatea de Scaun Curtea de Argeș, adresîndu-se confraților:

Urmaşilor lui Păstorel / Voi în zadar mai aspirați / Ca în Parnas să vă-nălțați / Căci genialul Păstorel / A tras și scara după el!

Epigramistul, cel cu energie spirituală, istețime, umor și lumină în cuvînt, conferă cititorilor ființă din ființa sa, îi îndeamnă la gîndire, intră în dialog cu spiritele receptive înviorînd atmosfera, apelînd la înțelepciunea lor. El este un om inteligent care se adresează celor care gustă ingeniozitatea acestui „copil buclucaș” al literaturii. Să nu uităm ce scria nemuritorul Romulus Vulpescu (1933-2012) despre cei care nu numai că nu gustă umorul, fiind „constipați” spiritual, dar nu-i încadrează în breasla scriitorilor pe scriitorii valoroși pentru „păcatul” că sînt și epigramiști:

Cu umorul nu se-mpacă / Mulți pigmei săraci cu duhul / Și cu vorba lor posacă, / Otrăvesc în jur văzduhul.

Opera epigramatică e condensată, nu extinsă pînă la diluare, ca alte scrieri literare. Un volum de epigrame se supune distihului lui La Rigodière, publicat în lucrarea din 1634:

Cet oeuvre n’est pas long, on le lit en une heure: 

La plus courte folie est toujours la meilleure.

[Această operă nu e lungă, o citești într-o oră/ Cea mai scurtă „nebunie” (idee extravagantă) este cea mai plăcută].

Epigramistul este un scriitor. Este un om al timpului său, al neamului său. El întruchipează, în cel mai înalt grad, structura psihică a românului, istețimea și atitudinea lui etică și estetică, este cel care cuprinde, în patru versuri, acel rîsu’-plînsu’ care ne-a însoțit de-a lungul vremii, ajutîndu-ne să rămînem în picioare. Întruchipează ereditatea morală, sufletul și spiritualitatea fibrei românești. Prin concizia creației sale, răstoarnă tipicitatea comodă, sfera liricului versificat devine mai densă și, în plus, demonstrează că în literatura de azi există spații în care valorile scrierilor umoristice nebăgate în seamă de Uniunea Scriitorilor din România se pot integra, împrospătînd fondul literar.

Dr. ELIS RÂPEANU

P.S. Catrenele la care nu e specificat autorul aparțin autoarei acestui eseu.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite