
- 12-03-2021
- 0 Comentarii
- 488
- 0
În 1979, începuse moda țipetelor în muzica ușoară, modă care azi s-a amplificat pînă la urlete:
Unui interpret de muzică uşoară
Pesemne-l
doare rău ceva
Sau
suferă de boli acute…
Dar
pentru ce-o răcni așa
Cînd
marile dureri sînt mute? (Giuseppe Navarra)
După cum se știe, temele sînt diverse și de un număr
incalculabil, vizînd aspecte care țin de viața omului, de tot ce-l înconjoară, de tot ce gîndește. Și, deși transmite, uneori,
impresii ca și poetul, epigramistul nu degenerează, ca acesta, în impresii ale
impresiilor care-l înalță pe cititor în transcendent. E adevărat, uneori își
înalță gîndul în sfera
sublimului, dar aceasta servește ideii, o luminează.
În Săptămîna Mare,
cea pascală,
Simțim
pe frunte stropii de aghiasmă,
Se-ntinde
Țara ca o Catedrală
Cu două
lacrimi pe catapeteasmă.
Se știe
că epigramistul creează forme literare scurte, versificate, dar nu tot ce e
versificat e poezie sau epigramă. După cum am afirmat, el poate fi considerat
și un nemulțumit al timpului său, învăluindu-și nemulțumirea în revoltă sau tristețe,
în așa-numitul rîsu’-plînsu‘ din
care se naște umorul, ironia, satira. Uneori selectează
aspecte ieșite din comun din dorința de „atracțiozitate”,
din dorința de a-l surprinde și a-l uimi pe cititor. Prin forma lor scurtă,
prin măiestria artistică, prin logica și expresia firească, nesofisticată a
expunerii, prin ideea care curge fără întreruperi, de la început pînă la
punctul terminus – poanta ingenioasă –, multe epigrame, după cum am văzut,
devin memorabile. Iată un exemplu, pe care-l scriu din memorie:
Ce e imperiul
Un uriaș
mereu la pîndă
Ce se gîndește cînd e-nfrînt
Să-și lingă rana sîngerîndă
C-o nouă
limbă de pămînt (Vasile Til
Blidaru)
Epigramistul
cutreieră limba română cu condeiul său ascuțit. El apelează la toate variantele existente în vocabular și înțelese de contemporanii
săi (nu ne referim la forme greșite sau, pur și simplu la greșeli
gramaticale!); el apelează la toate sistemele și subsistemele limbii: la
limbajul standard, familiar, arhaic, argotic (că de
jargon nu se mai poate vorbi), dialectal etc. Astfel, în catrene
se pot întîlni, pentru potrivirea ideii sau a ritmului, rimei,
măsurii versului, forme precum: eu văz, eu pui, eu auz,
să deie, să auză, alcol, alcolic (chiar alcolist!),
mișto, șuț, a șuti, sticleți, poșircă, la răcoare, la
zdup, pîrnaie, uiagă, glajă, clondir, copîrșeu,
coleașă, haios, botine, lovele etc. Epigramistul, creator
înzestrat cu un har deosebit, realizează și calambururi cu semnificații „la
obiect”:
Mesajul lui Laszlo Tökes
Iubirea
din mesaj transpare
Și-i rezumată într-un
gînd:
„Români,
aveți puțin răbdare
KOSOVO
coacem în curînd!” (Gh.
Constantinescu)
Aceste
vremuri, această perioadă tulbure care a degradat și mentalul colectiv,
provoacă și mutații în abordarea genurilor literare, a temelor, chiar mutații
de gust ale receptorului de artă, în general, de literatură, în special. Dar
umorul, deci și epigrama, își păstrează rolul lui. Totuși,
într-un stat în care – cum scrie un ziarist de marcă, sub pseudonimul TANO, „nu
mai poate asigura securitatea și bunăstarea cetățenilor săi, atunci cînd el,
statul, e o marionetă în mîna altor marionete ce-i manevrează, după
bunul plac, pe cei care vor să pună mîna pe putere”,
nici epigramistul nu mai e tentat să stîrnească rîsul și
buna dispoziție. De aceea, în ultimul timp, își exprimă revolta, criticînd
aspectele societății bulversate și bulversante, realizează, mai curînd,
satire, chiar pamflete, decît catrene umoristice; întîlnim, de
asemenea, la tot pasul, catrene mai mult constatative în care poanta, sortită
să confere, prin surpriză, energie, lumină spirituală, cu greu își face loc
pentru că toată lumea trăiește aceleași drame relevate în catrene. În felul
acesta, se accentuează caracterul aforistic al acestei bijuterii literare:
Uneori,
într-o grădină,
Dintre
pomi, pe vreme rea,
Cad acei
cu rădăcină
Și rămîn cei cu
proptea. (Șt. Tropcea)
E epoca în care, parcă sînt scoși și
morții din morminte și epigramistul are capacitatea de a sugera un „haz trist”:
Ecoul unei voci
Deși
deasupra-mi cresc lăstarii
Și-azi sînt schelet, mă
doare-n cot:
Îi duc de nas
pe toți groparii
Și mă prezint din nou la vot.
Lăsăm
celor care vin după noi o idee pe care o punctăm doar: cum s-a accentuat nota
constatativă a epigramei, au apărut așa-ziși confrați care numai în imaginația
lor sînt epigramiști, dar vor să-și cîștige
popularitate cu orice preț prin titlul de autor. Uneori, sînt chiar
încurajați, lăudați de cei care-și întrețin ei înșiși mediocritatea. Iată un
posibil îndemn:
Cum
tomu-ntîrzia pe drum,
Soția-l
îndemna mereu:
Mai toți nărozii-au scos volum,
Tu ce aștepți, iubitul meu?
Noi
sperăm, totuși, că și în această epocă în care se încurajează, se acceptă
dezrădăcinarea, în care creațiile umoristice oglindesc, mai curînd,
plînsu’ decît rîsu’,
epigramistul, prin talentu-i specific și cu condei bine răsucit în mînă și în
gînd, să
impună, și în viitor, valoarea acestei specii literare devenite simbol al
spiritualității românești. La Bruyère spunea „Gloria sau meritul unor
oameni constă în a scrie bine; al altora în a nu scrie deloc”. Și să nu uităm
că, după cum spunea N. Iorga, creațiile aparțin țintei spre care
privesc, nu numai condițiilor, trebuințelor pe care le implică atingerea
acestei ținte. Și epigramistul este un om al timpului său, dar și al neamului
său. Creația lui, în dialog cu cititorul, poartă amprenta vremii sale, dar
oglindește, în egală măsură, metehne care țin de natura umană din toate
timpurile, tendințe, atitudini, concepția despre lume și viață, raportul dintre
etic și estetic, slăbiciuni ale vîrstei etc.
Aceasta este zona în care s-a refugiat, în zilele noastre, umorul epigramatic.
Iată un neajuns,
La vîrsta a
patra
Cînd ieși
afară, dup-un șpriț,
Mai uiți
să te închei la șliț;
Uitarea
intră-n obicei
Și uiți apoi să te
deschei.
Trăirile
pe care i le insuflă politicul, lupta după „ciolan” (funcții), înstrăinarea de
țară și de tot ce e românesc, corupția generalizată, degradarea intelectuală și
a stării de spirit, orientarea expresă privind deteriorarea calităților
sufletești și de comportament ale românului nu pot fi învăluite în umor, ci în
tristețe și revoltă. Și, cînd își îndreaptă săgeata epigramei, în acțiune se
implică întreaga sa personalitate, el critică, dezaprobă, sancționează, dar nu
fără un „zvîc” al ideii. E un joc straniu al spiritului și sufletului
epigramistului între judecata de valoare și concluzia poantei, dar, pe dialogul
în care-l implică pe cititor, apasă conținutul, aspectul relevat, ideea de
dreptate pe care autorul o promovează și amărăciunea sa, uneori atenuată de
vioiciunea expresiei. Pentru că românul rîde și atunci cînd plînge:
Strada
Voi muri, precum se știe,
Dar, ca fericit al sorții,
Mulțumescu-ți primărie,
Că am groapă-n fața porții. (M. Popescu)
Merită
subliniat un aspect important privind statutul existențial al epigramistului:
el este cel care dă viață epigramei, dar și epigrama dă viață epigramistului.
Dacă rolul ei e să-i „țîșnească” ideea, epigramistul este cel care-i oferă „zvîcnet”
și, în felul acesta, se reconstruiește pe sine. Astfel, epigrama se constituie în simbol al vieții, ea degajă energii în gîndire,
îl plimbă pe epigramist prin arii ample – sociale, culturale, lingvistice etc.
Ea menține imperiul lucidității care prelungește viața, așa cum susținea
eminentul epigramist Nicolae Ghițescu (1919-2002), cel care spunea:
Greu e dragi contemporani
Să-mplinești optzeci de ani,
După-aceea nu e greu,
Că te uită Dumnezeu!
Activitatea
neîntreruptă a creierului, atenția mereu de veghe, conexiunile pe care le
presupune scrierea acestui „flecușteț” al literaturii îi ajută pe epigramiști
să depășească vîrsta de 80, chiar 90 de ani. Să ne gîndim nu
numai la Al. Clenciu (1913-2000), la Nicolae Nicolae (1927-2014),
Nicolae-Paul Mihail–NICOMAH (1923-2013), Nelu Quintus
(1919-2014), care ne-au fost contemporani, ci și la cei prezenți, precum Nicușor
Constantinescu (n. 1928), George Petrone (n. 1936), dr. Gr.
Lupescu (n. 1931) ș.a. Nu-i putem uita pe epigramiștii centenari, care au
devenit simboluri ale Ploieștiului: Vasile Moșneanu (1911-2011) și Mircea
Ionescu-Quintus (1917-2017) care spunea:
Nu regret
c-am fost un an
În Guvernul
Stolojan,
Dar
voiam să fiu ministru
De la
Tisa pîn’ la Nistru.
Iar „Nea
Vasile”, învățătorul, nu se putea desprinde de învățăminte, pe
care le turna în catrene aforistice:
Oricît ai
crede că-s comori –
Tezaurul,
„ciolanu’-atomul” –
Eu cred
că-n lumea de splendori,
Comoara
cea mai scumpă-i OMUL.
Chiar și
scriitorii care au abordat epigrama au atins vîrste venerabile:
Al. Macedonski (86 de ani), Victor Eftimiu (83 de ani),
„albanezul” aromân născut la Boboștița (azi, în Albania), Iancu
Constantinescu (95 de ani), Ionel Gologan (94 de ani), A.C.
Cuza (90 de ani), Radu D. Rosetti (90 de ani), dar și juristul Gh.
Păun-Ulmu (1915-2013), cel care, la aproape 98 de ani, înnobila cu
scrierile sale Cetatea de Scaun Curtea de Argeș, adresîndu-se
confraților:
Urmaşilor lui Păstorel / Voi în zadar mai aspirați / Ca în Parnas să vă-nălțați / Căci genialul Păstorel / A tras și scara după el!
Epigramistul,
cel cu energie spirituală, istețime, umor și lumină în cuvînt,
conferă cititorilor ființă din ființa sa, îi îndeamnă la gîndire,
intră în dialog cu spiritele receptive înviorînd atmosfera,
apelînd la înțelepciunea lor. El este un om inteligent care se
adresează celor care gustă ingeniozitatea acestui „copil buclucaș” al
literaturii. Să nu uităm ce scria nemuritorul Romulus Vulpescu
(1933-2012) despre cei care nu numai că nu gustă umorul, fiind „constipați”
spiritual, dar nu-i încadrează în breasla scriitorilor pe scriitorii valoroși
pentru „păcatul” că sînt și
epigramiști:
Cu umorul nu se-mpacă / Mulți pigmei săraci cu duhul / Și cu vorba lor posacă, / Otrăvesc în jur văzduhul.
Opera
epigramatică e condensată, nu extinsă pînă la diluare,
ca alte scrieri literare. Un volum de epigrame se supune distihului lui La
Rigodière, publicat în lucrarea din 1634:
Cet oeuvre n’est pas long, on le lit
en une heure:
La plus courte folie est toujours la
meilleure.
[Această
operă nu e lungă, o citești într-o oră/ Cea mai scurtă „nebunie” (idee
extravagantă) este cea mai plăcută].
Epigramistul
este un scriitor. Este un om al timpului său, al neamului său. El
întruchipează, în cel mai înalt grad, structura psihică a românului, istețimea
și atitudinea lui etică și estetică, este cel care cuprinde, în patru versuri,
acel rîsu’-plînsu’ care
ne-a însoțit de-a lungul vremii, ajutîndu-ne să rămînem în
picioare. Întruchipează ereditatea morală, sufletul și spiritualitatea fibrei
românești. Prin concizia creației sale, răstoarnă tipicitatea comodă, sfera
liricului versificat devine mai densă și, în plus, demonstrează că în literatura
de azi există spații în care valorile scrierilor umoristice nebăgate în seamă
de Uniunea Scriitorilor din România se pot integra, împrospătînd
fondul literar.
Dr. ELIS
RÂPEANU
P.S.
Catrenele la care nu e specificat autorul aparțin autoarei acestui eseu.
-2.4 C