Epigramistul și epigrama
  • 24-06-2024
  • 0 Comentarii
  • 151
  • 1

Cînd spunem epigramist, ne vin în minte nume celebre în domeniu, precum Păstorel, Cincinat, ,,Qintușii” (nu numai unu, că toți trei – Ion, Mircea, Nelu – au fost celebri), mai apoi Clenciu, Ghițescu, dar și Tarlapan, Bâlici, Diviza, Petrone, Albu ș.a. Și, de fiecare dată, cînd vorbim de epigrame antologice, ne vine în minte cîte una nemaipomenită, fără să ne gîndim dacă autorul a devenit celebru prin toată activitatea și ecoul numelui său nu, ba, uneori nici nu mai știm exact cine-i autorul...
Iată un exemplu, știut, cred, și de cititori:
Nu știu oamenii cum fac,
Dar, după gustul sec al meu,
Femeia fără nici un drac
Nu are nici un Dumnezeu!
După ce ne-o spunem în gînd, depistăm autorul: Corneliu Berbente, fostul decan al Facultății de Aeronave de la Politehnică.
Sau:
Carul Mic și Carul Mare
Pus-ai, Doamne, la loc sfînt –
Sus pe Cer, dar, din eroare,
Pus-ai boii pe pămînt!
epigramă antologică a lui Tarlapan (1944-2015).
Cum gîndul mă duce la Moldova, la neuitatele festivaluri de epigramă și fabulă ,,Donici, cuib
de-nțelepciune”, îmi vine în minte o epigramă cu care Mihai Moleșag din Tulcea a luat premiu:
Unei tinere perechi (un român și o basarabeancă)
În parcul plin de flori și fluturi,
Pe-alee fericiți se plimbă
Descoperind în lungi săruturi
Și legătura lor de limbă.
Înțelegem, din aceste exemple, că poziția unui epigramist în breaslă este dată nu numai de întreaga sa operă, ci, uneori, de o epigramă care țîșnește în mintea noastră, împăcîndu-ne spiritul jucăuș. Totodată, înțelegem că epigramist devine cel care are simțul umorului, are har și muncește să și-l pună în evidență, indiferent de profesia sau preocuparea pe care o are. E drept că numărul mare de epigramiști, care au contribuit decisiv la înflorirea acestei specii literare, l-au dat juriștii – magistrații și, mai ales, avocații, cei despre care circulă următoarea trăsătură:
Proverbele mai mint din omenie –
Exemple ne oferă chiar confrații
Că de-ar fi vorba lungă sărăcie,
De foame ar muri toți avocații!
Juriștii își desfășoară activitatea în Tribunal, socotit un Templu, alături de edificiile religioase (biserici creștine, moschee, sinagogi, pagode): e Templul Justiției, al zeiței Themis. Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) spunea ,,Votre maison est pour moi le temple de la vertu” (casa voastră este, pentru mine, templul virtuții), iar Voltaire (1694-1778) îl numea ,,Le Temple de goût” (Templul în care se exprimă fiecare după gustul/ părerile/ judecățile/ opiniile sale).
În ,,Lămurire” la volumul său ,,Oameni din dosare”, Aurel I. Ispir subliniază: ,,Nimic nu e banal în Palatul de Justiție, în care viața din afară se avîntă și trece printr-un Purgatoriu în care conflictele violente, interesele, pasiunile, lăcomia, dorința de răzbunare și... deseori setea de dreptate – tot ce zbuciumă pe om intră în valuri, spre o dezlegare, o soluție, o victorie sau o înțelegere, uneori spre o consiliere. (...) Nu numai dramaticul și tragicul își trăiesc viața în Palatul de Justiție, ci și gluma, anecdota și nota veselă a procesului sînt gustate din plin, căutate și cultivate. Talentul persiflării este aici o armă de temut. Zilnic se lansează aici una bună și nouă care face ca fulgerul ocolul Palatului, căci de oameni spirituali nu duce lipsă Palatul zeiței Themis. După cum la JUNIMEA, pe vremuri, anecdota prima, tot astfel, butada și are întîietatea asupra oricărei replici serioase”. Înțelegem că juriștii aveau, de multe ori, poanta pe tavă, lucru care explică faptul că avocații sînt cei mai mari epigramiști. Să nu înțelegem cumva că orice jurist poate deveni epigramist, nu, ci acela care are harul special cerut de scrierea catrenului cu prozodie corectă și poantă finală. El se selectează dintre cei cărora actul juridic le solicită, ca profesioniști în domeniu, gîndire și atenție permanentă. Or, gîndul și judecata de valoare duc la concluzii adeseori surprinzătoare care, pentru cei dotați, e o cale de a migra în planul literar al epigramei. Iată concluzia avocatului Marius Coge de la Craiova, privind teatrul vieții:
În teatru-acesta colorat,
Își joacă fiecare rolul:
Femeia-i pomul lăudat,
Bărbatul e... culegătorul.
Ghiocel Constantinescu (1908-1978), avocatul din Ploiești, se face că nu știe (ca avocatul la proces, cînd face pe naivul) rolul bătrîneții, adică al iernii:
M-am întrebat de multe ori
Cm e posibil să se-ntîmple
Ca fulgii ei așa ușori
Să cadă-atît de greu pe tîmple...
George Corbu, cel, în principal, cu studii juridice, ajunge la următoarea concluzie (anticipînd, cu decenii, ce ne va aduce globalizarea cu COVID-ul ei),
cu-ntorsătură ingenioasă:
La medic mergi ca la oracol...
Ieșind de-acolo poți să speri
Că nu mai ai nici un obstacol
Spre lumea fără de dureri.
Cum femeia e în atenția oricărui bărbat, Toma Florescu (1872-1923), cu diplomația avocatului, o laudă cu revers neașteptat:
În laudele mele, doamnă,
Atît de sus te-am ridicat
C-ai amețit de înălțime
Și-atunci în brațe mi-ai picat.
Ion Ionescu-Quintus (1875-1933), tatăl celor doi confrați – Mircea și Nelu, cel căsătorit prima oară cu actrița Marioara Voiculescu, posesoarea unor vii întinse (cîndva, acum totul e paragină!) în Valea Călugărească, scria dorința oricărui însurățel din vremea de atunci:
Fete fără zestre sînt
Cîte vreți pe-acest pămînt,
Dar aș vrea să am odată
Și o zestre, fără fată.
Avocatul Mircea Ionescu-Quintus (1917-2017), liberalul ajuns ministru al Justiției, știa dumnealui ce știa, din moment ce scrie:
De cînd Soarele și Luna,
De cînd valul spart de stîncă,
Adevărul e minciuna
Nedescoperită încă.
Nici fratele său – Nelu Ionescu-Quintus (1919-2014) nu e mai prejos ca epigramist:
Ce relație ciudată
E-ntre pasăre și om:
Cioara croncăne pe-o roată,
Iar șoferul e ,,în pom”!
Ion Micuț din Rîmnicu Vîlcea, obișnuit cu atmosfera din tribunale, a-nțeles, de la-nceput, strategia prin care partidele ne-au transformat țara în colonie:
Partidul a-nceput să crească
Și-ajunse chiar să guverneze
C-a reușit să-și alieze
Slugărnicia românească.
Cincinat Pavelescu (1872-1934), cel pe care potentații l-au plimbat pe la toate tribunalele din provincie, interzicîndu-i un post în București, are multe epigrame antologice, dar o vom da ca exemplu doar pe aceea prin care devoalează nume din literatură – Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Caragiale, Gherea:
Barbu tot interpelează,
Caragiale-i dă cu berea,
La Ploiești ghiveciuri face
,,Eminentul critic Gherea”.
O epigramă a lui Radu D. Rosetti (1874-1964), avocat, decanul Baroului de Ilfov, circulă și azi din gură în gură (o scriu din memorie):
Doctorul i-a spus odată
Să nu bea prea mult lichid...
El l-a ascultat îndată
Și de-atuncea bea... solid!
Celebrul Păstorel Teodoreanu (1894-1964) – epigramist și oenolog, ne incită cu epigramele sale potatorice (lat. poto,-are = a bea), declarînd deschis care sînt situațiile care-i aduc consolare, întărind ideea cu ajutorul antonimelor plină # goală:
Două lucruri mă alină
Și mă scoală de pe boală:
Damigeana cînd e plină
Și femeia cînd e goală.
În epigramă, metafora are alt rol decît în poezie, despre care Eminescu scria: ,,poezia nu are să descifreze, ci, din contra, are să încifreze o idee poetică în simbolele și hieroglifele imaginilor”; poezia presupune o evadare din real într-o lume aparte care să-l ducă pe poet (și pe cititor) dincolo de ,,precara existență”. Or, metafora din epigramă nu determină fantezie, iluzie, reverie, ci intensifică activitatea cerebrală și mobilizează spiritul, asociind ideile care vizează realitatea; în procesul de formare a gîndurilor, proces în care rațiunea migrează de la o idee la alta, de la un cuvînt la altul, metafora amplifică dimensiunea spirituală a epigramei, dînd tărie poantei. Iată cît de sugestiv se îmbină, în epigrama lui I. St. Bogza (1905-1988) cuvîntul cer care sugerează ceea ce e divin, înzestrare dumnezeiască, ceresc, cu pămînt – ceea ce e muritor, obișnuit, viață pămîntească:
Tot omu-n lume-i efemer,
În el e și pămînt și cer,
Dar în poet, pe drept cuvînt,
E cer mai mult decît pămînt.
În realizarea epigramei predomină gîndirea, procesul de formare a gîndurilor care migrează de la o idee la alta, pentru pritocirea poanei, precum cea a lui Tropcea (1915-1986) de la Brăila:
Uneori, într-o grădină,
Dintre pomi, pe vreme rea,
Cad acei cu rădăcină
Și rămîn cei cu proptea.
Valerian Lică, folosind metafora, enunță ideea cu dibăcie, abătînd atenția cititorului, ducînd la surpriza finală:
Prostia lui e-o boală
Ce nu cunoaște frîne:
Cu noaptea-n cap se scoală,
Cu ea în cap rămîne.
Epigramistul are o sensibilitate mai bogată decît alt scriitor, sensibilitate cu efect nebănuit în puterea de receptivitate – trăsătură care-l ajută (ca pe un preot sau un avocat) la înțelegerea oamenilor. Poate de aceea, în epigramă, domină umorul, satira fiind mai rară și, uneori, topită în conținutul catrenului. Iată, ca exemplu, epigrama lui Vasile Til Blidaru, cel care a-mpămîntenit această specie literară la Buzău, prin care definește imperiul:
Un uriaș mereu la pîndă
Ce se gîndește cînd e-nfrînt
Să-și lingă rana sîngerîndă
C-o nouă limbă... de pămînt.
Umoristul e un vînător curios – el aleargă alături de păcătosul vizat, pe cînd satiricul e neîndurător. El nu se ocupă de ceea ce e tipic, ci de ceea ce iese în relief prin neadaptare la regula impusă. În plus, intră în ,,dialog monologat” (cum se spune în critica literară franceză) cu cititorul. Nicolae Bunduri, din Brașov, definește femeia la 40 de ani:
E ca și vinul bun, sadea,
Din vită nobilă și pură
Ce mulți bărbați ar vrea să-l bea,
Dar nu toți țin la băutură.
Ioan Toderașcu din Costeștii Vasluiului o dă pe după șură, pe după prun să ajungă la imaginea străzilor ce prezintă pericol pentru pietoni:
Cu ochii țintă dup-o fată
Avînd un trup fenomenal,
N-am mai văzut-o dintr-odată...
Lua-l-ar dracu de canal!
Regretatul Eugen Albu (1940-2022) se confe­sează, exprimîndu-și îngrijorarea față de un fenomen al acestei epoci – incompetența celor cu școală făcută ,,pe puncte”:
Cu omul neșcolit și prost
Nu lupt că n-are nici un rost,
Dar duc o luptă colosală
Cu prostul care are școală.
Prin destăinuire, prin adresare directă, se accentuează caracterul dialogic al epigramei. Doctorul Gr. Lupescu de la Tîrgu Jiu, nonagenarul nostru, nu se sfiește să devoaleze lipsa de prețuire față de șef, printr-o poantă care ne înviorează spiritul:
De cîte ori am bucuria
Să-l văd pe șeful meu cel bun,
Îmi scot amabil pălăria...
Și-n fața ochilor mi-o pun.
Epigrama parcurge întregul univers uman, cu referiri la fapte de viață, năravuri, dorințe ne-mplinite, societatea, politica, tradiția etc. Iată un aspect istoric nou la care se referă Gh. Constantinescu din Brașov, ca un fel de avertisment; Mesajul lui Tökes:
Iubirea din mesaj transpare
Și-i rezumată într-un rînd:
Români, aveți puțin răbdare
KO-SO-VO coacem în curînd.
Înțelegem că epigramistul își exprimă, în epigramele sale, întreaga ființă. Epigrama devine oglinda eului său care iradiază energie pozitivă și face spiritul cititorului să vibreze în rezonanță cu al său – aspect valabil și în cazul în care se exprimă ca reprezentant al breslei:
Cînd întreaga țară plînge,
Dă în patru zări alarmă,
Să lovim în minți nătînge,
Din umor noi facem armă.
Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite