
- 25-05-2020
- 0 Comentarii
- 1291
- 1
Cincinat Pavelescu (1872-1934) a fost un poet de o mare
eleganță stilistică și sensibilitate, totodată și un epigramist de o vervă
incurabilă, dublată de o forță pamfletărească. El, Păstorel Teodoreanu, și Ion
Ionescu-Quintus au impus epigrama ca o specie literară, într-o vreme cînd
satira și umorul fin, replica imediată și jocurile de cuvinte malițioase erau
(și încă mai sînt) considerate la marginea literaturii. Cincinat a dominat
saloanele literare de la Paris și de la noi și, în general, toate manifestările
literare unde era invitat. În aplauzele publicului, își recita poeziile și
epigramele, unele compuse pe moment (precum Ionel Fernic melodiile, în trăsura
care îl purta de la ,,Capșa” la ,,Athénée Palace”). Creațiile sale circulau
liber și cuceriseră admirația cititorilor încă înainte de a fi strînse într-un
volum, cum spunea Tudor Vianu într-un medalion consacrat poetului. Cine mai
știe azi că romanțele ,,Îți mai aduci aminte, doamnă?”, ,,Frumoasa mea cu ochii
verzi” și poate altele sînt compuse de Nello Manzatti, pe versurile lui
Cincinat Pavelescu? (Nello Manzatti era, de fapt, Ion Mînzatu, celebru în
perioada interbelică, dar șters din evidență, pînă astăzi, pe motiv că,
legionar fiind, compusese cîntece legionare și, în final, fugise din țară.) Pe
doamne le complimenta cu madrigaluri, iar pe domni cu mesaje înțepătoare și
calambururi prinse în catrene menite să descrețească frunțile. ,,Madrigal.
Proverbul zice, pe femeie/ Să n-o atingi nici cu o floare;/ Dar nu vorbește de
săruturi/ Și nu vorbește de fecioare”.
Popularitatea lui în epocă întrecuse cu mult opera literară,
atît de mare era magnetismul personalității sale, prin farmecul cotidian și
prin atracția publicului spre epigramă. Ca orice poet, Cincinat Pavelescu
devenise o legendă încă din timpul vieții, și creațiile sale apăreau fără
opreliști, în mai toate publicațiile vremii. Ajutor pe care au contat toți
aceia care i-au creionat monografia vieții și operei, precum Mircea Trifu,
Barbu Lăzăreanu, Dr. Nicolae Moisiu și, nu în ultimul rînd, Dr. Elis Râpeanu și
lucrarea sa, ,,Epigrama în literatura română”, apărută în anul 2001.
Poetul a susținut tot timpul că s-a născut în București, pe
20 octombrie, deși, după unii, locul nașterii ar fi, de fapt, satul Milcov de
lîngă Rîmnicu Sărat, lucru, desigur, fără importanță, dacă ne gîndim că,
adesea, provincialii consideră că e de bon ton să se dea bucureșteni. Sau,
dacă-s de la țară, măcar tîrgoveți, conform tradiției inaugurată la noi de
literatura de ,,fiziologii” din perioada pașoptistă. Tatăl său era eminentul
inginer Ion Pavelescu, asupra căruia vom reveni mai încolo. Mama era fiica unui
boier Bucșan, care se înrudea cu Alexandrina, soția lui Caragiale, deci, prin
această relație, și Cincinat ar fi fost cimotie, prin alianță, cu Nenea Iancu.
La fel ca atîția alții, Cincinat s-a apucat să facă versuri
încă de copil, dar n-a îndrăznit să publice decît după Bacalaureat. A început
Dreptul la București și l-a teminat la Paris, unde a obținut și doctoratul.
Altfel, avocat și procuror, dar mai mult judecător, și numai în orășelele din
provincie. ,,Am colindat întreaga țară,/ Cinstit c-o leafă de aprod,/ Punînd
sub robă o chitară/ Ș-o inimă de COD”. Motivul acestei ostracizări se pare că
ar fi fost caracterul său în răspăr cu moravurile vremii și cusurgiu din
cale-afară, dar nu putem trece cu vederea nici posibila înrîurire dinspre
Alexandru Macedonski, o altă natură conflictuală de notorietate. Păi, cum să
ajungi magistrat în București cînd publici asemenea epigramă?: ,,Ferdinand de
cînd e rege,/ Ce să spun, nu pea alege,/ Nici la vin, nici la femei,/ Dar
regina bea Știrbey”. Macedonski făcuse chiar pușcărie pentru atitudinea sa
antidinastică. Dar, cînd, în sfîrșit, a primit mult-dorita medalie ,,Bene Merenti”,
a devenit cel mai înfocat admirator al lui Carol I.
Cincinat Pavelescu s-a format ca poet în cercul lui
Macedonski și al revistei ,,Literatorul”, cînd a învățat că: ,,A scrie versuri,
e ușor, mult mai greu e să faci poezie”. Victor Eftimiu, un alt poet și
epigramist de anvergură, i-a făcut un portret interesant: ,,Era elegant, purta
jiletcă de catifea pe-al cărei fond întunecat părea și mai palidă mîna lui
grăsuță pe care o ținea pe inimă cînd își recita poeziile celebre în epocă”.
Cincinat Pavelescu a debutat în 1911 cu volumul ,,Poezii”,
care s-a impus prin versurile cizelate pînă la perfecțiune, după îndrumările
lui Macedonski. Structura lui de protestatar față de urîțeniile vieții,
nedreptățile sociale, arivismul și mediocritatea semenilor l-au împins spre
epigramă. ,,În majoritatea lor trufașe/ Și spre sporirea gușilor,/ E scris ca
regii să se-ngrașe/ Din sîngele supușilor”. Dar, poate ca un reflex, calul său
de bătaie a rămas lumea justiției, atît de coruptă și populată cu destui
incompetenți: ,,Al meu spirit mă va scoate/ Din magistratură. Poate,/ Dar
mirarea-i cum pe tine/ Tocmai lipsa te menține”. În schimb, epigramele adresate
confraților, în afara înțepăturilor inerente, conțin și o doză de înțelegere și
duioșie, suficiente cît să nu provoace revolta subiecților. Iată una adresată
lui Caragiale: ,,E tot așa de potrivit/ Să zici că eu aș fi ciupit/ O epigramă
din Petron,/ Ca și cînd eu te-aș acuza/ C-ai plagiat pe Caion!”. Alta, lui
Octavian Goga: ,,La banchet figuri cinstite./ Goga s-arată prudent/
Ne-ndrăznind ca să invite/ Magistrații de talent”. Sculptorului Oscar Späthe:
,,Fantesia-i vagabondă/ Pentru ce-n butoi s-afundă?/ Fiindcă berea este blondă/
El cu bronzul o confundă”.
În nr. 2/1972 al revistei ,,Manuscriptum” a fost publicată o
scrisoare pe care Cincinat Pavelescu i-a trimis-o de la Paris, pe 2 iunie 1923,
lui Corneliu Moldovanu (1883-1952), poet, prozator și autor dramatic, la
București. Prin conținutul ei, scrisoarea este un fel de autobiografie din care
răzbate amărăciunea expeditorului, care, deși moral pînă-n vîrful unghiilor,
educat și cultivat, a avut parte de o existență cenușie din pricina
persecuțiilor venite dinspre politicienii mediocri și venali ai timpului.
,,Iubite Corneliu,
Iartă-mă, te rog, că-ți răspund cu întîrziere, dar a trebuit
să fac o conferință la Liège, cu prilejul unui festival al studenților (...)
Îți sunt recunoscător că, în vremurile astea, aprige de egoism, ai timpul să te
mai gîndești la poeziile unui om uitat de toți. Gestul tău răscolește în
sufletul meu emoțiuni pline de frăgezime. Ai rămas tot poetul plin de
sinsibilitate și duioșie. Viața nu te-a îndîrjit și ți-a mai lăsat în suflet
colțuri neveștejite. Eu nu mai am puterea nici să mă mai revolt. Tot ce mi se
întîmplă mi se pare firesc, din moment ce mi-am dat seama că norocul n-a căzut
în lozul meu (...) Îți voi transmite pe un petec de hîrtie aceste 4 versuri,
cari mi-au servit drept deviză: «Eu am trăit de azi pe mîine,/ Făr’ să mă
gudur, nici să cer.../ M-am mulțumit cu-n colț de pîine/ Ș-un colț de cer».
Ca biografie: sunt născut pe 20 octombrie 1872, în București.
Pe vremea aceea, tatăl meu, inginerul Ion Pavelescu, era director la Tarapana,
unde se fabricau banii. Ce ironie! Am fost emoționat, zilele acestea, văzînd
Lièjul (sic), unde tata și-a făcut studiile de inginer. Am văzut pergamentul
diplomelor lui. Bietul tata fusese o somitate. Pe acel pergament ornat cu
coroana regelui Belgiei, era scris, în toți anii și la toate materiile, numai
cuvîntul «eminent». Un detaliu din viața lui. Pe cînd era Director la Școala de
Arte și Meserii, pe care a creat-o el, era la CFR șeful biroului de Sudii. El
făcea planul mașinilor pe care le executa Krupp. Trimis să le primească, avea 1
sau 2% asupra întregei comenzi. Tata, deși avea 6 copii, n-a primit niciodată
sumele acelea mari pentru un om sărac și cu 6 copii, ci le-a lăsat fabricei ca
să se întreție din ele 10 elevi ai Școalei, care veneau să facă practică în
fabrici 2 ani. Toți elevii lui astfel s-au perfecționat în străinătate nu cu
bursa statului – ci a directorului. Mai e nevoie de comentariu?
Mama era fata unui boier român, D. Bucșan. Am și azi o icoană
de argint pe care tata-mare a cumpărat-o cu galbenii primei sale lefi de
magistrat. Fratele său era casier al Eforiei Spitalelor Civile. Nașul mamei
fusese generalul Năsturel Hierăscu, care se înrudea cu Bucșanii. Mama mea era o
femeie mititică și cu talia fină de domnișoară pînă la moarte. S-a prăpădit
tînără. N-avea nici 40 de ani. La moartea ei, bietul Macedonski i-a ținut un
discurs în strada Teilor 38, actuala casă a Doctorului Vladoyan, care era casa
noastră părintească. Pe cînd eram în străinătate, s-a vîndut casa pentru o
datorie la credit și la o Doamnă Bostaki. Într-un portret de familie la moșia Parepa
a Doamnei Colonel Mateescu, născută Bucșan, vara bună a mamei, am văzut un
portret vechi. Era un bătrîn boier cu barba albă și cu o căciulă enormă în cap,
în genul celei pe care o avea Enăchiță Văcărescu. El arăta cu degetul o carte
pe care erau scrise vesuri de el, un fel de maxime de viață. Din nenorocire,
portretul bătrînului Bucșan a ars odată cu castelul de la Parepa. Un domn
Greceanu, care s-a ocupat cu genealogia, a spus mamei că familia ei este veche
și ilustră. Un spătar Bucșan a fost decapitat de turci pe la 1549 (...) Numele
nostru de familie este altul. Dar în școala din Rm. Sărat, un profesor a
schimbat numele tuturor elevilor. Dacă pe ta-su îl chema Pavel, el înscria
Pavelescu. Pe fratele tatei, ca să nu se confunde, l-a înscris Paulescu. Doctorul
N. Paulescu este vărul meu, fiind fiul senatorului C. Paulescu, fratele tatei.
E de remarcat că neamul tatei e plin de intelectuali. Mama lui Octavian Goga
era vară cu tata. Mama vorbea remarcabil franțuzește, nemțește, italienește.
Învățase latinește și grecește, ca să ne preparăm cum trebuie lecțiile. Am
ieșit la Bacalaureat cel dintîi din 280 de candidați la concursurile în scris.
Am început dreptul în țară și l-am continuat la Paris. M-am înscris la
doctorat, dar nu l-am dat. (Am uitat să spun că am și sînge grecesc în mine,
întrucît mama-mare era născută Filality). Disescu m-a chemat din străinătate
pentru a mă numi în magistratură. Am fost întîi numit supleant la Trib. Ilfov.
Peste noapte, Take Ionescu, care avea nevoie de acest loc, mi-a rupt decretul
și am fost trimis la Plăinești, unde era un castel. De acolo, am plecat la
Brăila, apoi la Corabia, apoi la Piatra Neamț supleant. Am trecut apoi la Rm.
Sărat, București, Buftea, Slănic, Sinaia, Constanța, iar Sinaia și, în fine,
destituit, în timpul războiului, de ministrul Marghiloman, fiindcă făceam
propagandă la Paris. După război, am fost numit consilier la Curtea de Apel din
Cluj. La Sinaia, mi s-a distrus tot: casă, bibliotecă, mobilă, manuscrise, și
nici o despăgubire. Azi primesc de la moșioara de la Rm. Sărat 2300 de lei pe 6
luni. Și nici un ban alt de nicăieri! Cu toată propaganda pe care am făcut-o,
nimeni nu-mi dă nimic. D. Duca vrea să-mi trimită 3000 de franci, ca să mă
întorc în țară. Bine, dar cu ce să trăiesc la Cluj? Cu leafa de consilier de
3000 de lei? Aici am făcut datorii pe care nu le pot lăsa în sarcina bietei
mele neveste. Zilnic vinde tot ce are. Știi că în țară am publicat în toate
revistele și jurnalele principale. Am condus cu d. Mihalache Dragomirescu
«Convorbiri critice» și «Literatorul» cu Macedonschi, cu care am scris tragedia
în 5 acte, în versuri, «Saul». Strînsesem în două volume poezii pe care le
refăcusem la Sinaia, ca să le public. Au dispărut în vîrtejul invaziei. Și
epigramele la fel. Aveam și niște piese care le plăceau lui Gârleanu și lui
Anghel. S-au dus și ele. Războiul nu mi-a lăsat în picioare decît mormîntul
părinților de la Bellu. Iată de ce am plecat. Acum sunt bolnav de oboseală și
de griji. Pe cînd subrefectul Ionescu, delegat din Filiași, primește, de 3 ani,
3600 de franci pe lună, eu n-am putut obține nici măcar un schimb de student.
Dragă Corneliu, aș vrea să mor. Nedreptatea mă copleșește.
S-ar putea face, dragă Corneliu, niște ediții de lux, pe
hîrtie de olandă și japan? În loc de bani, aș prefera 100-200 de volume
frumoase. Scrie-mi tu. Culege ce crezi din poliloghia asta. Cu toată iubirea,
admirația și recunoștința, Cincinat Pavelescu.
P.S. Alice îți trimite gîndurile cele mai prietenoase”.
PAUL SUDITU
-2.7 C