Să continuăm selectarea epigramelor antologice care, la vîrsta noastră, după mai bine de patru decenii de activitate în domeniu, ele vin singure în memorie și în condei, în funcție de temă sau de autor. Și, în acest caz, paradoxul longevității devine nu un obstacol, ci un avantaj datorat acumulărilor permanente, fără calculator. Vorba unui mare epigramist – Nicolae Ghițescu (1919-2002):
Greu e, dragi contemporani,
Să-mplinești optzeci de ani,
După-aceea nu e greu
Că te uită Dumnezeu.
Împreună cu neuitatul Alexandru Clenciu (1913-2000), care era și caricaturist (de fapt, portretist cu mare har), a înălțat epigrama românească pe înalte culmi. Cine nu-și amintește catrenul care exprimă viața omului?
Din zori în noapte, tot o apă
Și-n șirul zilelor, la fel,
Aleargă omul către groapă
De iese sufletul din el.
Pentru că așa ni-e datul, și e de datoria noastră să mulțumim bunului Dumnezeu că am ajuns octogenari, deci, vorba aia,
Dimineața, pe răcoare,
Cînd te scoli fără efort
Și nimic nu te mai doare
Să fii sigur că ești mort!
La rîndul său, Bădița Sandu (Clenciu) recunoștea dezavantajul, dintr-un anumit punct de vedere, al vîrstei:
Ce ochi ai, doamnă, și ce gură
Și într-atît mă ispitești
Că ți-aș propune-o aventură,
Dar ce-o să fac de-o să primești?
Cu condeiul său neîntrecut, a definit și epigrama:
Trei versuri lin coboară panta
Arzînd mocnit ca un fitil
Spre-ncărcătura de trotil
Din care bubui-va poanta!
Marele epigramist mi-a făcut onoarea să-mi adreseze mai multe catrene, dintre care îl citez pe următorul:
Domniță Elis, eu te-aștept,
Cum ai talent și nu ai teamă,
Să dai cu subsemnatul piept...
Măcar așa, în epigramă!
Cum îi plăcea vinul natural, i-am dat următorul răspuns:
Sînt de acord, abia aștept –
Și n-am motiv s-o iau la fugă –
Să dau cu ,,subsemnatul” piept
Că tot îi place lui să sugă!
Dacă tot am amintit de longevitate, să amintim catrenul poetic al juristului ploieștean Ghiocel Constantinescu (1908-1979), referitor la Iarna vieții:
M-am întrebat de multe ori
Cum e posibil să se-ntîmple
Ca fulgii ei așa ușori
Să-mi cadă-atît de greu pe tîmple?
Dar dacă tot ne-am referit, mai sus, la definiția epigramei, să mai dăm cîteva exemple. Scriitorul Marcel Breslașu (1903-1966) exprimă conținutul bogat, concentrat în patru versuri:
Proporțiile unei epigrame
Nu sînt o scuză, ci o exigență!
Pe terezie trage două grame...
Dar gramele acelea sînt esență!
Olteanul Dimitrie Jega (1912-1986), împămîntenit la Timișoara (ca și profesorul universitar Ștefan Buzărnescu), unde a condus Cenaclul de Satiră și Umor ,,Ridendo”, subliniază întorsătura de idei din cadrul catrenului epigramatic, care-l păcălește pe cititor pentru ca săgeata poantei să fie cît mai ascuțită și să-nțepe:
Epigrama-i muză calmă
Care-atunci cînd se ivește
Te alintă blînd c-o palmă
Și cu alta te cîrpește!
Dumitru Munteanu (1927-1996) subliniază faptul că vîrsta înaintată, plină de înțelepciune, îi cheamă pe unii spre scrierea epigramei, descoperind abia la pensie vocația:
În fine, a sosit momentul
Să-i pară rău c-a-mbătrînit...
Urla demult în el talentul
Și-abia acum l-a auzit.
V-ați gîndit vreodată, dragi cititori, cîtă dreptate are? Cei care cunosc creația majorității autorilor sînt convinși că numărul mare de epigramiști s-a afirmat la maturitate (chiar la bătrînețe), puțini fiind cei care au scris epigrame adevărate în prima tinerețe, precum Ion Ionescu-Quintus. Încercări adolescentine au făcut și Păstorel, precum și Șt. Cazimir, dar au rămas încercări. În nici un caz nu poate fi numit epigramist un copil de nici 15 ani, al cărui nume apare în Anuarul Epigramiștilor români din 2020, p. 41, alături de numele tatălui. Ba, mi-a spus colonelul Ștefan-Cornel Rodean, redactorul revistei ACUS de la Sibiu, că a aflat de un țînc de 9 ani, care apare ca epigramist cu 4 catrene! Asta-i o ,,gugumănie”, ar spune profesoara mea de Română de la liceul de fete din Ploiești, regretata doamnă Virginia Ionescu – cea care a profitat de aprobarea studierii lui Eminescu pentru ,,Împărat și proletar” și ni l-a dezvăluit pe marele poet în adevărata lui valoare (era în 1955).
Sorin Olariu (n. 1965), care s-a afirmat ca epigramist la Caransebeș și, nici azi, cînd s-a mutat în SUA, nu se dezice de ,,catrenul perfect cu poantă”, compară epigrama cu personajele unui basm din copilărie, potrivite pentru structura ei, chiar dacă rima finală e puțin asonantă:
Epigrama, ca s-o vezi,
Te învăță îndată trucul:
E o capră cu trei iezi
Și al patrulea e... lupul.
Ne oprim, în final, la definiția epigramei, dată de cel căruia-i spuneam ,,Nenicu” – George Zarafu (1933-2019), cel care știa pe de rost zeci, poate sute de catrene pe care le evoca la întîlnirile cu cititorii, contribuind la popularitatea epigramei în perioada în care era mai puțin cunoscută. Din grabă, nu mai amintea autorul, și mulți au crezut că îi aparțin, și chiar au publicat, după ,,plecarea” lui, creații sub care i-au pus numele. Și, de fapt, el nu avea nevoie de adaos, pentru că era și a rămas un adevărat epigramist. Iată definiția în care sugerează ideea că epigramistul este un mînuitor al spadei ascuțite și ingenioase, pe care o pune în poantă:
De se-ncinge bine fierul,
Ca o spadă-i epigrama:
Cu trei versuri faci mînerul,
Într-al patrulea pui lama!
O temă generoasă care a îmbălsămat epigrama românească este vinul, devenit sursă de inspirație pentru mulți autori de epigrame și epitafuri. În acest moment, mi-a venit ,,în condei” un catren plin de umor al lui Șt. Cazimir (îl scriu din memorie):
Vinu-acesta, dragi nepoți,
Are-un vechi și bun renume:
Băutorii cîntă toți
Trei cărări cunosc pe lume.
Vero (Leon Wechsler), considerat unui dintre deschizătorii de drumuri în domeniu (a publicat primul său volum în 1907), îi adresează Unui bețiv următorul catren:
Precum bețivul în pahare
Răstoarnă vinul guraliv,
Și vinu-n semn de răzbunare
La fel răstoarnă pe bețiv.
Renumit, ne-ntrecut în acest domeniu este Păstorel – Al. O. Teodoreanu (1894-1964), pentru care vinul era o condiție de viață:
Două lucruri mă alină
Și mă scoală de pe boală:
Damigeana cînd e plină
Și femeia cînd e goală!
Cel care aproape toată viața a fost un supus al vinului (se spune că, totuși, a fost întrecut de actorul Brezeanu), dar și renumit oenolog, scrie în favoarea acestor sclavi:
Oare nu-ți mai amintești
Vorba din bătrîni lăsată?
Din beție te trezești,
Din prostie, niciodată.
Pentru el, Cotnarul era ambrozie dumnezeiască:
Află, bînd paharul
Mic, dar venerabil,
Că nu-i vin Cotnarul,
E soare potabil.
Pentru Păstorel, vinul era o licoare dată de Dumnezeu pe aceste dealuri dogorîte de podgorii și nu trebuia înjosit, amestecat cu sifon:
Cînd înjosești și sucul ei, și via
Și cu sifon spurci vinul pe va să-l bei,
Nu te gîndești tu, oare, mișel între mișei,
Că pîngărești natura și compromiți beția?
Cu epigramele iubitoare de vin ale lui Păstorel am umple pagini întregi. Vom mai specifica epitaful care-i plăcea cu deosebire, dar nu era al lui și pe care mulți, în mod greșit, i-l atribuie, pentru că însuși ar fi spus să i se pună la căpătîi (Cf. Mircea Handoca, Pe urmele lui Al. O. Teodoreanu – Păstorel, 1988):
Aici zace Păstorel
Suflet bun și suflet fin
Dacă treceți pe la el,
Nu-l treziți, că cere vin.
Catrenul îi aparține lui Aurelian Păunescu (1894-1986) și a fost publicat în 1940, potrivit propriei mărturisiri, după care îl reia în volumul FABULE ȘI EPIGRAME, Ed. Litera, cu prefață de Șerban Cioculescu (1902-1988).
Cele mai multe ,,imnuri” au fost închinate vinului de Cotnar. Vladimir-Petre Fântânaru (1867-1927), profesor de Română din Iași, deci tot moldovean, se autoironizează:
Dacă apa din fîntînă
S-ar preface în Cotnar,
Aș lăsa limba română
Și m-aș face... Fîntînar.
Cu mult umor, Alexandru Devechi, în 1940, nu se sfiește să redea efectul vinului de sărbători, cînd tot românul toarnă pe gîtlej mai multe pahare:
Tata s-a-mbătat azi tun
De nici nu ne mai cunoaște –
Cic-așa e de Crăciun
Și ne-a zis ceva de Paște.
Vinul, bătura în general, produce și alte dereglări, cum s-a-ntîmplat cu ,,eroul” lui George Petrone (1936-2021), cel care a condus mulți ani Academia Liberă ,,Păstorel” (la ședințele căreia am participat de multe ori cu regretatul meu soț – procurorul Florin Râpeanu, absolvent al Liceului Internat din Iași, Academie care, pe nedrept, s-a scindat în două):
Venind beat mort în ziua de chenzină,
Greșind și ușa, ce mai tura-vura,
A nimerit în pat la o vecină –
Deci, iată unde duce băutura!
(va urma)
Dr. ELIS RÂPEANU