Să continuăm citarea unor epigrame antologice datorate epigramiștilor cu harul dat de Dumnezeu și respectat prin muncă, străduință în mînuirea condeiului pentru a realiza acel catren cu poantă și armonie prozodică. Adevărul este că, în mintea celui informat, cînd se spune epigramă sau epigramist, vin fie nume de epigramiști, fie creații de gen în care numele autorului se ,,topește” în propria creație. De exemplu, cînd ne vine în minte următorul catren
Damaschin cînd vede via,
Iute scoate pălăria
Și salută cu onoare
Vinurile viitoare!
nu ne mai gîndim la autorul A.C. Cuza (1857-1947), profesor universitar și academician de la Iași, ci ne continuăm gîndul pe aceeași temă, încîntîndu-ne spiritul cu alt catren:
Doctorul i-a spus odată
Să nu bea prea mult lichid...
El l-a ascultat îndată
Și de-atuncea bea solid!
care aparține avocatului Radu D. Rosetti (1874-1964) de la București. Și cînd, ca autor de articole în domeniu, ne amintim și specificăm numele creatorului, ne vine în minte altă epigramă a acestuia, care vizează un personaj care-n cap n-are mai nimic:
Capetele multor oameni
Au produs ceva în viață,
Numai capul dumitale
N-a produs decît mătreață!
În felul acesta s-a încălcat, fără să vrem, principiul enunțat în prima parte a acestui studiu, și anume de a ne limita la un singur exemplu de epigramă antologică din opera unui autor, dar ce să-i faci? Unii autori au rămas în memoria noastră chiar și pentru o epigramă de neuitat, alții s-au întrecut pe sine, lăsîndu-ne mai multe epigrame care ne fac cinste și-i atenționează pe cei cu ,,spirite constipate” (cf. Romulus Vulpescu) sau fără talent de umorist că epigrama e o creație literară valoroasă, specifică spiritului românului. Sau, poate, aceștia nu s-au deranjat să-i citească pe adevărații autori mai mari sau mai mici și s-au rezumat să frunzărească ,,fușăreala” unora care se aseamănă celui din următorul catren, pe care-l cităm chiar dacă e și un pic picant:
Pe drum, gîndind la noul tom,
Nevoia-l trece, deci e cazul
Să se retragă dup-un pom
Să-și scoată repede ,,plaivazul”! (Elis)
Epigrame antologice sînt o mulțime în domeniu, nu numai la confrații care ne-au părăsit, ci și la cei actuali, deși mai puține la aceștia, pentru că, la fiecare dintre noi, se perfecționează condeiul, se adîncește gîndul, se acumulează experiența, se extinde universul cercetat etc. E adevărat că mulți se dedau la ceea ce se cheamă epigramă și chiar li se publică și li se laudă catrene fade și/sau imperfecte prozodic, dar n-au murit epigramiștii adevărați pe care-i întîlnim în reviste precum ACUS din Sibiu ori CUGETUL din Craiova, sau chiar în EPIGRAMA editată de U.E.R. Dar să nu-i uităm pe cei care s-au dus să-l întîlnească pe Marțial! Să ne aplecăm cu prețuire pe paginile care cuprind adevărate comori epigramatice, comori ce conferă culturii românești nu numai bogăție, ci și valoare. Și care credeți că e tema preferată a domnilor epigramiști? Păi, care? Ca orice bărbat, ei stau cu gîndul la femeie! Mai întîi la mamă, apoi la prietenă, logodnică, soție, amantă etc. Și ce, credeți că le laudă prea tare pe cele datorită cărora sînt și ei ființe pe acest pămînt, pe cele care de-o veșnicie (noroc că această ,,veșnicie” s-a cam redus!) le puneau blidul cu mîncare sub nas, le spălau izmenele și le dădeau urmași? Nu, nu le laudă decît cei care-s oameni între oameni, pentru că, mai toți, odată însurați, se consideră sechestrați, nu mai au libertatea să zboare din floare în floare, să-i smulgă petalele frumos mirositoare. Dar lor nici nu le trece prin gînd că scriind catrene, chiar acide, la adresa femeilor – soții, amante, soacre, actrițe etc. –, fac corp comun cu ele: nu-ți poți închipui femeia vizată fără bărbatul care a încondeiat-o. Și s-au realizat multe epigrame reușite, cu poante ingenioase, cu săgeți ascuțite. Iată concluzia la care ajunge Nicolae Bunduri din Brașov: Femeia la 40 de ani
E ca și vinul pur, sadea
Din viță nobilă și pură,
Ce mulți bărbați ar vrea să-l bea,
Dar nu toți țin la băutură.
Dar și Otilia Morțun (1924-2004) vine cu un adevăr de necontestat:
Nu sînt pusă pe război,
Dar, de-atîtea generații,
Carul vieții-l tragem noi,
Iar din bici pocnesc bărbații!
De aceea, multe fete conștiente că măritișul e (era, oare, doar atunci?) o sclavie, fug de cel care le îmbie la prea mare apropiere, după cum ne lămurește Nic. Petrescu din Pitești, cel plecat nu demult dintre noi:
Obsedat fiind întruna,
Vrînd și soarta să-și ajute,
A fugit și el cu una,
Însă ea fugea mai iute.
Tema privind femeia în epigramă e amplă, și aspectele vizate pot alcătui un adevărat mozaic. Să vedem ce spune năzbîtiosul Aurelian Păunescu (1894-1986) despre fusta care s-a scurtat, numită minijupă:
O știam c-o fustă lungă,
Dar, scurtînd-o tot mereu,
În curînd o să ajungă
Unde vreau s-ajung și eu!
E o laudă insinuantă care ascunde o dojană, dar, fără să vrea, autorul se dă de gol, devoalînd ,,pofta” permanentă a domnului bărbat.
Dar fustele cucoanelor ajunse în funcții au și alt rol, pe care-l sugerează Teodor Maricaru (1911-1982):
Nu le prea găsesc un rost
Minijupelor înguste
Căci rămîn făr-adăpost
Cei ce-au avansat prin fuste.
Dar epoca modernă a adus schimbări: domnișoarele și doamnele nu mai poartă minijupe, ci pantaloni, efectele noii mode deranjîndu-l pe profesorul universitar de la Timișoara Ioan Martin (1911-1990), dovadă că și un intelectual de înaltă clasă, tot bărbat rămîne:
De cînd draga mea, pe trup,
Nu mai poartă minijup,
,,Lunca-i luncă, iarba-i verde,
Ce-am iubit nu se mai vede!”
Ajuns la vîrsta senectuții, teleormăneanul Stelian Ionescu (1922-2004), stabilit la Brașov, unde a condus Cenaclul de Satiră și Umor ,,Anton Pann”, se leagă de o tînără care se prezintă, pentru prima oară, la vot, în minijupă:
Cu ochii ei de peruzea,
S-a prezentat, la vot, copila
C-o fustă ce acoperea
Doar locul unde pui... ștampila.
Iubirea duce, uneori, și la patimă, așa cum dorul înseamnă iubire, nostalgie, dar și durere. Profesorul de Matematică Ion Grigore (1907-1990) de la Liceul ,,I.L. Caragiale” din Ploiești, care l-a avut elev pe Nichita Stănescu, cuprinde, într-un catren, această ,,umană fire”:
Ciudată e umana fire!
Fără femei noi nu am ști
Ce-nseamnă patima-n iubire
Și nici ce-nseamnă-a pătimi.
Ingenioasă în adîncirea ideii, este succesiunea substantivului patimă cu verbul a pătimi.
Juristul Marius Coge (n. 1954) din Craiova consideră, drept trăsătură esențială a femeii, gura, deși are chip de înger:
Aură i-a dat natura:
Zîmbet, farmec și scînteie,
Dacă n-ar deschide gura
Nici n-ai zice că-i femeie!
Se vede că domnul magistrat n-a aflat soluția pe care o aplică orice Adam în cazul în care femeia-și folosește cea mai importantă armă ca să se apere, că ea n-are pumni:
Să-ncepem, deci, cu începutul –
Așa cum ne-a-nvățat Scriptura –
Adam a inventat sărutul
Ca să-i astupe Evei gura! (Elis)
Dar ce, dumnealui, care are libertate totală, ba chiar își permite să stea la ședință și să doarmă în timpul ei, nu minte? Ne lămurește Iulian Tănăsescu (n. 1944) din București:
Pe Adam l-a întrebat
Eva, vrînd să se alinte:
Mă iubești cu-adevărat?
Și, de-atunci, bărbatul minte.
Despre soacră am mai vorbit, dar aceasta, alături de noră, formează ,,perechea” de femei care-l deranjează pînă și pe un soldat în permisie – se vede că s-a însurat prea devreme, înainte de a-și satisface serviciul militar (care, zic chiar ei, îi făcea bărbați; păcat că a fost desființat – spun acuma mulți). Iată la ce concluzie a ajuns, destăinuindu-se epigramistului Dumitru Nicolescu (1907-1989), prahoveanul din Sinaia:
În permisia aceasta,
A-nțeles și el, sărmanul,
Stînd cu soacra și nevasta,
Cît de blînd e căpitanul.
Nu e de mirare că nu numai căpitanul, ci și colonelul e sub papucul nevestei:
E colonel activ, se-agită
Și-n unitate-i plin de vervă,
Dar doamna lui afurisită
Îl ține-acasă în rezervă. (Elis)
Da, așa e: în casă, femeia – soție, mamă, soacră – e generalul!
Vasluianul Ioan Toderașcu, abil, recurge la momentul colindelor pentru a strecura satisfacția că a scăpat de soacră, veste transmisă printr-o telegramă:
M-au trecut subit fiorii:
,,Mama soacră decedată”,
Și-au intrat colindătorii:
O, ce veste minunată!
Despre fidelitatea unuia față de altul, ce putem să mai spunem astăzi, cînd partenerul/partenera sînt ,,iubiți/iubite”, deși se omoară între ei? Nu se mai folosesc cuvintele din trecut – amant/amantă, concubin/concubină. Dar noi ne referim la aspecte de viață din vremea cînd familia era familie, amanția, amanție... (era să scriu curvăsăria/curvăsărie, dar m-am abținut – sau nu? – dragostea fiind azi liberă!). Și, cînd el sau ea îl înșela pe celălalt, se spunea că-i pune coarne, dar, în general, era vizată EA, ca în epigrama lui Leonida Secrețeanu (1914-1978), din Ploiești – orașul copilăriei și adolescenței mele, juristul acesta considerîndu-l, pe cel înșelat, îmbrobodit:
Mlădie, tînără, sprințară
Nevasta lui cu gît superb,
E-ntr-adevăr o căprioară,
Dar e și el un falnic cerb!
Nici învățătorul moldovean, împămîntenit la Ploiești, Vasile Tacu (1910-1993) nu se lasă mai prejos – o critică și pe văduva care își reface viața:
Stă cenușa-ntr-un borcan,
Soața-i, ca vădanele,
N-a lăsat să treac-un an
Și-a-ncurcat borcanele.
Doctorul Gheorghe Leu (n. 1935) din Brăila, cum la consult a văzut atîtea nuduri, e atent și la ,,dezbrăcatele” de la nudism, ajungînd la o concluzie înțeleaptă:
Văzînd pe plajă cum arată
Așa de bine, dezbrăcată,
Am descifrat îndată taina
Că nu pe om îl face haina.
Deși n-a văzut nimeni flori borțoase, apar copii din flori chiar și-n cuplurile închegate, dar, în general, nu se divulgă numele florii. Medicul stomatolog Mihai Frunză (n. 1947) din Brăila subliniază tocmai această discreție atît de necesară pentru mersul înainte al lucrurilor, astfel încît pînă și barza își micșorează ciocul:
Nevasta i-a născut o fată
Ce seamănă c-un bun amic,
Dar n-o să știe cine-i tată
Că barza are ciocul mic!
Infidelitatea ia diverse forme, mai ales azi, cînd se strîng în brațe nu numai el cu ea, ci și el cu el și ea cu ea. Și atunci apar surprize ca aceea la care se referă Virgil Petcu, prahoveanul care a-mplinit anul acesta 89 de ani (mulți înainte!):
Iubirea lor s-a spulberat
Avînd la bază un temei
Căci și-a surprins bărbatu-n pat
Alături de iubitul ei.
Și inginerul Alexandru Hanganu (n. 1955) din Brăila, orașul în care a luat naștere al treilea club de epigramiști din țară (după cele din București și Timișoara), numit ,,Verba” (denumire care a fost preluată, ulterior, de Galați), are o inițiativă originală: să-i aplice nevestei viză de ieșire, nu și de intrare, ca s-o controleze – motivația o găsiți în epigramă:
Făcînd o lungă analiză,
Bărbatul, calculat în toate,
Nevestei introduse viză
C-avea ieșiri necontrolate.
Din epigrama Reciprocitate a ieșeanului Vasile Vajoga (n. 1953), înțelegem rolul diferit al palmelor celor doi:
Ca dovadă că-s firi calme,
Ei au maniere fine:
Ea îl ține ca în palme
Și el tot în palme-o ține.
Cel care o critică pe văduva ,,descurcăreață” se dovedește înțelegător față de păcatul femeii. Iată alt catren, al lui Vasile Tacu:
O iartă Domnul de greșește
C-așa dintru-nceput i-e datul:
Femeia, sincer cînd iubește,
Sfințește parcă și păcatul!
În următoarea epigramă aforistică, Mircea Trifu (1922-1994), căruia îi datorăm înflorirea epigramei românești, cel care conducea nu numai epigrama, ci și pe epigramiști, cu multă înțelepciune învăluită în umor, definește Femeia:
Femeia e un alfabet
Pe care îl deprinzi încet
Și-l uiți, deși nu-ți prea convine,
Atunci cînd îl cunoști mai bine.
Iată că numărul mare de epigrame antologice închinate femeii ne-a condus spre sfîrșitul părții a II-a a lucrării pe care ne-am propus-o. Încheiem cu un excelent madrigal aparținînd lui Alexandru Devechi (1895-1956):
Căderile de ape-au forță mare
Cum n-au avut pe vremea lor nici zeii,
Dar, dintre toate, pururea mai tare
A fost și este... lacrima femeii!
Totuși, în încheiere, cităm și următorul madrigal, chiar dacă e deja cuprins în alte articole:
Miraculosul ou de aur –
Mai important decît atomul –
Nu-i cel imens de dinozaur,
E-ovulul care naște omul!
(va urma)
Dr. ELIS RÂPEANU