
- 10-10-2023
- 0 Comentarii
- 236
- 1
Ce ți-e și cu epigrama asta băgăcioasă, dacă-ți lipești condeiul zburdalnic de ea și simte că o iubești și o respecți, nu-ți mai dă drumu’. E drept că față de cei care se agață de poalele ei – și aceștia s-au înmulțit, în ultimul timp, ca ciupercile după ploaie – și o zdrențuiesc, nu are putere, dar ea așteaptă sprijin de la cei care o cunosc bine, o respectă și transformă condeiul în bîtă împotriva celor care înseilează patru versuri șchioape, fade și se dau mari epigramiști. Fără să vreau, îmi amintesc un catren dur, în care imaginația românului nu ocolește subînțelesul ,,familiar”:
Pe drum, gîndind la noul tom,
Nevoia-l trece, deci e cazul
Să se retragă dup-un pom
Să-și scoată repede plaivazul.
Sînt un produs sufletesc, spiritual și comportamental al meleagurilor natale (Valea Călugărească) și al orașului cu oameni întreprinzători – Ploieștiul, zonă în care, poate mai accentuat decît în alte părți, umorul, rîsu’-plînsu’, chiar și plînsul, se manifestau ca la ele acasă. Și, în aceste vremuri nefaste,
Cînd se-azvîrlă cu noroi
Peste lacrima fierbinte,
Toate-n țară dau-napoi,
Doar hoția-i dă-nainte,
epigrama își ascute săgeata și dă vioiciune
umorului, că
Pe cei ce-aici se cred stăpîni
I-avertizăm că, la români,
Poți pune lacăte la uși,
Dar la umor nu pui cătuși!
Epigrama e o specie literară buclucașă (nu gen literar, cum obișnuiesc unii să-i întrebe pe intervievați, de parcă, pe lîngă cele trei genuri – liric, epic și dramatic – ar mai exista al patrulea). E clevetitoare, înțeapă cu săgeata, e ca o balerină care, cu iscusință, face piruete pe poantă, dar nu pe vîrful piciorului, ci pe vîrful ideii. Și nu există zonă, aspect, realitate din viața omului ca individ și ca societate, obiceiuri, greșeli, păcate, jurisprudență etc. în care să nu-și bage vîrful condeiului, că vorba aia
Istoria ne-nvață în zadar
Și nu o dată lecția ne-a spus:
Cînd adevăru-atîrnă la cîntar,
Minciuna se ridică tot mai sus.
Viața familială, băutura, școala, medicina, biserica – toate sînt luate în furcile caudine sau sînt învăluite în umor:
Boala asta-i boală grea,
Nu știu ce să zic, bădie,
O să-ți spun părerea mea
Numai după-autopsie.
*
Preoții evlavioși
Pe pruncuț îl ung cu mirul,
Dar și noi, cei păcătoși,
Ungem gîtul cu clondirul.
*
El și-astăzi școlii-i duce dorul
Și n-a uitat îndemnul clar
De a-și cinsti învățătorul
Și ieri l-a invitat la bar.
Multe s-ar putea spune despre starea epigramei la ora actuală, dar numai cei cu pregătire în domeniu sînt chemați s-o apere. Nicolae Iorga a subliniat de nenumărate ori că oricine are dreptul să-și spună părerea, cu obligația să aducă dovezi la obiect. Altfel, avem de-a face cu ,,cîrcotași” (sic!). Cum ar fi posibil, de exemplu, să se implice în judecarea unei cauze, în tribunal – ceea ce inseamnă pregătire juridică, cunoașterea legilor, implicare în viața împricinatului, în întoarcerea ideii, în speculații de tot genul, în comunicarea cu împricinații, pentru a-l scoate basma curată pe inculpat – altcineva decît cel cu pregătire în domeniul respectiv? Adică juriștii, cu precădere avocații. Ei trăiesc în atmosfera de tribunal – templul zeiței Themis, comparabil cu oricare alt templu – și ajung să cunoască viața mai bine decît preotul, care-l spovedește pe cel păcătos, pentru că, sub patrafir, omul se destăinuie și se căiește cu sinceritate, pe cînd împricinatul se destăinuie cu prudență, și avocatul simte acest lucru, dar îi susține cauza, că d-aia e plătit. Și nimeni nu-l întrece cînd pledează, că, vorba-aceea
Proverbele mai mint din omenie –
Exemple ne oferă chiar confrații
Că, de-ar fi vorba lungă sărăcie,
De foame ar muri toți avocații.
Cei care vor să se înalțe pe scara îngustă, dar cu trepte rezistente, a epigramei, trebuie să și-o construiască singuri, că iată ce le spune un jurist –
Gh. Păun-Ulmu (1915-2013):
Voi în zadar mai aspirați
Ca în Parnas să vă-nălțați
Căci genialul Păstorel
A tras și scara după el!
Cei fără har și/sau fără răbdare să insiste, să muncească pe text, să-l întoarcă pe toate părțile, să caute sinonime cu silabe și accent potrivit versului respectiv etc. pun piciorul pe trepte șubrede, care se rup, dar ei nu simt, au impresia că-s ași! Și, culmea! Înseilează, la nesfîrșit, catrene (,,epigrame”!), încriminîndu-i, culmea!, pe proști. Încă din 1875, Vasile Alecsandri (1821-1890) ne avertiza:
Privind fără-ncetare
Prostia omenească,
De lung urît cuprinsă,
Eternitatea cască!
Dar, atenție!, fii diplomat cu prostul, altfel te trezești că-ți dă cu ce apucă-n cap. Iată sfatul lui Sorin Beiu (1915-1988):
Nu-i spune prostului că-i prost
Direct, ci fii mai diplomat
Și fă-l să creadă că a fost,
Dar, între timp, s-a deșteptat!
Prostia e antrenată în diverse aspecte de viață, speculate de isteții epigramei sau inventate de ei, cum procedează, de exemplu, învățătorul din Roșiorii de Vede, Constantin Calotă (1909-1987):
S-a însurat acum o lună,
Dar intenția-i mai veche:
Vrea să nu i se mai spună
Că-i un prost fără pereche!
Iată ce spune Ghiocel Constantinescu (1908-1978), avocatul din Ploiești, despre cei ce laudă maculatura:
De fiecare prost o epigramă?
Nu e posibil și nici n-are rost!
Deșteptul care-ar lua ideea-n seamă
Ar trebui să fie-un mare prost!
Ce dreptate avea Ion Ionescu-Quintus (1875-1933), tot avocat din Ploiești, cînd se referă la prostia anonimă care se ascunde după funcții și avantaje:
De omul prost ne batem joc
Ne-avînd nici cea mai mică stimă,
Pe cînd, prostia anonimă
Ne ține cu respect pe loc!
Tudor Măinescu (1892-1977), magistrat din București, a prevăzut, oare, că acel ,,mai tîrziu”, la care se referea, va fi prezentul nostru, la primării?
La județe note bune
Capeți pentru-nțelepciune
Însă, mai tîrziu, să știi,
Numai dacă faci prostii!
Se-ntîmplă chiar și-n breasla epigramiștilor mutații la care se referă Sorin Pavel (1933-1977), cînd interesul – știut doar de el! – îl îndeamnă pe cîte unul să-ntoarcă spatele unui confrate fidel, pentru
a-l lăuda pe cel ce l-a umplut de noroi:
Mi-ai fost amic apropiat
Și tare voitor de bine
Atîta timp cît te-am lăsat
Să crezi că sînt mai prost ca tine!
Același epigramist, care n-a atins nici cinci decenii de viață și care și-a exprimat puterea de pătrundere, rara înțelepciune în epigrame cu tîlc care premerg epigrama aforistică de azi, atinge cu vîrful săgeții și invidia unor confrați:
În fiecare zi din lună,
Îndestulați, o, zei, gîtlejul
Neghiobilor ce-mi dau prilejul
Să scriu o epigramă bună!
Că vorba multă mult aduce și tăcerea e ca mierea e adevărat, dar și vorba fără rost, cînd își intră-n rol, arată că ai capul gol, după cum sugerează Cincinat Pavelescu (1872-1934):
Cum eu tăceam, deși cu rost,
Fabriciu mă crezuse prost,
Tot astfel eu l-am socotit,
Dar numai după ce-a vorbit.
Radu D. Rosetti (1874-1964) este mult mai dur:
Capetele multor oameni
Au produs ceva în viață
Numai capul dumisale
N-a produs decît... mătreață.
Scrisul, creația literară s-au extins, se scrie mult, mai ales de cînd oamenii au fost sechestrați în casă. Mulți au pus mîna pe condei, s-au publicat multe cărți – de toate felurile și de toate nivelurile – dar cine le mai citește? Și cu ce folos, mai ales cînd cad în mîna unui ,,globalist”?
Iancu Stroescu (1889-1963), profesor de muzică, scria în 1934, fără să bănuiască viitorul pe care-l trăim noi, azi:
Ce bun prieten e o carte
Și, totuși, cît e de anost
Cînd s-a-ntîmplat să aibă parte
Să cadă-n mîna unui prost!
Că vorba aia:
Cam mulți propun, precum se știe,
Impozit mare pe prostie,
Dar nu stă-n gîndul nimănui
Să-l pună pe prostia lui.
Prostia – mai mare sau mai mică – să fim drepți, ține de orice om, e o temă căreia epigrama cea vigilentă îi dă mare importanță și e necruțătoare, dar tot ea, cu atenția-i caracteristică, realizează faptul că omul se mai îndreaptă, evoluează:
Vorbea cam mult și fără rost
Și omul s-a mai luminat
Că a-nțeles cît e de prost
Și-abia atunci s-a deșteptat.
ELIS RÂPEANU
1.9 C