La Marea Neagră, pe plajele cu nisip aurit, au poposit ,,Craii de la Răsărit”, pentru ca, din tancuri, Ucrainei și României să le spună, ,,cu sufletul curat”, CHRISTOS A ÎNVIAT!, pentru un ,,show” adevărat.

Prin anii ’40, eram doar ceva mai mare ca o păpușă, cînd pașii mei călcau prin cenușă. Sus, pe Cer, printre stele, noapte de noapte, avioanele aduceau moarte, zgomotul lor, marș funebru, îl trezeau pe Chopin din somnul negru. În urechile mele încă ,,adie” această ,,melodie” – coșmarul din copilărie.

Pe străzi, unguri, nemți, ruși, toți și-au pus amprenta, pas cu pas, fără milă, pe bucata noastă de pîine și pe visul meu de copilă. Mereu am privit lumea prin oglinda de cristal, crezînd într-o imagine reală, cînd, de fapt, după cum am constatat, lumea-i convexă și concavă. Aceeași lume am asemuit-o și cu un măr frumos, în interior, găunos. Și viermele continuă s-o roadă, pînă ajunge la coajă. Și atunci, îndoiala și-a făcut loc în inima mea: lumea îmi părea a fi enigma ceții, fiind foarte greu să descurci ițele vieții.

Un război e un război, pe front oamenii mor împușcați. Însă, cînd e pace pe Pămînt, războiul dintre oameni e și mai crunt... Unii ,,frați”, peste măsură de bogați, se fac reciproc de ocară în Forul cel mai înalt din țară. Iar fratele cel sărac se mulțumește cu firimiturile rămase de la masa celui bogat, care a acaparat tot ce poporul a adunat. Cine-i de vină pentru faptul că TU, cel sărac, l-ai votat pentru Scaunul cel mai înalt pe cel care, din start, te-a declarat ,,defavorizat”?

Călcînd pe liniștea fecundului Pămînt, deseori ne împiedicăm, însă ne legăm cu invizibile liane de speranță, deși ea pare mereu în vacanță... De la naștere pînă la moarte, Ispita-i tot timpul pe-aproape. Ea are un clopoțel, și șarpele sună din el. Puritatea dispare din drumul lung spre Soare, dacă noi nu știm să-i punem Iubirii pecetea Omeniei. De aceea, ,,păienjenii” țes în mreajă de mătasă cele ,,10 Porunci” încrustate pe lespezi de piatră arsă. Omul sărac, zărindu-i pe spinare o cruce mică, a strigat: ,,Păianjenul s-a încreștinat!”. Eroare!

Orbecăind prin negura deșertăciunilor, lumina ni se aprinde în privire doar cînd îngenunchem în Rugăciune, scut pentru fiecare gînd.

Au trecut anii, fiecare din noi sperînd că mîine va avea o bucată mai mare de pîine. Și a venit decembrie 1989, Revoluție sau Lovitură de stat – ce-a fost nu s-a aflat, iar un popor întreg a fost ,,răstignit”, înainte de-a se fi născut Isus. Purtăm, parcă, povara unui blestem de a nu ajunge nicăieri. Păbușindu-ne în vid, liber suspendați în aerul static, libertatea o respirăm apatic.

Nu e însă prea tîrziu să arătăm că noi, cei din urmă, vom fi cei dintîi! Vom reuși, cîtă vreme ne vom păstra credința, întrucît:

,,Fecioara MARIA, cu pruncul ISUS

Icoana aceasta nici azi n-a apus”. (C.V. Tudor)

LILIANA TETELEA