Din 1990, neiubitorii de Țară și de neam, îl batjocoresc în fel și chip pe geniul tutelar al culturii românești, și nimeni, nici o autoritate nu a luat vreo măsură să pună capăt samavolniciei. Nu am uitat ce scria Roman Patapievici în urmă cu aproape două decenii. Citez de pe internet: ,,Eminescu este cadavrul nostru din debara de care trebuie să ne debarasăm dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană!”. Deci, intrarea noastră în UE impunea renunțarea la tot ceea ce ne definește, iar Eminescu trebuia dat la o parte. Apoi, cu referire la boala de care a suferit poetul în ultimii săi ani de viață, unii s-au grăbit să aplice stigmatul de lues, dar acesta a fost combătut de nenumărate studii, de documente medicale, care atestă că Eminescu ,,a fost victima unui complot politic, a fost săltat de pe stradă și pus în cămașă de forță la un stabiliment de nebuni, unde a fost tratat voit greșit, fiind intoxicat cu mercur (în popor se spune argint viu), care avea să-i fie fatal, nu înainte de a-i provoca pierderi temporare de luciditate” (cf. Valentin Turigioiu, TRIBUNUL, nr.11-17, ian. 2022).
S-au găsit destui cîrtitori și în ceea ce privește CREDINȚA LUI EMINESCU, referindu-se, în special, la ,,Împărat și proletar”, unde putem citi:
Religia – o frază de dînșii inventată
Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”.
Or, să nu uităm că e perioada studiilor la Berlin cînd, cu spiritul său pătrunzător, a înțeles că, în acea parte a Europei, religia era aliată cu Puterea, iar în istoria acesteia erau cunoscute arderile pe rug ale Inchiziției etc. Și ideea nu mai apare în nici o altă poezie a lui. Mai adaug un aspect la care puțină lume s-a gîndit: această poezie a fost cea care a permis introducerea lui Eminescu în programa de studiu a liceelor și, cum nu trecuse mult timp de la ,,eliberare”, dascălii, formați în facultăți în anii de dînainte, aveau o formație clasică, permițîndu-le să-l trateze pe Eminescu după criteriul valoric. Deci, în prima perioadă a așa-zisului comunism, poezia ,,Împărat și proletar” a avut un rol pozitiv. În fond, dacă ne referim numai la rugăciune, prezentă frecvent în opera lui Eminescu, înțelegem credința sa profundă, conformă tradiției ortodoxe.
Din notațiile marelui Profesor de Literatură română, Șt. Cazimir, care se adîncește în semnificațiile cuvintelor metaforă, nu lipsește referirea la rugăciune, care poate izvorî din plîns, pentru că el consideră că uneori plînsul e vecin cu rugăciunea. Și cuvintele cuvioase și icoane duc la ideea de rugăciune. În ,,Memento mori”,
... în cîrduri cuvioase stelele se mișcă-ncet
Intră-n domele de neguri argintii, multicolore
De-a lor rugă-i plină noaptea, a lor dulci
                și moi icoane
Împlu văile de lacrimi, de-un sclipit împrăștiet.
Or, ce este rugăciunea? ,,Prin rugăciune omul se duce către Dumnezeu și Dumnezeu intră în om. Omul are nevoie de Dumnezeu după cum are nevoie de apă sau de oxigen. Simțul religios unit cu intuiția, simțul moral, simțul frumosului cu lumina inteligenței dă personalității umane deplina sa identitate!” (Cf. Dr. Alexis Carrel, Conduita vieții, Reflecții, Ed. Mînăstirii Crasna, Jud. Prahova, 2013, Traducere de Petre-Atanasie Tănăsescu, p. 284, carte care se deschide cu o Mărturisire a Părintelui Arhimandrit Nicodim Dimulescu). Deci, în opera marelui poet, pe lîngă poezii – rugăciuni propriu-zise, e frecvent acest cuvînt rugăciune – prin care omul se apropie de Dumnezeu, Îi cere ajutor, îndurare, iertare, sfat. Și poetul, creștin ortodox, s-a rugat la Dumnezeu, la Sfînta Fecioară, pînă în pragul plecării din viața sa atît de frămîntată, transmițînd credința și altora. Dar, după cum afirmă și Ovidiu Moceanu, spre deosebire de rugăciune, arta ,,perfecționează instrumentele dintre idee și expresie, produce o distorsiune și creează iluzia apropierii de divinitate. În imagini se înfățișează chipul pămîntesc al divinității”.
Confesiunea îl apropie de divinitate, îl înalță spre ,,cîmpia senină”, spre Raiul plin de ,,misteruri”, ce-l îndeamnă să închine imnuri cu AVE MARIA, al cărei surîs nu l-ar mira ,,Dac-ai prinde aripi albe și la ceruri ai zbura/ Privind lumea cea profană cum se pierde în abis” (De ce să mori tu?). Frecvența îngerilor, a cerului, a dragostei eliberatoare, izbăvitoare de vină, apropie omul de divinitate. În ,,Înger și demon” imaginea Fecioarei - ,,luceafăr al mărilor” se suprapune cu imaginea femeii ,,înger” care, prin dragoste, poate aduce mîntuirea.
Mihai Eminescu a numit biserica ,,Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului”.
Poeziile–rugăciuni constituie adevărate imnuri care vibrează de sfințenie și pioșenie în fața Tatălui Ceresc și a icoanei Fecioarei Maria la care poetul se roagă pentru izbăvire și care apare ca o lumină în poezia sa. Pentru Eminescu, Ea este ,,Crăiasa” lumii, cea care deține taina vieții și a morții. Pronumele NOI include întreaga specie umană, inclusiv pe Poet, în tagma suferinzilor pentru care se roagă. Și iar, ne trezim și noi murmurînd:
Crăiasă alegîndu-Te,
Îngenunchem rugîndu-Te
Înalță-ne, ne mîntuie
Din valul ce ne bîntuie,
Fii scut de întărire
Și zid de mîntuire
Privirea-Ți adorată
Asupră-ne coboară
O, Maică Preacurată
Și pururea Fecioară
        Marie!
,,Atîta evlavie nu putea fi decît rodul unei dăinuiri, Eminescu a asimilat, în ființa lui, credința odată cu laptele mamei. Și, cu toate greutățile prin care a trecut, ducînd adesea o viață de mizerie, cu toate momentele de rătăcire, cu tot orizontul momentelor de revoltă la adresa a tot ce-l înconjura sau chiar a Cerului (care om, chiar cu o cultură mai modestă, nu s-a revoltat și nu s-a certat cu Dumnezeu?), poetul și-a păstrat în ființa sa credința strămoșească. Nu putea să și-o piardă cel ce crescuse în atmosfera de respect față de cele sfinte, în mijlocul unei familii care manifesta smerenie, trăind intens sentimentul religios. În mărturiile sale, Octav Minar, care a aflat multe amănunte de la Moș Costache Crețu (trăitor în umbra familiei Eminescu), în 1908, consemnează date grăitoare privind acest aspect: mama poetului, o ființă forte evlavioasă, a fost cea care a dorit ca Biserica de lemn să fie făcută în spatele conacului, să fie aproape, să se poată ruga zilnic. Avea în făptura ei ceva sfînt. Avea o cărticică, scrisă în alfabet chirilic, de care era nedespărțită, ținea la ea ca la o icoană și și-a manifestat dorința să i se pună în sicriu cînd va muri. «Conașul Mihai îmi zicea, își amintește Moș Costache, că, din cartea aceea, cucoana îi tălmăcea viața și patimile Domnului și deseori plîngea». Nu mai puțin religios era tatăl său Gheorghe Eminovici, care cumpăra icoane, sfeșnice și cărți de religie ortodoxă de la Blaj și Cernăuți, pentru dotarea Bisericii de lemn. De altfel, principiul acestuia ne amintește de cel al Părintelui Galeriu și de al atîtor Sfinți Părinți ai noștri: Smerenie duhovnicească de la Dumnezeu și dragostea frățească a oamenilor” (Cf. Viorel Thira, cu idei preluate din I. Scurtu, M. Eminescu. Scrieri politice și literare, 1905). Și Viorel Thira ne face cunoscută dovada că Poetul s-a împărtășit în perioada în care a fost internat la Mînăstirea Neamțului. Aici ,,se păstrează o carte în care se găsește o însemnare făcută de mîna preotului care l-a spovedit și împărtășit pe Eminescu cînd era bolnav la această mînăstire”.
Rugăciunea este cea care ne înalță și ne izbăvește, ne întărește credința. E un dar copleșitor, trece peste pragul ascendentului, după cum scrie în ziarul LUMINA din 3 aprilie 2022, p. 8, cu atîta dăruire și informare, Andrei Dorobanțu. Prin rugăciune ne exprimăm și credința, ,,mărturisirea dumnezeirii lui Iisus Hristos”. Pentru că, după cum ne luminează Părintele Patriarh Daniel, ,,Credința este o cunoaștere dincolo de simțuri, o vedere sau o simțire, o percepere a lui Dumnezeu în lume. Credința este vederea duhovnicească a Celui Care este nevăzut fizic cu ochii trupești”.
Profesoara Zoe-Dumitrescu Bușulenga, cea care a îmbrăcat haina monahală sub numele Maica Benedicta, scria: ,,Cu cîtă dragoste, cu cîtă evlavie se îndreaptă cel ajuns la capătul cunoașterii și al deznădejdii spre Maica Sfîntă, spovedindu-se și cerîndu-i înapoi tinerețea și credința, cu o smerenie într-adevăr mîntuitoare. Rugăciunea regăsită îl poate singură reda lui însuși, unificîndu-și ființa pînă atunci tragic divizată, reintroducînd-o în aura luminei line, cu a cărei cîntare se încheie slujba la apusul soarelui”:
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc de-odinioară;
O, Maică Sfîntă, pururea Fecioară,
În noaptea gîndurilor mele, vină!

Speranța mea tu n-o lăsa să moară,
Deși al meu e un noian de vină
Privirea ta de milă caldă plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară

Străin de toți, pierdut în suferința
Adîncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic și n-am tărie

Dă-mi tinerețea mea, redă-mi credința
Și reapari din cerul tău de stele,
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!
,,Aceasta este dovada indubitabilă că educația religioasă primită în copilărie de la surorile mamei lui, care erau maici la Agafton, la schit, a rămas în el imprimată și s-a regăsit, rearătat, a apărut în anii de sfîrșit. În acele frumoase rugăciuni, în sunetul acela superb (...) E foarte important pentru un intelectual să aibă temelia de credință”.
Argumentele privind credința ortodoxă a lui Eminescu sînt infinite, o parte din ele fiind cuprinse în lucrarea ,,Eminescu și Credința sa Ortodoxă”, pe care am publicat-o la Editura Semne, în 2022.
Înțelegem că gîndul ființei supreme este așezat de poet la temelia existenței proprii, precum și la originea închegării Universului.
ELIS RÂPEANU