În revista „România Mare” a apărut, încă de acum două decenii, prezentarea volumului intitulat „Documente privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu”, Ed. Malasi, 2000, 128 p., semnat de Gh. Sărac. Revenim asupra problemei enunțate în titlul cărții, aducînd alte informații.

Nu este o noutate pentru nimeni că situația social-economică și politică a țării s-a schimbat în rău. Judecînd lucrurile retroactiv, realizăm un adevăr mai curînd alarmant decît liniștitor: încă de la începutul așa-zisei democrații, s-a vizat schimbarea comportamentului, a obiceiurilor, a convingerilor, a fondului bun al românilor. Li s-au inoculat idei care le-au zdruncinat încrederea, educația primită de la părinți și bunici, schimbînd comportamentul majorității românilor în rău, în indiferență față de răul care se tot întinde. Astăzi asistăm la poluarea, contestarea, cu scop vădit de distrugere, a valorilor românești. Se practică o diversiune culturală fără precedent, ni se otrăvește spiritul cu modele străine de specificul nostru. Cu arme ascunse sau la vedere, se încearcă să se coboare și să se conteste valorile românești din toate domeniile. Printre acestea se află și Mihai Eminescu (1850-1889) – simbolul tutelar al tuturor românilor. Și pentru că e greu să se conteste valoarea operei, detractorii atacă omul, pe care e mai ușor să-l discrediteze, pentru ca, apoi, să-i păteze și opera. Direcția principală în care se concentrează aceste eforturi este menținerea stigmatului de luetic nebun, de mare întunecime, datorat „divinului” G. Călinescu. Și, folosind o formulare a lui Horia Bădescu, cei care vor să se afirme cu orice preț, procedează precum piticul care se agață de pulpana unui uriaș și, astfel, numele lui va fi asociat cu numele gigantului.

Cel care a depus (și încă depune) mari eforturi pentru a șterge, de pe fruntea poetului, acest stigmat este Gh. Sărac, absolvent al Facultății de Filologie de la Universitatea de la Cluj-Napoca, interpret de romanțe. De unde a venit acest impuls? Din dragoste infinită pentru Eminescu. Pe 15 iunie 1989, la comemorarea a 100 de ani de la trecerea în eternitate a poetului, acest chemat, parcă, de Dumnezeu să-l slujească pe acest simbol al neamului românesc „pe sandalele căruia stă praful veacurilor” (Tudor Vianu), a lansat, pe două discuri, la Magazinul „Muzica”, antologia romanțelor pe versuri de Eminescu, în interpretarea sa. Societatea Română de Radiodifuziune a preluat în întregime această antologie și a difuzat-o, umplînd sufletele românilor, chiar și ale celor din afara țării. Calitatea sa de interpret al acestor creații lirice, printr-un concurs de-mprejurări neașteptat, i-a deschis drumul la capătul căruia speră ca de pe fruntea marelui poet să se șteargă stigmatul de nebun, mare-întunecime, lues.

Regretatul scriitor Adrian Dohotaru – fost Secretar de Stat la Ministerul Afacerilor Externe – l-a nominalizat printre membrii delegației culturale române care a participat la marea sărbătoare cultural-sportivă a poporului american, prilejuită de Campionatul Mondial de Fotbal, ediția 1994. La această numire a contribuit și IPS Nathaniel Pop – reprezentantul Bisericii Ortodoxe Române din S.U.A., purtător de cuvînt al comunităților de români, care a solicitat, pe căi diplomatice, să-i fie înlesnită lui Gh. Sărac această deplasare, pentru a-l cunoaște pe cel care a adunat și a interpretat, cu o voce atît de caldă, romanțele eminesciene.

În deplasările pe care le-au făcut pe teritoriul S.U.A., Gh. Sărac s-a aflat în microbuzul antrenat într-un grav accident, în urma căruia au murit două persoane (Gh. Constantinescu – șeful Delegației culturale – și diplomatul Costache) și mai multe au fost grav rănite, printre care și el, cu fracturi la bazin. A fost dus la un spital dintr-o localitate de lîngă Detroit și apoi a zăcut, mult timp, la o mînăstire de maici. Înainte de revenirea în țară, Dr. Grigore Schileru, Octavian Cojan, I.P.S. Nathaniel Pop și alți fruntași români i-au încredințat manuscrisul „Misterul morții lui Eminescu”, al doctorului Ovidiu Vuia, neurolog de talie internațională, român stabilit în Germania. Întors în București, Gh. Sărac e internat în spital și, după o lungă convalescență, a făcut demersuri pentru tipărirea acelei lucrări. A contactat multe persoane cu posibilități financiare și/sau cu influență pentru a fi sprijinit. Personalități ale culturii, la care nu se aștepta, au manifestat indiferență, dar, în cele din urmă, cineva care a dorit să-și păstreze anonimatul i-a dat telefon, spunîndu-i că-i pune la dispoziție 9 milioane pentru tipărirea lucrării, lucru pe care l-a realizat în 1996, la editura PACO. Volumul a fost preluat de Direcția de Cultură a M.A.E., fiind distribuit și în străinătate. Gh. Sărac, la rîndul său, s-a deplasat în peste 35 de județe, prezentînd lucrarea în școli, facultăți, unități militare.

Pe 17 iunie 1996, ROMPRES a înregistrat evenimentul, consemnînd spusele lui Gh. Sărac. Redăm următorul fragment: „Autorul este un renumit medic neuropatolog rămas, prin vicisitudinile vremii, în exil, departe de patrie, dar cu sufletul alături de necazul poetului. El și-a propus să afle și să demonstreze, cu mijloacele medicului specializat în afecțiunile creierului, adevărul despre cauzele morții lui Eminescu. Nu este vorba despre o simplă dispută medicală, sterilă acum, ci de a dovedi, pe bază de argumente științifice, dacă românii au fost înălțați pe culmile nemuririi spirituale de un geniu sifilitic și alcoolic sau de un geniu cu viața curmată de un diagnostic și tratament greșite, care l-au otrăvit. S-ar putea spune - continua Gheorghe Sărac - că această carte era mai mult decît necesară. Răstoarnă vechi teorii considerate pînă acum axiome, uneori pune în cauză renumiți medici sau analiști ai operei eminesciene, demonstrînd că, oameni fiind, și ei pot să greșească, pune întrebări, pentru unii, poate, deranjante, sau spune multe adevăruri cutremurătoare, cum ar fi și faptul că pe actul de deces al poetului, unde trebuia să se afle iscălitura celui de-al doilea medic, figurează amprenta unui om de serviciu de la morgă, analfabet. Și era vorba despre cel mai de seamă poet al neamului nostru! Eminescu are însă dreptul la Adevăr. Întreg neamul românesc are nevoie de Adevăr în ceea ce-l privește pe cel mai de seamă reprezentant al spiritualității sale. Pentru ca Luceafărul să fie redat neamului său și umanității într-o imagine a Adevărului, despovărată de stigmatul unei maladii pe care n-a avut-o.“ (Citatele sînt extrase din volumul nostru 5 DESTINE (Gabriel Bratu, Elena Galaction, Al. Jula, Gh. Sărac, Mirela Vlad), Ed. TIPO-MAN, Ploiești, 2010, 446 p.)

E de menționat faptul că o serie de literați și oameni de cultură i-au adresat aspre critici, motivînd că lucrarea îl pune într-o lumină defavorabilă pe „divinul” G. Călinescu.

Criticile acestora nu l-au descurajat, ci l-au îndîrjit de-a dreptul, ceea ce l-a îndemnat să publice și lucrarea „Studiul patografic privind boala și moartea lui Eminescu”, de același dr. Ovidiu Vuia.

Reacțiile negative ale literaților au fost aceleași, de aceea Gh. Sărac, mînat de bună-credință, de dorința de a stabili adevărul, „a pornit pe drumul căutărilor”, cum afirmă și Iosif Popa de la INFORMAȚIA DE VEST, 2003. Primele încercări s-au soldat cu eșecuri: atît la Biblioteca Academiei, cît și la alte biblioteci din țară, nu există documente medicale referitoare la această problemă, ele au dispărut. Pe traseul căutărilor, i-a apărut salvarea: un colecționar particular, cu pasiune pentru Eminescu, de la care a primit 16 documente ale vremii, care nu lasă loc la nici un dubiu. Gh. Sărac publică aceste mărturii în cartea sa intitulată „Documente privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu”, apărută la editura MALASI, în 2000.

Printre alte lucrări, volumul, de 128 de pagini, publică materiale precum: Eminescu în sanatoriul de la Ober Döbling Viena între 2 nov. 1883 pînă la 3 febr. 1884; Titu Maiorescu despre boala lui M. Eminescu; Scrisoarea lui Eminescu către prietenul său Chibici Revneanu; Raportul (expertiză) medico-legal; Mărturiile dr. V. Vineș; George Potra. Mihai Eminescu. Cauzele morții sale. Studiu; Dr. Ion Nica. Despre diagnosticul psihozei și evoluția ei la Eminescu; Dr. O. Vuia. Intoxicația mercurială a lui Eminescu.

Din lucrarea doctorului Ion Nica – M. Eminescu – Structura somatico-psihică, Ed. Eminescu, 1972, care cuprinde și declarațiile doctorului V. Vineș, cităm următoarele:

„Am avut ocaziunea să îngrijesc, ca intern, la Institutul Caritatea al regretatului profesor Al. Șuțu, pe marele nostru poet Mihai Eminescu, în ultimele luni ale vieții sale (martie – iunie 1889). Găsesc acum printre hîrtiile mele notele pe care le-am luat atunci și cred că prezintă un oarecare interes, fiindcă ele cuprind date exacte despre ultimele zile ale boalei poetului și mai ales despre cauza adevărată a morței sale, asupra căreia s-a creat o legendă. (…)

Prin mai 1889, un bolnav, nu din cei furioși, se distrau învîrtind o piatră mică legată de o ață. Piatra, scăpînd din ață, a lovit întîmplător pe Eminescu în cap aproape de sutura interparietală, producînd o rană care interesa pielea regiunei parietale drepte, fără să atace periostosul. Era o tăietură a pielii de 2 cm lungime. I s-au dat imediat îngrijirile necesare, iar peste trei zile buzele plagei păreau reunite. Dar Eminescu, care avea, după cum se spune, obiceiul de a strînge de pe jos tot felul de lucruri, din care unele erau murdare și se freca cu ele pe corp și pe cap, desfăcîndu-și pansamentul, a făcut erizipel la nivelul plagei, erizipel care s-a întins apoi la față, gît, membrele superioare, torace, pînă la nivelul abdomenului. Bine îngrijit, erizipelul a început să dea înapoi și apoi a dispărut complet. Eminescu se simțea însă foarte slăbit. I s-au dat tonice, care l-au mai înviorat. Părea chiar mai bine sub raportul somato-psihic.

În ziua de 15 iunie 1889, zi în care se simțea de altfel destul de bine, Eminescu se așeză pe pat și peste cîteva minute cade într-o sincopă și moare imediat.

Cum se vede din cele de mai sus – conchide dr. Ion Nica – moartea lui Eminescu nu este din cauza traumatismului cranian, petrecut cu 25 de zile mai înainte și care se vindecase complet, ci este consecința unei endocardite mai vechi (diagnosticată de regretatul profesor N. Tomescu, medic primar al serviciului de boli interne de la spitalul de copii, care era și medic al Institutului), de care era amenințat în fiecare clipă și care desigur s-a agravat după erizipel.

Cu aceste constatări, legenda dispare. Ea provine din scrisoarea surorii poetului, Harieta, către d-na Emilian și fiica sa, Cornelia, care scrie, la data de 22 iunie 1889: «nenorocitul meu frate a murit în cea mai neagră mizerie și moartea a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun din ospiciu, anume Petre Poenaru»”. (Coincidență de nume cu inventatorul tocului rezervor cu piston, care a precedat stiloul: Petrache Poenaru – 1799-1875)

Lucrarea dr. Ion Nica atacă și zdruncină cu argumente medicale verdictul „călinescian”. Condițiile social-istorice nefavorabile l-au copleșit și l-au determinat pe acest doctor, în cele din urmă, să se „desțăreze”.

Prin publicarea cărții lui Ovidiu Vuia și a volumului său cu documente privind boala și moartea lui Eminescu, Gh. Sărac e factorul activ care a dus la reluarea și elucidarea acestui aspect privindu-l pe Eminescu. Printre cei care s-au implicat cu dăruire în această problemă este dr. Valeriu Lupu din Huși care publică ample studii, precum „Eminescu și boala sa – dileme biografice (sau istoria unor răstălmăciri defăimătoare)” și „Dilema morții lui Eminescu (Eroare medicală sau atentat premeditat?)”. Neobosit, Gh. Sărac adună toate materialele și le publică în amplul volum „ÎN APĂRAREA LUI EMINESCU” (Ed. Biharia Internațional, 2014, 200 pagini), în care reia părți din lucrările semnate de dr. O. Vuia, Raportul doctorilor și diagnosticul lor cu ocazia internării poetului la Mînăstirea Neamț, studiile dr. Valeriu Lupu, Titu Maiorescu despre boala lui Eminescu, Ultima întîlnire a lui Vlahuță cu poetul, Mărturiile dr. V. Vinea ș.a. Dr. Valeriu Lupu, dăruit total acestor studii, publică, în 2016, voluminoasa carte „MIHAI EMINESCU din perspectivă medicală și socială” (Ed. Pim, Iași); lucrarea cuprinde capitole care denotă nu numai profesionalism, ci și mult curaj, precum „Dilema morții lui Eminescu – între eroare medicală și asasinat premeditat”, „Moartea lui Mihai Eminescu – între mit și adevăr”, „Erori voite și tendențioase în biografia eminesciană a lui G. Călinescu”. Din subcapitole, cităm: „Odiseea unei opinii medicale argumentate științific”, „Mărturii contemporane poetului trecute cu vederea”, „Eminescu – o posibilă victimă socio-politică”, „Un mod inedit de a impune o eroare socială” ș.a.

Subliniem zbaterea permanentă, timp de mai bine de două decenii, a lui Gh. Sărac, de a scoate la lumină adevărul privind boala și moartea lui Eminescu și, mai mult decît atît, de a determina instituțiile (forțele) autorizate (medici, critici literari, oameni de cultură) să-l exonereze pe marele poet de stigmatul de lues. Și revista „România Mare”, după cum am specificat mai sus, a fost prima publicație care e făcut cunoscut acest lucru.

Un alt aspect care se constituie într-o sarcină delicată, deci și dificilă, atît pentru sociologi, cît și pentru criticii literari, este în ce măsură stigmatul de lues afectează viziunea asupra poetului, asupra operei sale și, implicit, imaginea simbol al neamului românesc și tot ce ne reprezintă ca popor născut pe aceste locuri, numite, de Papa Ioan Paul al II-lea, „Grădina Maicii Domnului”. Pentru că mulți dintre cei care iau cunoștință de interpretarea corectă, bazată pe argumente științifice, a problemei în discuție, numeroși fiind oameni de înaltă cultură, chiar cu titluri academice, se arată surprinși de eforturile care se fac pentru a-i șterge poetului nepereche stigmatul de lues, spunînd „Ei, și? Sînt atîția giganți ai culturii universale care chiar au avut sifilis și acest lucru nu le umbrește imaginea și nu micșorează valoarea operei lor!”. Da, dar aceia nu erau români, reprezentanți ai valorilor românești, nu erau simboluri ai acestei țări pe care, și astăzi, mulți o rîvnesc și doresc să-i demoleze specificul național – tradițiile, limba, religia, cultura, dar și valorile materiale și tot ce o reprezintă.

Această problemă rămîne încă în perspectivă, și de mare importanță e, poate, cauza care a determinat eforturile depuse pentru a demonstra că, în cazul lui Eminescu, nu se poate vorbi de lues. Incertitudinile de diagnostic ale vremii, precaritatea informațiilor medicale, prejudecățile epocii, realitățile politico-economice ale timpului, la care s-a adăugat imaginația nefondată și răuvoitoare a unor critici și exegeți, au făcut posibilă punerea cu brutalitate pe fruntea lui Eminescu a unei „cununi de spini” cu care a venit pînă în prezent, pe nedrept, prin istorie. Să nu uităm că, prin măreția operei sale, ne-a asigurat și ne va asigura un loc de cinste la masa celor mai alese seminții ale lumii. El a fost contemporanul înaintașilor, este contemporanul nostru și va fi contemporan și cu acei români care se vor naște peste sute de ani. Și are dreptul la adevăr.

Dr. ELIS RÂPEANU