(În noaptea de 3/4 august 1859, la 50 de zile după moartea lui Eminescu, la Mînăstirea Văratec, se stingea din viață Veronica Micle – marea iubire și suferință a Poetului Național.)
Pledoarie pentru epic
Astăzi, la o distanță de 133 de ani, deschidem ușile sanctuarului iubirii nepămîntene dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle, prilej cu care vom fi martorii unei povești de dragoste și dor, de patimă mistuitoare și de rebeliune născută pentru a stinge focul izbăvirii lansat odată cu săgeata înșelătoare a lui Cupidon.
În literatura română au fost și alte iubiri, arse pînă la capăt sau sucombate pe traseu. Au fost, dar nu există grad de comparație cu ,,iubirea imposibilă” dintre geniul lui Eminescu și naturalețea vie a Veronicăi Micle.
Citiți și vă veți convinge!
AI PLECAT...
Ai plecat mînat de dor
Și te-ai dus tot înainte,
De cumplitul meu amor
Nu ți-ai mai adus aminte.

Eu cu sufletul zdrobit
Am privit în a ta cale
Și cu lacrimi am stropit
Urma pasurilor tale.

Și mă-ntreb de ce-a apus
O iubire atît de-adîncă,
Și mă-ntreb de ce te-ai dus
Și de ce mai plîng (eu) încă?
Am început acest remember literar și de iubire cu o poezie de-a Veronicăi Micle, în ale cărei 12 versuri se simte cum respiră universul încărcat cu regretul ireversibil al pierderii ființei iubite.
Dincolo de suferința fizică, unde vibrații incontrolabile se transmit pînă la ultimii atomi ai corpului, durerea sufletească modifică vizibil coordonatele naturale ale vieții cotidiene, așezînd peste inima purtătoare a unui vector clar de iubire o umbră grea de plumb, pecetea unui foc ce mistuie, încet, încet, tot orizontul de iubire și de dor, de curat și de frumos, care formaseră pînă la un moment dat eșafodajul ideatic al unei relații ce se dorea nemuritoare.
După ce, pe 15 iunie, asaltați de mireasma inconfundabilă a gingașei flori de tei, l-am comemorat cu mult drag pe poetul nostru nestins, pe Eminescu al Românilor, la scurgerea celor 133 de ani de la a sa tragică moarte, facem un gest de onoare și de recuperare a trecutului nostru literar, evocînd – în același cadru comemorativ – ,,perechea” feminină a lui Eminescu, năpraznica sa iubire, Veronica Micle, decedată, după cum scriam mai sus, la numai 50 de zile de la dispariția pămînteană a ,,Eminului” ei.
Veronica năsăudeanca
Orașul transilvan de pe Someșul Mare, Năsăud, este legat simbolic de o seamă de personalități originare sau conectate la numele orașului. Într-o enumerare alfabetică, amintim cîteva nume cu rezonanță istorică și epică în viața Transilvaniei și a României, dorind să repunem în valoare acest minunat colț de Țară, mult timp, poartă românească între români. Încercînd să reînviem atmosfera din timpurile în care aceste nume își construiau un renume, ștergem praful de pe file de Istorie scrise cu drag de slova românească, pe cînd vorbirea ei era stigmatizată.
Iată, așadar, un tabel viu, o adevărată coloană de susținere a limbii, credinței și idealului românești într-un spațiu asuprit și asupritor:
Nicolae Bălan (1882-1955) – Mitropolit ortodox al Ardealului;
Alexandru Bohăițel – conducătorul Districtului autonom al Năsăudului în cea de-a doua jumătate a Secolului al XIX-lea;
Ioan Chertaș (1911-1992) – Episcop unit de Cluj-Gherla (greco-catolic);
George Coșbuc (1866-1918) – poet, scriitor, gazetar;
Miron Cristea (1868-1939) – primul Ptriarh al Bisericii Ortodoxe Române;
Iuliu Hossu (1885-1970) – cardinal, episcop unit (greco-catolic) de Cluj-Gherla;
Emil Isac (1886-1954) – poet, dramaturg și gazetar;
Iacob Mureșianu (1812-1887) – publicist și om politic român;
Ioan Para (1744-1809) – vicar, protopop unit (greco-catolic) al Năsăudului, coautor al Petiției Supplex Libellus;
Ion Pop-Reteganul (1853-1905) – etnolog, publicist;
Liviu Rebreanu (1885-1944) – romancier și publicist, membru al Academiei Române.
Am lăsat-o la urmă pe eroina din titlul acestui material – VERONICA MICLE – deși trebuia introdusă la litera M, pentru că numele ei va predomina de acum încolo această unică poveste de dragoste dintre două inimi romantice, jertfite pe altarul răutății umane. Dacă Mihai Eminescu se năștea la jumătatea lui Undrea, anul de grație 1850, la 22 aprilie același an – noaptea de Înviere – la Năsăud, venea pe lume copila familiei Ilie și Ana Cîmpeanu, ce avea să primească numele de Veronica. Nu cunoaștem dacă cineva din familie avea cunoștință de semnificația etimologică a numelui Veronica, dar acest aManunt nu are importanță în demersul meu decît atunci cînd vrem să alăturăm numele (cu semnificația lui lexicală și creștinească) întîmplărilor din viața trăită de purtătorul numelui respectiv.
În cazul de față, iată trei din posibilele explicații literare ale frumosului nume Veronica.
1. Venind din numele grecesc ,,BERENICE”, care la rîndul său este asociat cu Zeița Victoriei, ,,NIKA” – cea care aduce victoria;
2. În etimologia medievală, semnificația numelui Veronica se trage din latinescul ,,vera” – adevărata, și ,,eikon” – imagine – deci imaginea adevărată;
3. După tradiția creștină, Sfînta Veronica a fost femeia care a șters fața însîngerată a Domnului, cînd Iisus Își purta crucea spre Golgota. Chipul Domnului ar fi rămas astfel imprimat pe pînza respectivă, considerată astfel o icoană nefăcută de mîna omenească. Sfînta Veronica este sărbătorită, astăzi, pe 12 iulie în calendarul ortodox sau pe 4 februarie în calendarul catolic.
Despre nașterea ,,celei care aduce victoria”, din noaptea magică a Învierii, ne vorbește chiar cea însemnată cu numele de a fi victorioasă (din păcate, n-a fost), într-un album de amintiri: ,,Mugurii de lilieci se prăjeau la soarele primăvăratic, așteptînd verdele și violetul, adică viața, așa cum adierea vîntului să poarte mirosul florilor, prinosul lor de îngîmfare. Și florile, ca și oamenii, sînt vanitoase! Într-un fundac al orășelului Năsăud, într-o casă alcătuită din două odăi și o tindă, mama se muncea de facere, gîndise cu teamă să nu mor cum au murit frații mei, înainte de a cunoaște bunătățile și amărăciunile vieții. Dar lucrul rău nu piere... Clopotele bisericilor vesteau credincioșilor sfînta Înviere a lui Hristos cînd am venit pe lume. Tata murise, încît biata mamă, luînd pe fratele Radu, a plecat la Iași, unde s-a ocupat tot timpul cu moșitul, crescîndu-mă și dîndu-mi o aleasă învățătură. Ședeam în Tătărași, unde aveam de vecini mai mulți transilvăneni care ne ajutaseră la nevoie”.
După acest ,,certificat de naștere” original, editat de Veronica Micle, să stăruim un moment în apropierea datelor de naștere și de moarte ale lui Mihai Eminescu și ale Veronicăi Micle, date calendaristice care relevă o dublă coincidență căreia astrologii i-ar putea dezlega corelațiile și interacțiunile. Nașterea – același an 1850, Veronica, la distanță de 100 de zile după fiul căminarului Gheorghe Eminovici, Mihai; Moartea – același an 1889, Veronica, la 50 de zile (1/2 în raport cu diferența de la naștere) după decesul Poetului în Casa de sănătate a doctorului Alexandru Șuțu, de pe Strada Plantelor din București! Coincidență divină? Soartă paralelă, totuși
divergentă? Destin cu împli­niri transcedentale, menit să scoată la lumină cele mai pure nestemate ale unei iubiri pătimașe, care a dat naștere celui mai aurifer izvor de poezie românească? Vom fi vreodată martori la dezlegarea misterelor ascunse în aceste întrebări și în altele care se pot pune?
Fiind nevoită să plece din Năsăud, mama își ia cei doi copii și trece munții în Moldova, la Tîrgu-Neamț, după care, spre a oferi un orizont mai larg pentru învățătură copiilor, ajunge în capitala Moldovei, Iașul constituind de-acuma scena pe care viața copilei din Năsăud se va desfășura în cicluri inegale, cu suișuri limpezi și coborîșuri întunecate, la Iași scriindu-se drama unei iubiri interzise. În legătură cu această mutare intempestivă, istoricii o motivează prin faptul că Ana Cîmpeanu fusese anchetată de regimul habsburgic, urmare a participării soțului, Ilie Cîmpeanu, la Revoluția de la 1848, alături de Avram Iancu, unde a fost rănit în luptă, ceea ce a dus la moartea sa prematură. Această știre este întărită și de istoricul Octav Minar, care confirmă o convorbire cu un profesor bătrîn din Năsăud, acesta caracterizîndu-l astfel pe tatăl Veronicăi: ,,Era o fire posacă, nu vorbea cu zilele dacă nu-l întrebai. Cinstit și muncitor. Un om dintr-o generație strălucită, care a luptat la reînvierea demnității naționale, negîndindu-se la nici o răsplată, decît la satisfacția că-și cîștigase cu forța oarecare drepturi la viața românească pentru generațiile viitoare”.
Elevă la Școala Centrală din Iași, Cîmpeanu Veronica iubea cartea și dovedea talent literar, la 10 ani, de ziua onomastică a mamei, lîngă un buchet de flori i-a scris următoarea strofă:
,,Zi de sărbătoare,
Flori și fără teamă
Fiica-ți iubitoare
Te sărută, mamă!”
Mireasă la 14 ani
Anii copilăriei Veronicăi se scurgeau odată cu apa liniștită a Bahluiului. După acumulările din Școala Centrală – locul în care eleva Cîmpeanu Veronica a lăsat amintirea puternică a unui copil precoce, înclinat spre muzică și poezie, spre teatru (a interpretat atît de bine aria Violetei din Traviata de Verdi, încît directorul unei trupe italiene de operă, aflată în turneu la Iași, i-a propus pe loc un angajament cu 1.200 de lei pe seară în turneul pe care-l va întreprinde în Orient!), a urmat examenul de absolvire, primul hotar semnificativ din viața adolescentei Veronica, pe care îl și vedea deschizător de un drum generos, cu împlinirea unor visuri îndrăznețe, cum numai la vîrsta inocenței te înalți pe lujerii plini de speranță ai vieții.
Dumnezeu însă, așa cum a aranjat ca familia Cîmpeanu să ajungă din Transilvania în Moldova, a rînduit altfel lucrurile, astfel că vara anului 1863, în afară de Diploma de absolvire a liceului, îi aduce Veronicăi Cîmpeanu ... o cerere în căsătorie! Dincolo de ineditul situației, în care pasiunea unei iubiri (unilaterale) se aprinde brusc de la o scînteie vizuală a unui chip de copilă nevinovată, contextul incert în care trăia familia Cîmpeanu, coroborat cu un grad înalt de ascultare a Veronicăi la sfaturile mamei, s-au împletit într-o funie cu noduri și încîlciri care, chiar dacă nu s-a strîns în jurul gîtului tinerei absolvente de liceu, i-a înfășurat destinul într-un cu totul alt univers decît și-ar fi dorit ea.
Ce s-a întîmplat, de fapt?
Din comisia de examinare la absolvirea liceului făcea parte și profesorul Ștefan Micle, profesor universitar, devenind, apoi, rectorul Universității din Iași. Concentrîndu-și sinergia asupra chipului elevei examinate, frumusețea acesteia i-a luat mințile ,,coptului” bărbat (43 de ani), profesorul Micle îndrăgostindu-se iremediabil de Veronica, pe care a cerut-o de soție de la mama ei. Strîmtorată cu viața cotidiană, cuprinsă de mirajul unui trai decent cu un asemenea ginere marcant, mama Ana și-a croit diligențele pe lîngă fiică în așa fel încît s-o mobilizeze fără a prezenta propunerea sub vreo obligație sau ultimatum. Naivitate, romantism, ineditul faptei, beatitudine juvenilă, poate o aventură nepercepută ca un lucru rău – acestea or fi fost coordonatele acceptării de către Veronica a cererii în căsătorie venită de la un bărbat cu 30 de ani mai în vîrstă decît ea, acestora alăturîndu-se rugămintea mamei nevoiașe, cu gîndul de a intra, cum se spune, în rîndul lumii.
Nunta celor doi miri nepotriviți a avut loc pe 7 august 1864, fosta elevă Cîmpeanu Veronica devenind doamna Veronica Micle. Profesorul Ștefan Micle, conștient de riscul și răspunderea pe care și le-a asumat, prin acest mariaj împotriva firii, începe un program bine pus la punct, în vederea educației tinerei sale soții: lecții de limbi străine, de canto și pian, cunoașterea unor opere esențiale din literatura universală. În timp ce emanciparea doamnei Veronica Micle își dezvăluie roadele, saloanele moderne ale Iașului adu­cînd ciorchine admiratorii în jurul frumoasei și elegantei Veronica, fabrica de bîrfitori a dat drumul la ,,producție”. Invidia (schimbată deseori în ură) a distrus bula de simplitate și sinceritate în care respirase pînă atunci Veronica, aristocrația moldavă neacceptînd noul statut social al fiicei unei spălătorese de rufe pe la casele bogaților.
Prea necoaptă pentru a înțelege și a interpreta angrenajul social în care intrase de bună voie și nesilită de nimeni, Veronica Micle defila în continuare prin valul de răutăți omenești, avînd și suportul moral al lui Ștefan Micle, care o proteja și o apăra, neplecînd capul la ceea ce se vehicula prin tîrg cu privire la prea tînăra lui soție. Totuși, sufletul soției, devenită în curînd mamă, se acoperea de o pojghiță de suferință, și un văl de incertitudine începea să-i estompeze bătăile inimii, o melancolie morbidă punea stăpînire din ce în ce mai mult pe sentimentele ei. Iată materializarea acestor stări, explicată mult mai tîrziu, în epistolele trimise lui Eminescu: ,,Dacă ai ști cît sufăr... Tinerețea mea pierdută pentru totdeauna! Atunci, în naivitatea mea, nu prea îmi dam socoteală de gestul care-l făceam; azi însă, cînd privesc înapoi, văd cu groază mulțimea ochilor disprețuitori care îmi strigau: «Ce faci Veronica? Unde te duci, Veronica? Oprește-te!...» Dar prăpastia mirajului a fost mai înșelătoare și acum am mîngîierea numai în copilașii mei, pe care aș dori să-i văd fericiți”. Mai departe amintirea devine și mai grea, transformîndu-se într-un verdict final: ,,Nu, nu, oricît aș vrea să uit, gîndul anilor pierduți mă reîntoarce înapoi; mă văd la școală adorată de toate colegele, de lume; azi fiorul disprețului îmi străbate oasele”.
Întîlnirea cu destinul numit Eminescu
Pe fundalul atmosferei pe care avea s-o descrie mai tîrziu – astfel cum am citit în rîndurile dinainte – întîmplarea (Dumnezeu) îi aruncă Veronicăi Micle o nadă pe care a prins-o din zbor tocmai în luminoasa Vienă, unde venise în primăvara lui 1872 pentru un tratament medical. În același loc și în același an se afla și Mihai Eminescu, student la Filozofie, la Universitatea din capitala austriacă. Chiar așa fiind, într-un oraș mare precum era Viena, probabilitatea de întîlnire dintre Eminescu și Veronica Micle putea să rămînă doar ceva virtual dacă... dacă Eminescu n-ar fi vizitat-o într-o zi pe fosta sa gazdă, o anume doamnă Lowenbach, unde era și doamna Micle!
Fulgerul dragostei trece simultan prin cele două inimi care, în curînd, vor forma un singur întreg, destructurat doar de nimicnicia unor răuvoitori și de instabilitatea psihică a poetului. Veronica Micle îl știa de la ,,Convorbiri literare”, unde îi apăruse, printre altele, Venere și Madonă, poezie cu o influență covîrșitoare asupra poetei, lucru amintit în corespondența de mai tîrziu cu iubitul ei: ,,Îmbătată de florile teiului, de vorbele ademenitoare și dulci, de tot ce ne înconjoară, acolo, pe bancă, la Copou, mă credeam lîngă tine cea mai fericită femeie. Ce frunte boltită și ce ochi melancolici ai tu, amicul meu, dragul meu. Și cît de frumos știi să spui versuri. Mi-ai recitat Venere și Madonă, poezia care știi că m-a fermecat cînd am citit-o pentru prima oară în «Convorbiri literare». Cînd ai spus versul: «Suflete! De-ai fi chiar demon, tu ești sfîntă prin iubire,
...Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond»
te-ai uitat la mine și rîdeai. Iar eu plîngeam. Glasul tău muzical mă tulburase adînc”.
Iată, spre deplina desfătare poe­tică (și nu numai), ultimele două strofe din cele 12 din poezia amintită, publicată în ,,Convorbiri literare” din 15 aprilie 1870, momentul zero în care poezia eminesciană și (apoi) sufletul Poetului vor pune stăpînire pe ființa frumoasei Veronica, tînjind spre o iubire ideală, cu melancoliile ei regeneratoare de libertate și cu dorul de a zbura din colivia în care o închisese soarta neînțelegătoare:
,,Plîngi, copilă? – C-o privire umedă și rugătoare
Poți din nou zdrobi și frînge apostat –
            inima mea?
La picioare-ți cad și-ți caut în ochi
            negri-adînci ca marea
Și sărut a tale mîine, și-i întreb de-i poți ierta.

Șterge-ți ochii, numai plînge! ... A fost
            crudă-nvinuirea,
A fost crudă și nedreaptă, fără razem,
            fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sîntă
            prin iubire,
Și ador pe acest demon cu ochi mari,
            cu părul blond”.
Așa cum vom constata în a doua parte a acestui articol, din păcate, scena deziluziei în dragoste, relevată în versurile de mai sus, se va petrece aievea în viitoarea relație de iubire dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle.
Cînd două firi poetice se întîlnesc, reacția celor doi poli dă naștere unei formule magice (partea reprezentată de Veronica Micle am văzut-o mai devreme), partea lui Eminescu transpare dintr-o scrisoare pe care o trimite, din Berlin, unde venise pentru un doctorat în filozofie, fratelui Șerban, scrisoare pe care o pune ca pe o garanție a lepădării de lume în favoarea dragostei pentru ,,Bălăuca”: ,,Chipul ei nu-mi dă răgaz să studiez în pace. E divinitatea Elenei lui Menelaos coborîtă pe pămînt ca să mă tortureze. Frate Șerbane, vezi de te interesează dacă nu s-a mutat de acolo unde ședea”.
Pe atunci nici Eminescu, nici Veronica Micle nu întrezăreau labirintul în care îi va împinge marea lor iubire, unde, din păcate, firul Ariadnei nu s-a mai desfășurat de pe ghemul vieții, închizînd labirintul Iubirii pentru totdeauna, așa cum vom citi în episodul următor.
(urmare în numărul viitor)
GEO CIOLCAN