Eminescu – bătălia pentru adevăr
  • 10-01-2022
  • 0 Comentarii
  • 169
  • 1

Cu toate că nu doar în ianuarie și în iunie numele Poetului străbate anotimpurile și depărtările intrînd în casele românilor prin pagina Cărții lui de Poezie, apropierea datelor fixe, de 15 ianuarie și 15 iunie din fiecare an, înseamnă mai mult decît o aducere aminte,
fie că înscriem acele zile în calendarul de sărbătoare sau în cel de comemorare al celui ce va rămîne în Cultura Română – MIHAI EMINESCU – Poetul Național. Aceste două zile – reper ale Culturii noastre Naționale, aduc, de fiecare dată, un aer și un suflu dinspre Ipotești, proiectînd pe Cerul Poeziei Românești imaginea serafică a Poetului nepereche, pe care noi îl
privim cu mîndrie și evlavie de parcă nu l-am mai văzut de la începutul Lumii.
De fiecare dată cînd jumătatea lunii ianuarie ne spală fața cu puritatea steluțelor albe de zăpadă, sau vara, cînd jumătatea lui iunie ninge peste fruntea noastră cu floarea din teiul Poetului, ne simțim mai aproape de opera lui și, involuntar, fiorul creației eminesciene ne cutreieră corpul și mintea, recompunînd în eul fiecăruia crîmpeie din viața tumultoasă a lui Eminescu, în dorința de a-l păstra perpetuu în inimile noastre. De aceea, ori de cîte ori filele de calendar se opresc la cele două borne semnificative din viața și moartea Poetului – 15 ianuarie și 15 iunie – ne simțim datori să vorbim și să scriem mai amplu despre poezia eminesciană, trecută prin filtrul dramei care i-a jalonat scurta lui viață pe Planeta Pămînt.
Chiar dacă repetăm și tot repetăm, niciodată – cît va exista Poporul Român și cît limba ce-o vorbim va fi Limba lui Eminescu – nu va fi prea îndestulător să-i pomenim numele și să-i cunoaștem pașii între cele două repere de căpătîi: 15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889.
Cine îl apără pe Eminescu?
Cunoscînd împrejurările incerte în care a murit Mihai Eminescu, de-a lungul timpului mulți autori (critici literari, scriitori, jurnaliști, oameni de artă) au pornit pe urmele acestei adevărate drame, încercînd să descîlcească țesătura de fapte (cunoscute sau mai puțin cunoscute) care au dus, inițial, la internarea lui Eminescu, în 28 iunie 1883, la ospiciul doctorului Șuțu, acest act fiind primul din cele care aveau să-i producă decesul, la 15 iunie 1889. În acest context, pentru a nu îngreuna citirea acestui material, am în vedere ultima lucrare în acest domeniu, pînă la data cînd scriu aceste rînduri – cartea jurnalistului Ion Spânu, ,,Asasinarea lui EMINESCU”, apărută anul trecut la Editura ,,Măiastra” din Tîrgu-Jiu.
Pentru publicul larg, Ion Spânu este cunoscut mai mult din emisiunile unor posturi de televiziune, unde prezintă anchete jurnalistice de anvergură, cum a fost cazul (foarte popularizat la nivel național, de altfel) celor două fete dispărute de la Caracal. Așa cum l-am văzut, pe micul ecran abordează subiectele cu mult aplomb, e bătăios și demonstrează o reală documentare, care îi creează premisele unor lămuriri de substanță a subiectului pus în dezbatere. Adevărata activitate, adică partea cea mai consistentă a vieții lui, a fost cea de jurnalist, trecînd, după 1989, în contextul exploziei de titluri în presa scrisă, pe la o seamă de ziare și reviste, la unele dintre acestea deținînd funcția de director. De asemenea, a fost directorul unui post TV privat, unde a realizat o emisiune incitantă numită ,,Top Secret”. Pentru merite în implicarea în munca de cercetare a operei eminesciene, dar nu numai atît, ci și pentru dăruirea sistematică a aplecării asupra misterului morții poetului Mihai Eminescu, în a arăta adevărata față a programului de lichidare a celui care a avut curajul să scrie ,,De la Nistru pînʼ la Tisa/ Tot românul plînsu-mi-sa,/ Că nu mai poate străbate/ De-atîta străinătate”, jurnalistul Ion Spînu a fost recompensat, în anul 2020, cu trofeul ,,Mihai Eminescu” din partea Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.
Iată că, revenind la întrebarea ,,Cine îl apără pe Eminescu?”, chiar în această perioadă neagră a culturii noastre naționale, cînd răsturnarea valorilor a devenit o practică permanentă, aplicată cu un sadism vizibil, putem oferi răspunsuri favorabile, numeroase și extrem de bine argumentate, astfel cum este și cazul pledoariei pe care o face în cartea sa Ion Spânu. Aflîndu-ne în anul 2022, vorbim și scriem despre o lucrare apărută recent, al cărui conținut, tradus prin atitudinea autorului asupra subiectului controversatei morți a lui Eminescu, încearcă să ne dezvăluie subteranele unui adevărat complot pus la cale mișelește, pentru a-l elimina pe Eminescu din societate, în special din sfera presei cotidiene, pe care o practica în calitatea sa de redactor la ,,Timpul”.
Privind, totuși, în urmă, la cei care – asemenea jurnalistului Ion Spânu – și-au făcut o datorie de onoare în a-l apăra pe Eminescu de versiunile pur și simplu mincinoase, cusute cu ață albă, în care a fost prezentată moartea acestuia, perpetuînd prin veac obsesia de a-l prezenta pe poet ca fiind ,,luetic”, ,,nebun”, ,,dement”, ,,minte întunecată”, ,,misogin” etc., nu trebuie să omitem numele unor autori precum Augustin Z.N.Pop, D.Vatamaniuc, Zoe Dumitrescu Bușulenga și Nicolae Georgescu, eminescologul care ne-a luminat mintea cu nemuritorii Luceferi din poezia eminesciană, lămurind și multe puncte obscure din biografia poetului de la Ipotești. Reținem, asemenea unui crez național, referirea la ziaristica lui Eminescu într-o lucrare a domnului Nicolae Georgescu de acum aproape 30 de ani, rînduri care pot explica cine a avut (sau în numele cui) interesul dispariției poetului și ziaristului Mihai Eminescu: ,,Opera ziaristică a poetului care veștejește, de la un capăt la altul și pe un ton constant ridicat, pretențiile Austro-Ungariei de hegemonie în Estul și Sud-Estul Europei”, și, mai departe, configurînd tronul de foc pe care se urcase Eminescu: ,,Dar, desigur, răspunsurile teoretice ale operei lui Eminescu – pătimaș apărător al Ardealului și al ardelenilor – ar trebui completate cu elemente ținînd de biografia politică a poetului”. Despre aceste elemente, cît și despre cît de greu au atîrnat ele în hotărîrea criminală de a-l anihila pe ziaristul Mihai Eminescu, ne edifică Ion Spânu în volumul său ,,Asasinarea lui EMINESCU”.
„Pentru libertatea presei și jurnalismului”
Acesta este ultimul articol publicat de Eminescu în ,,Timpul” din 28 iunie 1883, chiar în ziua fatidică a ,,arestării” acestuia și a internării la stabilimentul dr. Șuțu. Ion Spânu amintește de acest articol în partea de ,,Introducere” a cărții sale, într-o conjunctură cu gust amar, cînd o mare parte dintre actualii jurnaliști români sînt totalmente lipsiți de o cultură minimă general-gazetărească, în sensul cunoașterii unor lucrări fundamentale în domeniu, cum ar fi proza ziaristică a lui Eminescu. Iată pasajul care demonstrează ,,păcatul” de azi al tinerilor gazetari: ,,Experiența mea de conducător al mai multor instituții de presă din acești ani, în care mi-au trecut prin mînă mulți tineri care voiau să devină gazetari, m-a făcut să constat cu tristețe că, din păcate, pentru cei mai mulți, lectura articolelor lui Eminescu nu prezintă nici măcar o curiozitate. N-am încetat să recomand tuturor măcar acel ultim articol publicat de Eminescu în «Timpul» chiar în ziua de 28 iunie 1883, căruia i s-a dat ulterior titlul «Pentru libertatea presei și jurnalismului», spunîndu-le că tocmai cu acest articol sub braț a fost arestat sau, mă rog, internat cu forța cel despre care știau cu toții doar că este cel mai mare poet român”.
Insistînd în dragostea lui pentru Eminescu și pentru ziaristica acestuia, ,,profesorul” Ion Spânu continuă, și mai dezamăgit: ,,N-am reușit să-i conving că, înainte de a avea pretenția că au devenit ziariști, să-și facă ucenicia citind articolele lui Eminescu. Aș avea o mare bucurie dacă acum, după această anchetă, cei care vin în acest domeniu ar simți imboldul de a începe o carieră în presă cu asimilarea textelor eminesciene”.
Deșartă speranță, domnule Spânu! Citiți-le textele și uitați-vă cum vorbesc la televizor, și veți constata cîți dintre ei sînt dușmanii Limbii Române!
Concepută pe calapodul unei vaste investigații jurnalistice, cartea ,,Asasinarea lui EMINESCU” ne introduce în hățișul dramei poetului, generată de internarea acestuia, în ziua de 28 iunie 1883, în ospiciul Șuțu, încercînd dezvăluiri semnificative care să formeze scheletul deconspirării asasinatului pus la cale împotriva lui Eminescu. Avînd în față un vast cîmp de acțiune și un volum masiv de documente de cercetat și de comparat, autorul s-a înarmat cu răbdare și, cu știința-i cunoscută în a penetra structuri de evenimente și întîmplări, a reușit să refacă scenariul filmului dramei eminesciene, de la prima internare pînă la reîntoarcerea de la sanatoriul de lîngă Viena, într-o zi de februarie a anului 1884.
Capitolele cărții, structurate în raport cu desfășurarea evenimentelor, cărora li se adaugă unele date și judecăți de valoare puse în antiteză cu elementele acestei oribile înscenări, ne conduc pe firul acțiunii, trecîndu-ne prin creuzetul formării unei atitudini cît mai corecte față de întreaga ,,istorie” a dramei eminesciene: ,,Însemnarea lui Maiorescu”; ,,O oră pentru traseul: Casa lui Maiorescu-Capșa-Cotroceni-Băile Mitrașevschi”; ,,Povestea lui
Ventura”; ,,Arestarea”; ,,Arestat sau internat?”; ,,Sem-­
nele așa-zisei nebunii”; ,,«Bolnavul» Eminescu în «Însemnările...» lui Maiorescu”; ,,De ce îl ura Maiorescu pe Eminescu?”; ,,Intoxicare și dezinformare”. Aceste capitole de esență generatoare de explicații și demontări de vechi tipare în care a fost încadrată boala lui Eminescu, sînt urmate de un bogat ,,Documentar”, însumînd un număr de 86 de documente autentice, începînd cu reproducerea articolului din ,,Timpul”, de care am amintit, și terminînd cu epistola lui Constantin Dimitriu către Mihai Brăneanu, din 16 iulie 1883.
În demersul său îndrăzneț, dar benefic pentru cultura românească, Ion Spânu publică, exact ca pe un generic, versiunea din ziua respectivă (28 iunie 1883), care, timp de mai bine de un secol, a ,,explicat” îmbolnăvirea și internarea lui Eminescu, puse sub semnul nebuniei și al lipsei discernămîntului – model agreat de către clica pestriță ce-l dorea pe jurnalistul Eminescu exclus din viața publică. Autorul ne așază în față această adevărată blasfemie la adresa Poetului Național, pentru ca, pe parcursul lecturării cărții, citind motivațiile de rigoare, dar, mai ales, documentele unice care autentifică textul cărții, să procedăm singuri la comparația datelor și argumentelor și să înțelegem de ce și cum a ,,înnebunit” Eminescu și, mai ales, ce forțe politice și sociale au avut interesul eliminării totale a jurnalistului patriot Mihai Eminescu.
Degringolada de început, care s-a dovedit a fi cheia de boltă a tragediei poetului, întinsă pe durata celor șase ani de chin și de batjocoră, în care rana sufletească s-a adîncit pînă la stadiul de metastază, a fost declanșată în zorii zilei de 28 iunie 1883, cînd, la ora 6, soția lui Ioan Slavici (familie la care Eminescu locuia cu chirie) i-a trimis o carte de vizită lui Maiorescu, prin care cerea s-o scape de Eminescu, care provocase scandal cu noaptea în cap, într-o criză de nebunie. De parcă asta aștepta, criticul literar și politicianul Titu Maiorescu cheamă de urgență pe cineva de la Societatea ,,Carpații” pe care-l trimite la spitalul de nebuni, unde obține un loc pentru Eminescu, angajîndu-se să achite lunar costul internării, adică 300 de lei.
Din acest moment, lucrurile se precipită, Eminescu parcurge, așa cum arată autorul în capitolul ,,O oră pentru traseul: Casa lui Maiorescu-Capșa-Cotroceni-Băile Mitrașevschi”, ultima oprire fiindu-i fatală literalmente: atingînd vîrful nebuniei, lasă apa să curgă timp de 8 ore; Ventura, cu care venise la baia respectivă, dă alarma chemînd poliția și pe doi prieteni ai poetului, Siderescu și Ocășanu, care, întîmplător, aveau la ei și o cămașă de forță; imobilizat, cu duba de la spitalul de nebuni, Eminescu este transportat la Spitalul Șuțu, unde deja avea ,,rezervarea asigurată”, așa cum am văzut, încă din dimineața acelei zile! Încheind această poveste absurdă, care a persistat în rîndul opiniei publice românești peste 100 de ani, deși a existat o documentare accesibilă care demonstra că evenimentele au avut cu totul altă desfășurare, Ion Spânu conchide amar: ,,De aici începe întunericul pentru întreaga cultură română. Un întuneric ce nu se va risipi decît atunci cînd se va lămuri întreaga problematică a acestei tragice zile”.
,,Mai potoliți-l pe Eminescu!”
Urmîndu-și firul, și anume demontarea eșafodajului pe care s-a construit patologia nebuniei lui Eminescu, autorul se oprește intenționat la pagina de Jurnal a lui Maiorescu din ziua cu pricina, 28 iunie 1883, pentru a ne dezvălui matricea de la care începe, în mod obligatoriu, analiza acestui caz, cu adnotarea interesantă prin care ne informează că (însemnarea din Jurnal) ,,Din fericire, ea s-a păstrat, dar, din păcate, a fost publicată abia după trecerea a patru decenii de la ziua la care face referire, cînd legenda nebuniei lui Eminescu devenise cunoscută și întreținută de toată lumea”.
Într-adevăr, succinta însemnare a lui Maiorescu, care – nota bene – la acea oră nu bănuia proporțiile acestui caz și nici ,,tunelul timpului” în care fusese împins Eminescu, îi servește lui Ion Spânu ca un fel de grilă a spațiului zilei de 28 iunie, în urmărirea pașilor poetului, dînd la iveală un șir de inadvertențe, reliefate și analizate cu destulă acribie de către autor. Punctele centrale pe care se bazează relatarea jurnalistului Ion Spânu sînt însemnările și scrisorile personajelor implicate (sau care aveau cunoștință) în derularea punerii în scenă a scoaterii din viața publică a ziaristului Mihai Eminescu. Explorînd spectrul politic din acele zile, autorul nu omite să amintească de un eveniment la zi, anume finalizarea termenilor Tratatului secret dintre România și Austrio-Ungaria. În acest context, ni se reamintește despre vestita sintagmă folosită de P.P. Carp, trimisul nostru la Viena, care îi ceruse lui Maiorescu, pe un ton de execuție: ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!”.
Iată una dintre direcțiile principale care ne poate duce la aflarea adevărului despre desfășurarea evenimentelor zilei de 28 iunie 1883, aceea care ne indică principala cauză datorită căreia Eminescu  devenise  indezirabil pentru clasa politică de la București – linia naționalistă, pro-Ardeal, pentru care pledau  articolele sale din ,,Timpul”. De la această constatare și pînă la sfîrșitul tragic din 15 iunie 1889 este un drum pavat cu multe capcane pentru Eminescu, capcane începute cu 28 iunie 1883, demontate cu o deosebită forță de convingere de autor. Activînd în cadrul Societății „Carpați”, Eminescu era urmărit de agenți din Țară, dar și de cei din străinătate, precum reiese din documentele studiate de Ion Spânu. Nu ne miră, în acest cadru, nota ministrului plenipotențiar al Austro-Ungariei la București, Ernst von Mayr, trimisă ministrului Casei Imperiale la data de 7 iunie 1882, care îi nominalizau pe Eminescu și Secășeanu ca fiind autorii unor acțiuni care vizau unirea României cu Transilvania.
Pe plan extern, situația României devenise critică. Austro-Ungaria forța semnarea Tratatului cu Tripla Alianță (care ar fi trebuit semnat la 28 iunie, dar amînat pînă în septembrie 1883) ,,cînd opozanții săi fuseseră fie exilați, fie convinși să se potolească, fie, în cazul lui Eminescu, declarați nebuni și supuși la tratamente medicale forțate”, cum specifică Ion Spânu în carte. Mai mult, Austro-Ungaria a rupt atunci relațiile diplomatice cu Statul Român, pentru 24 de ore, iar Bismark i-a trimis o scrisoare lui Carol I în care amenința că va declara război României. La cererea baronului von Mayr a fost desființată Societatea ,,Carpații”, distrugînd un nucleu care milita pentru unirea Transilvaniei cu Regatul.
Rezumînd cercetările autorului în vederea descoperirii tuturor ,,secretelor” prin care s-a hotărît mascarea complotului pus la cale împotriva lui Eminescu, descoperim o situație care îi incriminează și mai mult pe complotiști: cînd fratele poetului, căpitanul Matei Eminovici, află că poetul este internat într-un ospiciu, întreprinde diligențe (la Maiorescu, apoi, neprimind răspuns, se adresează Tribunalului), cerînd ca familia să îl ia acasă pe poet pentru îngrijiri. În afară de Tribunal, care printr-o adresă răspunde că ,,pînă în prezent nu s-a luat de acest tribunal nici o dispozițiune pentru punerea sub interdicție a fratelui Mihail Eminescu”, ceilalți intră în panică și trec la aplicarea Planului B – accentuarea calvarului eminescian și excluderea din viață a lui Eminescu.
Planul diabolic se compune din următorul scenariu: după ce doctorul Șuțu i-a administrat un tratament dur, specific bolnavilor incurabili (cu efecte nefaste asupra psihicului bolnavului), Eminescu urma să fie transferat la o clinică din Austria, pentru a se putea ,,justifica” faptul că s-au luat toate măsurile spre însănătoșirea poetului. După un timp, atît cît să pară rezonabil, va fi readus în Țară și instalat definitiv într-un ospiciu, ca fiind definitiv pierdut. Spre a demonstra realitatea acestui plan monstruos, Ion Spânu reproduce un fragment din scrisoarea lui Titu Maiorescu, din 8 octombrie 1883, pe care i-o adresează lui Gheorghe Eminovici, tatăl poetului: ,,Am luat hotărîrea ca toți de aici să-l trimitem pe cheltuiala noastră la Institutul de alienați din Viena și să-l lăsăm acolo vreme de un an. Dacă nu se va îndrepta pînă atunci, va fi timpul venit să-l așezăm la Golia sau la Mărcuța, ca pe un bolnav  fără leac”.
După ce a fost internat la Institutul de alienați Dr. Leidesdorf din Oberdobling, de lîngă Viena, Eminescu dă semne de normalitate, faptul fiind pus pe seama nemaiadministrării unui tratament șoc. Dovadă a acestei schimbări este scrisoarea lui Eminescu trimisă din acel loc, la 12/24 ianuarie 1884, către  A. Chibici Revneanu, text publicat în întregime, din care se desprinde clar ideea: Eminescu – om sănătos. Iată cîteva mostre: ,,Nu sînt deloc în stare să-mi dau seama de boala cumplită prin care am trecut, nici de modul în care am fost internat aici în ospiciul de alienați. Știu numai atît: că boala intelectuală mi-a trecut, deși fizic stau îndestul de prost. (...) Neavînd nimic de lucru, închis alături cu-n alt individ (...) mi-e frică chiar de-a-mi plînge soarta căci și aceasta ar fi interpretată ca un semn de nebunie. Astfel, fără speranță și plin de amare îndoieli, îți scriu, iubite Chibici, și te rog să-mi lămurești poziția în care mă aflu”. Finalul este cutremurător și emblematic pentru starea poetului închis ca într-un lagăr de concentrare: ,,Eu aș vrea să scap cît se poate de curînd și să mă întorc în țară, să mă satur de mămăliga strămoșească, căci aici, de cînd mă aflu, n-am avut niciodată fericirea de a mînca măcar pînă la sațiu. Foamea și demoralizarea, iată cele două stări continue în care petrece nenorocitul tău amic M. Eminescu”.
Ce ar mai fi de spus după această demonstrație de luciditate care infirmă boala inventată de Maiorescu – ,,deliruri în conversație”? Cartea ,,Asasinarea lui EMINESCU” ne oferă multe răspunsuri documentate, care pot elucida multe semne de întrebare în legătură cu drama pusă în scenă la 28 iunie 1883. Cartea de față este, de fapt, reconstituirea și radiografia zilei de 28 iunie 1883, prin prisma unei anchete jurnalistice, dîndu-ne libertatea să aflăm din alte documente și lucrări zbaterea lui Eminescu în cei cinci ani care l-au despărțit de moarte, de data de 27 februarie 1884, cînd trenul îl readucea în Gara de Nord.
Pentru plasticitatea frazei și autenticitatea fiorului indus, redau, în încheiere, pasajul din carte care descrie acest moment: ,,Ceea ce trebuia să fie Ziua cea Mare n-a fost decît o seară tristă, în care un om resemnat, fără mijloace materiale, afectat trupește și sufletește de  o internare care va rămîne sub semnul complotului, se întorcea într-o lume străină, al cărei prinț fusese cu puțin timp în urmă. Din această zi, pentru Eminescu urmează o lungă bătălie pentru supraviețuire”.
În acest context, ,,Asasinarea lui EMINESCU” – un adevărat rechizitoriu al fatidicei zile de 28 iunie 1883,  constituie un model în lupta pentru a aduce la lumină adevărul despre jurnalistul MIHAI EMINESCU.
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite