Așa că, într-o vineri dimineață am plecat cu autobuzul spre Ghimpați. La ora prînzului am sosit la căminul cultural unde era anunțat spectacolul. Sala era goală și nici picior de sătean pe ulițele satului. Era campanie agricolă și toate forțele umane erau mobilizate pentru strînsul recoltelor. Mai cu seamă al sfeclei de zahăr, lucrare care rămăsese cu mult în urmă în această zonă de cîmpie.

Pe la orele 4 ale după-amiezii, a apărut și Cațan. Era supărat pe primar, pe activistul de partid, ce mai, pe toți diavolii din conducerea primăriei de la acea vreme, că s-a făcut de rîs față de noi, care veniserăm de la București. Cu toate că acțiunea era aprobată din timp chiar de dumnealor, stăpînii obștii. Iată cum se încurcă lucrurile. Pe cît de vesel îl știam pe Emil din ședințele cenaclului, pe atît era acum de mohorît, precum ploile de-afară și codrii din împrejurimi, încețoșați de negura ce cobora alene din cerul întomnat.

– Mama lor de pungași, mi-au făcut-o. Las că știu eu cum să mă răzbun pe bolșevicii naibii. Le las copiii repetenți, că nu știu o buche de carte. Sînt la liceu și nu au habar de tabla înmulțirii și nici măcar cine a fost Ștefan cel Mare.

Nu știu dacă Emil s-a ținut de cuvînt... În aceeași zi, mai tîrziu, pe la ora 6, începuse să se umple sala, iar spectacolul să prindă viață prin cîntecele lui Nelu Huțu și Maria Udrică. La poeziile mele și ale lui Tică, lumea nu a fost însă receptivă. Cîțiva profesori ne-au adresat elogiile lor, în rest, oamenii s-au arătat indiferenți. Nu vedeau altceva decît muncă... Pămînt. Avere. Nici un interes pentru cultură.

De la Ghimpați, a doua zi, seara, am avut spectacol în satul Naipu, unde am renunțat să mai citim poezii, lăsînd să-și spună cuvîntul cîntecul popular, prin vocea celor doi rapsozi. Oricît s-au străduit să facă un spectacol cu cele mai frumoase melodii din repertoriul lor, nu a fost cu putință să ajungă pînă la capăt: urlete fioroase și răcnete triviale venite din sală au făcut să eșueze spectacolul, iar noi am fost nevoiți să ieșim prin spatele scenei. Eram înfometați și însetați, nimeni nu se învrednicise să ne ofere o cană cu apă sau o gustare, deși produse erau din belșug. Din cauza zgîrceniei, a fricii de sărăcie, țăranii nu se înghesuiau să fie darnici nici măcar cu un dumicat.

Am auzit-o pe Maria Udrică, într-o discuție cu o bătrînică la vreo șaptezeci de ani, care-i spunea:

– Și zici că dumneata ești Maria Udrică?

– Da, maică.

– Dar frumoasă mai ești, fata maichii.

Într-adevăr, Maria Udrică era de-o frumusețe ademenitoare, cîntecele ei fiind cunoscute mai ales în mediul rural. Multe fete de la țară, printre care și cele din satul meu, le cîntau pe cîmp. Se pare că nu același lucru era valabil și în cazul oamenilor din Ghimpați sau Naipu, judecînd după felul în care se manifestaseră în cursul acelui spectacol.

– Așa o fi, maică, nu zic ba, își continuă Maria dialogul cu bătrîna. Dar mie mi-e foame. De aseară nu am mîncat nimic.

– Ce să-ți dea maica?... Sîntem săraci... Săraci...

Emil Cațan se apropie de ele și se băgă și el în vorbă:

– Săraci oți fi, n-oți fi, dar zgîrciți și ai dracului sînteți sigur.

După care strigă la un tînăr mic și îndesat, cam lălîu, să aducă un bidon cu vin și ceva mămăligă, că plătește el din buzunar. Nu a trecut mult, și tînărul sosi cu produsele arvunite (primise de la Emil vreo doi poli).

Seara ne-am întors la București, obosiți și triști pentru risipa de timp, dar satisfăcuți că am cunoscut o altă lume decît cea pe care ne-o imaginasem noi ca fiind reală, după spusele unora și altora.

Pe Emil Cațan nu am fost supărat niciodată pentru cele petrecute la Ghimpați. Și nici pe altcineva... Trebuie să ne obișnuim și cu astfel de situații. După aceea, de multe ori l-am vizitat pe Emil într-o mansardă, undeva, prin zona Piața Unirii. După ședințele de cenaclu, grupul nostru mergea la el și, pînă dimineața, ne citeam și ne comentam poeziile. Era fericit ca un copil de prezența noastră în cămăruța aceea sărăcăcios mobilată, de la etajul 7 al unui bloc. Nu era ranchiunos pe reușitele mele. De dușmănie, nici nu încăpea vorbă. Cît de bun și de blînd îi era sufletul!

Timpul, însă, ne-a oferit fiecăruia alt drum în viață, mai ales după evenimentele din decembrie 1989. Nu ne mai vedeam decît rar. Ne căsătoriserăm, mai întîi el, apoi eu, iar grijile familiale ne împiedicau să mai respirăm, pe unde puteam, aer de boemi. Așa s-a făcut că, într-o zi, totul s-a spulberat, odată cu moartea sa, lăsînd în urmă vrafuri de manuscrise pe care nădăjduise că, într-o zi, avea să le dea spre tipar. A murit tînăr... încă nu împlinise 40 de ani...

Dumnezeu să-l odihnească în pace, acolo unde o dormi somnul celor drepți și buni. Prin prietenia sa, Emil Cațan ne-a învățat că, la rîndul nostru, putem fi prieteni cu oricine, și la bine, și la rău, mai cu seamă noi, cei din lumea poeților, ființe fragile, cărora, înainte de toate, hrană zilnică le este cuvîntul, abia apoi urmînd celelalte.

ION MACHIDON,

Directorul revistei ,,Amurg sentimental”