Embleme ale Bucureştilor
  • 01-08-2022
  • 0 Comentarii
  • 225
  • 1


Am convingerea că unul dintre cele mai pasionante capitole ale istoriei naţionale este trecutul Bucureştilor – oraş emblematic al ţării, leagăn al celor mai de seamă idea­luri şi aspiraţii nutrite de poporul român de mai bine de cinci veacuri încoace. Încă din timpul Renaşterii şi cu cîteva decenii bune înainte de descoperirea Americii, aşe­zarea devenea Capitală a Ţării Româneşti şi poate că n-ar fi lipsit de interes să se ştie că acum se împlinesc exact 520 de ani de la întîia sa atestare documentară (emisă de cancelaria lui Radu cel Frumos) în această calitate. Viaţa şi civilizaţia s-au făcut simţite aici încă din zorii istoriei, dar de 520 de ani oraşul a intrat, practic, în circuitul marilor aşezări europene, devenind pivotul cel mai important al existenţei noastre politice şi culturale. Am avut prilejul ca, mulţumită unei pasiuni mai vechi, hai s-o numim hobby, să susţin în ziarul „Informaţia” o rubrică de curiozităţi şi întîmplări pitoreşti reunite sub genericul „Istorie bucureşteană”. Ceea ce la început mi s-a părut un divertisment, s-a dovedit treptat a fi din cale-afară de cap­tivant, determinîndu-mă să caut prin arhive, muzee, biblioteci, cărţi rare şi documente tot felul de aManunte mai puţin cunoscute din tumultuoasa existenţă a marelui oraş sudic. Ştefan cel Mare a intrat în oraş de mai multe ori, în vremea unei campanii veselindu-se la Bucureşti trei zile, după cum consemna Ureche; Matei Corvin într-o scri­soare către Papa, numea oraşul „minunata cetate de scaun a Dîmboviţei”; în timpul lui Vlad Ţepeş s-a şi atestat oraşul prima dată, Radu cel Frumos 1-a transformat în Capitală, ca să nu mai vorbesc de Mihai Viteazul, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Alexandru loan Cuza şi alţi domnitori sau luptători patrioţi, care l-au împodobit cu lăcaşuri, l-au apărat şi l-au sfinţit cu veghea lor luminată. Este oraşul de care şi-au legat cea mai mare parte a vieţii şi activităţii creatori de geniu ca Nicolae Bălcescu, B. P. Hasdeu, Mihai Eminescu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Lucian Blaga, Vasile Pârvan şi mulţi alţi făurari fără de care civilizaţia noastră ar fi de neconceput. Totodată, pe străzile sale au răsunat de-a lungul timpului paşii unor oaspeţi dragi, de o celebritate mondială, cum au fost Franz Liszt, Lev Tolstoi, Eduard Strauss, Sarah Bernard, Eleonora Duse, Pietro Mascagni, Adelina Patti şi mulţi alţii. Încărcat de istorie, oraşul nu şi-a dezvelit încă toate tainele, viitoarele săpături arheologice, ca şi cercetă­rile de arhivă, aducîndu-ne, cu siguranţă, în viitor alte şi alte mărturii despre gloria unor timpuri demult apuse. Am auzit oameni întrebîndu-se, pe bună dreptate: cum este corect de pronunţat, Bucureştiul sau Bucureştii? Per­sonal, optez pentru pluralul articulat, adică „Bucureştii”, cu genitivul şi dativul „Bucureştilor” – şi asta din mai multe motive. În primul rînd, aceasta este vechea pronun­ţie a numelui său, folosită în toate actele şi hrisoavele cu­noscute, preluată ca atare şi de umaniştii noştri cei mai de seamă. Apoi, ar fi vorba despre faptul că existau, într-a­devăr, mai mulţi Bucureşti în acelaşi oraş, prin aglutinarea unor zone şi cartiere noi. În fine, privind în perspectiva timpului, vom vedea că oraşul are trei dimensiuni, distincte şi totuşi perfect armonizate: trecut, prezent, viitor. Fiecărui timp îi corespunde cîte un chip al oraşului, dar ele configu­rează împreună imaginea perfect unitară în relieful său a unei metropole fără asemănare. Acum mai bine de un veac, un călător străin numea oraşul „un diamant de mare preţ într-o montură rudimentară”, ceea ce, din păcate, era în parte adevărat. În afara unor monumente de reală valoare istorică şi arhitectonică, în afara amplasamentului său într-un decor natural splendid, pe 7 coline, asemenea Ro­mei antice, prea multe prilejuri de încîntare nu cred că aveau înaintaşii, întrucît oraşul se dezvolta haotic, pla­nurile de sistematizare s-au elaborat relativ tîrziu, fastul unor lăcaşuri şi sărăcia mai multor zone amestecîndu-se ciudat şi producînd efecte vizuale îndoielnice.
Pentru a realiza schimbările fundamentale petre­cute în anii din urmă, poate că ar fi bine să evoc numai cîteva aspecte din imaginea Capitalei noastre de acum mai mult de jumătate de veac. Mă gîndesc la fostul Pod al Calicilor, care după Războiul de Independenţă a primit numele glorios de Calea Rahovei. În cartea sa plină de farmec intitulată ,,Bucureştii ce se duc”, memorialistul Henri Stahl o descrie în cu­lori nu tocmai măgulitoare, dar pe deplin reale: „Tot din pricina cîrciumarilor ventuze, Calea Rahovei este mai lungă decît căscatul unui vardist de noapte, aşa de lungă încît, după ce ai urcat dealul spre Bragadiru, după ce ai lăsat în urmă fabrica lui de bere, trebuie să treci de Antrepozite, să laşi în urmă Seminarul Central, să laşi pe dreapta alt car­tier suspect, să mai umbli cîteva sute de metri pînă cînd ajungi lîngă şinele drumului de fier unde două prăjini roşii cu dungi albe, ca degetele cu multe inele ale unui uriaş binefăcător, te opresc în loc pînă ce trece ca un vîrtej, rupînd pămîntul, trenul de Giurgiu, şi atunci abia te afli la jumătatea drumului ce începe lîngă Dîmboviţa, la Ca­zarma de Justiţie. Şi dacă de-a lungul acestor căi pînă afară la cîmp sînt casele aproape unele de altele, cu cîte o bărbierie, vreo potcovărie, un rotar ici-colo, nenumărate cîrciumi pretutindeni, în schimb mai încolo se întind nesfîrşite locuri virane pe care pasc vitele lăptarilor, se întind vaste maidane pe care se răsfaţă la soare, emanînd duhori pestilenţiale, gunoaie de tot felul, ori mlaştini bogate în broaşte şi ţînţari febriferi, amintiri din vremea nu prea depărtată cînd Dîmboviţa necanalizată venea în vizită, aşa, la zile mari, pînă la poalele dealurilor din Cotroceni, Gramont şi Filaret”. Pentru comparaţie, gîndiţi-vă cum arată fostul Pod al Calicilor astăzi – este o diferenţă de la cer la pămînt, de la betonul strălucitor la paianta sordidă, de la soare la întuneric. Înţeleg să apărăm şi să conservăm, cu orice preţ, un trecut care ne spune ceva, care ne înnobi­lează şi ne sigilează actul de naştere ca popor sau cetate, dar de un trecut care ne-ar aduce aminte de mizerie şi promiscuitate nu mai are nevoie nimeni. Am ales Calea Rahovei pentru că o cunosc mai bine, acolo m-am născut şi am copilărit, dar exemplele pot fi cu mult mai nume­roase. Mînat de treburile zilnice, în căutarea unui subiect de reportaj, am fost nu demult prin alt cartier de nerecunoscut: Vatra Luminoasă. Nu ştiu cît de luminoasă o fi fost vatra aceasta (odinioară loc de azil pentru nevăzători), dar ştiu că de-abia azi îşi merită cu prisosinţă frumosul nume – am văzut o forfotă continuă de buldozere, screpere, camioane, am văzut cuptoare de asfalt în fierbere şi pereţi insalubri prăbuşindu-se cu o larmă de glaciaţiune, de eră nouă, am văzut cîini bătrîni păzind în continuare, cu un devotament impresionant, cocioabele părăsite de stăpînii lor, care s-au mutat în casă nouă, am văzut echipe întregi de betonişti, sudori, zidari, ingineri şi tehnicieni dînd specific românesc faţadelor sau finisînd pasajele sub­terane, într-un cuvînt, am văzut un şantier gigantic, des­făşurat pe mai mulţi kilometri, care în acea dimineaţă de primăvară vă asigur că arăta minunat, era o privelişte re­confortantă, de curăţenie şi viaţă nouă. Adevărul este că în Bucureşti şi, în ge­neral, în toată ţara, s-a construit şi se construieşte enorm. Iar faptul că în acest răstimp opt cetăţeni din zece s-au mutat în case noi este grăitor pentru anvergura extraor­dinară a acestor prefaceri. Să mai răsfoim o dată filele unei cărţi vechi, pentru a vedea cît de mult şi-au iubit bucureştenii oraşul, din toate timpurile, în pofida tuturor calamităţilor şi încercărilor prin care a trecut. Este vorba despre o previziune cu totul ieşită din comun, pe care un autor pe nedrept uitat, Mihail Theodorescu, o făcea în urmă cu 50 de ani în broşura sa „Oraşul Bucuriei”. Veţi vedea că, în mare parte, anticipaţiile sale au prins viaţă întocmai în anii noştri. Iată numai cîteva viziuni ale sale care, ca să fiu sincer, m-au uluit: „Continuînd în ritmul de prefaceri şi transformări Bucureştii vor deveni în scurt timp nu numai cel mai frumos oraş din răsăritul european, dar şi unul din cele mai minunate oraşe ale lumii. Capitala acestei ţări va creşte în populaţie şi în frumuseţe. În primul rînd, vor dispare cu totul locurile virane, nerămînînd decît pieţele monumentale, scuaruri, grădini şi parcuri. (...) În centrul Capitalei se va introduce Metroul, în primul rînd utilizîndu-se albia Dîmboviţei... Chioşcurile, barăcile, ta­rabele vor lăsa loc liber priveliştei monumentalelor clădiri faţă de care Palatul Telefoanelor va rămîne un vestigiu al trecutului. Marile bulevarde îşi vor crea noile traseuri străjuite de impunătoare clădiri şi edificii publice, faţă de care Ateneul, Cercul Militar, Casa de depuneri vor rămîne mo­deste amintiri ale unui trecut îndepărtat şi demult uitat. Prevedem oraşului Bucureşti perspectiva unei normale dez­voltări pînă la ultima expresie a civilizaţiei. Îi prevedem o strălucire mai mare ca a Parisului, o bogăţie mai mare ca a New Yorkului şi o viaţă mai îndelungată ca a Romei eterne”. Foarte multe dintre aceste gînduri s-au împlinit. Iar pînă în anul 1990 – cînd se va sărbători jubileul a 525 de ani de cînd oraşul a devenit Capitală, vor mai prinde viaţă şi alte proiecte admirabile, dintre care aş aminti nu­mai făurirea Centrului politico-administrativ şi revivificarea Rîului Dîmboviţa, care va fi prevăzut şi cu o salbă de cascade şi lacuri de agrement. Sînt împliniri pe care poeţii le-ar putea cînta în versuri precum celebrul: Exegi monumentum aere perenius...
CORNELIU VADIM TUDOR (1985)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite