Elogiu lui Tudor din Vladimiri (I)
  • 02-01-2023
  • 0 Comentarii
  • 462
  • 0

Oare din ce materie se plăsmuiesc eroii? De ce îi iubim şi cum anume o facem? Pentru a da un răspuns convingător vom spune că, prin natura lucrurilor, prin complexul psihologiei sale pozitive cu un acut simţămînt al viitorului, poporul român nu este un popor paseist. Iubim din suflet talazul eroic al timpurilor revolute, dar asta nu înseamnă că am dori să ne întoarcem înapoi, prin vreme. Această iubire este mai degrabă rodul unui puternic simţămînt al istoriei, o gravă conştiinţă a gratitudinii faţă de cei care ne-au dat viaţă şi ne-au lăsat moştenire o ţară liberă, independentă şi demnă. Este ca şi cum coroana unui pom îşi apleacă ramurile grele de roade către rădăcini, în semn de evlavie şi mulţumire. E bine să ne amintim de toţi marii cunoscuţi sau anonimi care, în numele năzuinţelor naţiei, au plătit cu tot ceea ce aveau mai de preţ – cu însăşi viaţa lor. Şi au plătit amarnic, pierind fie de jungher, fie de otravă, fie de glonţ sau spînzurătoare. Ei, aproape toţi, au avut morţi violente, fapt care, prin el însuşi, poate însemna, într-o superioară semiotică a tainelor universale, un indiciu că prin jertfa lor de foc puteau purifica totul, întărind zidirile viitoare. Ei ştiau că nu vor mai vedea velinţa înstelată a cerului, că nu vor mai gusta din prospeţimea de granate a vinului şi din bucatele pămîntului, că nu vor mai mirosi asfodelele şi rourusca cele pline de o răcoare parfumată, iar păsările nu le vor mai turna în auz colindele lor gregoriene, născute în templele cerului. Ei ştiau că nu vor mai apuca să-şi dezmierde maica, femeia iubită şi pruncii, că trupurile lor tinere, în giulgiuri însîngerate, vor fi acoperite de marmora verde a ierbii şi poate că nu le va pîlpîi nici o făclioară la creştet, după ritul cel vechi al locurilor, iar, după o vreme, puţini vor mai şti de trecerea lor prin viaţă. Ei ştiau, de asemenea, că nu vor fi prima şi nici ultima jertfă a neamului şi că va mai trece fără în­doială timp îndelungat pînă ce posteritatea va da un sens împlinit şi major sacrificiului lor. Şi, cu toate acestea, la auzul cornului şi al clopotelor, ei lăsau plugul în brazdă şi săreau bărbăteşte cu pieptul la hotare pentru că aşa le spunea porunca imemorială! Oh, ce forţă fantastică aveau oamenii aceştia într-înşii, ce seve ale pământului urcau în tulpinile lor şi îi făceau atît de mîndri şi răzbunători, atît de crânceni în zeiasca lor încleştare! Şi, atîta timp cît va mai fi vlăstar mioritic sub soare, noi vom spune acestor preoţi ai jertfei, care se pierd în negura istoriei, ca nişte păduri albe de mesteceni, „mulţămesc“, care vine din latinescul „mulţi anni ire“, adică „la mulţi ani!“. Ei, înaintaşii, au pierit în fumul mileniilor, dar este moral şi frumos să le spunem uneori, dimineaţa şi pe la prînzişor, la chindie şi noaptea „la mulţi ani“, asigurîndu-i că vor trăi veşnic în me­moria noastră. Astfel, de la Burebista întemeietorul şi pînă la vitejii care au făcut „suprema jertfă pe cîmpurile de bătaie pentru întregirea neamului“:, din cele două carnagii mondiale, fiii patriei au ştiut că au o datorie vitală faţă de pămîntul şi poporul din care s-au născut. La rădăcina fiecărei garoafe de purpură şi a fiecărui tei, cu pirogravurile sale de fosfor înflorit, la temelia oricărei zidiri de astăzi şi a oricărei palme de pămînt liber românesc, se află chezăşie cîte o viaţă de erou. Noi nu vom pregeta niciodată să închinăm puilor de lei cele mai alese gînduri ale noastre, pentru că ei sînt bulbii cei curaţi ai patriei, părinţii care ne-au apărat, iar acum aşteaptă să le apărăm şi noi lăcaşul de veci şi memoria.
Din ce materie sînt plăsmuiţi eroii? Fără doar şi poate, din aceeaşi materie cosmică şi augustă, din care e plăsmuită patria. Fiinţa lor lasă prin aer inscripţii de aur aidoma unor gigantice oştiri de albine, care au trudit din răsputeri pentru izbînda mierii pe pămînt. Un ase­menea erou, unic şi epocal, a fost Tudor Vladimirescu.
„Tudor a fost o personificare a deşteptării naţionale“ – scria Nicolae Bălcescu. Născut, după toate probabilităţile, în luna iunie a anului 1780, în satul gorjan Vladimiri, într-o familie de ţărani liberi, Tudor a fost înzestrat de la natură cu o exemplară agerime a minţii şi cu remarcabile trăsături de caracter. El avea să parcurgă, de timpuriu, ajutat de marile.sale însuşiri, şi de o seamă de oameni de bine care aveau încredere în steaua lui, o serie de trepte ale ierarhiei boiereşti şi militare. La o vîrstă încă tînără, după ce practică mai multe meserii, avînd şi îndeletnicirea de a vinde vite, seu şi peşte, după ce peregrinează prin ţară şi peste hotare, el ajunge vătaf al plaiului Cloşanilor, în 1806, şi se afirmă ca o căpetenie de mare valoare a oastei de panduri olteni – formă tradiţională de apărare populară. Avea, aşadar, o situaţie materială bună, chiar foarte bună, de vreme ce şi-a putut permite, în buna tradiţie a domnilor şi boierilor pămînteni, să întemeieze o biserică în satul Prejna, unde s-a şi păstrat un frumos tablou votiv cu chipul său. Consacrîndu-se carierei militare, s-a remarcat în războiul ruso-turc şi a fost decorat cu ordinul „Sfîntului Vladimir”. Avea deci toate şansele să ocupe poziţii sociale şi militare din ce în ce mai bune, poate chiar un loc în divan. Şi totuşi, slugerul a renunţat la tot, a sacrificat şi linişte, şi avere, şi viaţă pentru un ideal infinit mai înalt decît orice satisfacţie personală: slujirea patriei, repunerea ei în drepturile cele vechi, fericirea şi dreptatea pentru tot norodul românesc. Înainte de a evoca o seamă de aspecte ale revo­luţiei conduse de el şi ecourile uriaşe pe care aceasta le-a avut nu numai în epocă, dar şi mai tîrziu, să încercăm, cu sprijinul cîtorva martori ai vremii, să desprindem din pulberea cronicilor chipul lui Tudor. Iată o schiţă pentru un posibil portret, fizic şi spiritual, care ni-1 apropie şi mai mult, în timp şi spaţiu, făcîndu-i prezenţa extrem de vie. Din puţinele portrete care s-au păstrat (printre care îl menţionăm şi pe acela executat magistral de Theodor Aman, după relatările ulterioare ale pandurilor) precum şi din mărturiile scrise sau rostite, ne putem da seama că slugerul avea, în mare parte, trăsăturile esenţiale şi virtuţile poporului român.
Să vedem cum îl descrie Ştefan Scarlat Dăscălescu: „Om de statură mai mult mijlocie, talia bine proporţionată, faţă palidă, mustaţă galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decît oval, trăsăturile feţei potrivite, nu prea durduliu, nici prea slab, cu o mică bărbie, om nu urît”. Tot el notează că „stă drept ca un soldat şi are un aer de comandir“. Iată şi cîteva notaţii de suflet pe care le face Zilot Românul la 1823: „Cu adevărat avea omul duh firesc şi vorba lui puţină totdeauna pe gînduri, şi cînd îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă scăpa cîte o vorbă desperată asupra tiraniei“. De o frumuseţe aparte sînt şi descrierile făcute de Ciriac Popescu, unul dintre aghiotanţii lui Tudor: „Vladimirescu e fireşte om al războiului, îndrăzneţ şi tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet, nelenevos, cu multă minte sănătoasă şi curajos“. Iar cel de-al doilea: „Ştii d-ta, domnule, ce om era căpitanul nostru Tudor? El, care nu rîdea niciodată, cînd auzea că vin turcii asupra noastră, că să năpustea paginii ca vijelia, cînd nici cu gîndul nu gîndeai, el de bucurie începea să cînte şi să joace ca un copil. Intra în foc, domnule, parc-ar fi mers la nuntă“.
Nu mai puţin interesant îl surprinde Alexandru Pelimon în „Tudor Vladimirescu. Mişcarea de la 1821”: „El era om de-o talie mijlocie, în etate cam de 40 ani, smead la chip, cu un semn pe obraz în jos sub ochiul stîng, ca cum i-ar fi picat o lacrimă, al căruia aer dovedea un caracter ferm şi mare capacitate militară. Portul său: o dulamă, pantaloni leşeşti, ce era la modă p-atunci, încins cu brîu, peste mijloc, cu o bundă mare îmblă­nită, cu o căciulă înaltă, gelepească de hîrşie, şi armat de o spadă ce o purta atîrnată de nişte găitane pe dupe gît, cu pistoale la cingătoare. Vocea sa era tunătoare“. Tot astfel, un alt contemporan, l-am numit pe Gheorghe Hagi Toma Peşacov, îl numeşte într-o elegie „heroul României“, pentru ca, mai tîrziu, Ion Ghica să scrie în lucrarea sa „Din vremea zaverei”, pe baza mărturiilor celor care l-au cunoscut, că Tudor era „un om de arme, îndrăzneţ şi patriot, care dăduse dovezi de mare vitejie comandînd panduri în toate bătăliile contra turcilor de la anul 1806 pînă la 1812”, fiind adorat de panduri, în ciuda măsurilor disciplinare aspre pe care le lua, fiind numit de toţi românii Domnul Tudor, considerat „adevăratul domn al Ţării Româneşti“. Personalitatea lui are darul, după cum se vede, să fascineze şi astăzi. Nu ne propunem aici să evocăm constelaţia impresionantă de testimonii, studii, lucrări de beletristică şi artă plastică, nestemate ale folclorului, oratorii şi alte produse ale harului românesc, al căror personaj central este Tudor Vladimirescu. Deşi steaua lui a tre­cut pe cerul patriei vreme de numai cîteva luni, într-un ianuarie şi mai ale anului 1821, fuzeele luminoase pe care le-a răspîndit şi le-a presărat cu dărnicie în jur, au stîrnit imaginaţia tuturor celor care i-au urmat. El, care îşi trăgea sevele din vlaga şi lacrimile a sute de generaţii de olteni împătimiţi, a devenit peste timp unul dintre simbolurile Renaşterii naţionale. Era un bărbat falnic, de mare onoare şi loialitate, ştia greceşte şi ruseşte, se afla pus la curent cu ceea ce se întîmpla nu numai în ţară, ci şi în viaţa politică a Europei. El îşi lărgise, de altfel, orizontul cu prilejul şederii îndelun­gate la Viena, în anul 1814, tocmai în zilele celebrului Congres care legiferase înfrîngerea Franţei napoleoniene. Au rămas, din fericire, cîteva scrisori autografe de-ale lui, adresate boierului Ioan Glogoveanu, care îl trimisese acolo pentru rezolvarea unor probleme financiare şi juridice de ordin familial. Numindu-l pe Napoleon „Bună-parte“, tînărul valah era preocupat de evenimente şi de gradul în care ele puteau influenţa lucrurile în ţările române: „Să aşteaptă, în octomvrie, din toate părţile, miniştri pentru Congres, şi vine şi împăratul Roşiei. Să sună că atunci va fi ceva şi pentru locurile acelea; ci mult au fost, puţin au rămas“.
„Ce striga la 1821 poporul român, acum în picioare şi deşteptat? – interoga Nicolae Bălcescu. Poarta călcase drepturile ţării: poporul cere ca să le consfinţească din nou; fanarioţii şi ciocoii trădaseră un veac ţara: poporul cere ca puterea să se ia din mîinile lor, ca tot românul să fie liber şi egal în ţara lui; într-un cuvînt, cere ca statul să se facă românesc, cere domnirea democraţiei. Vladimirescu, care avu norocirea de a purta glasul în numele poporului şi a personifica deşteptarea lui, avu încă norocirea de a-şi da viaţa pentru credinţa sa şi de a fi ucis de aceşti fanarioţi pe care după moarte-i, umbra lui urmează a-i înlătura din ţară. Căci revoluţia nu moare cu dînsul...“. Am reprodus acest pasaj din „Mersul revoluţiei în istoria românilor” pentru că el ilustrează cît se poate de pătrunzător esenţa mişcării iniţiate şi conduse de Tudor.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite