„Ambasadoare spirituală  a patriei şi a neamului românesc la Paris”

A murit la Paris, fără a se fi căsătorit vreodată
Elena Văcărescu moare la 17 februarie 1947, departe de țara sa, în orașul în care și-a trăit cea mai mare parte a vieții. La dispariția scriitoarei, Revista Fundațiilor Regale consemna: ,,Elena Văcărescu a ilustrat prin viaţa ei adevărul că omul poate fi, deopotrivă, cetăţeanul lumii şi al patriei sale. A locuit de două ori mai mulţi ani în Franţa decît în propria-i ţară, pe care a părăsit-o cînd era tînără, şi unde nu a revenit decît tîrziu, în scurte vizite. Dar în Franţa şi-a păstrat şi legal, şi spiritual cetăţenia românească, socotindu-se ambasadoare spirituală a patriei, ceea ce a şi fost într’atîtea ocazii. A venit în Franţa şi a uimit pe unii cărturari şi poeţi cu bogăţiile folclorului nostru, transcriindu-le cîntecele populare din Dîmboviţa şi informîndu-i mereu în privinţa creativităţii poporului nostru.
Urmaşă a poeţilor Văcăreşti, ea şi-a dat dintru început seama că «nobleţea obligă» şi pînă la sfîrşitul vieţii a slujit ţara şi cultura aşa cum s-a priceput şi tocmai în acele cercuri intelectuale şi politice ale Parisului, unde informaţiile temeinice au alt răsunet sau altă înţelegere. Legată nu numai de clasa ei, ci de întregul popor român, Elena Văcărescu a avut legături intelectuale şi sociale cu tot ce a fost strălucit în Franţa, continuînd astfel pe acei Români care au ştiut şi au putut să cîştige în străinătăţi dragoste pentru ţară, prin prestigiul lor personal, prin personalitatea sau talentul lor.
Elena Văcărescu a informat pe străini mai mult în general şi în liniile mari ale culturii, ea însăşi nefiind un critic la curent cu ceea ce se crea efectiv în cultura sau arta patriei şi deci neputînd lua iniţiative de specialist. Dar, personal, cu inteligenţa şi simpatia de care dispunea, a reuşit, uneori, să facă infinit mai mult decît specialiştii, vorbind mai plăcut decît unii din ei şi avînd o situaţie mai prielnică decît ei, astfel cîştigînd mai multe simpatii pentru ţară. Faptul că un Paul Valéry i-a acordat atîta preţuire – şi nu numai mondenă, de vreme ce vorbea alături de ea la marile simpozioane şi au făcut turneu de conferinţe – constituie o confirmare a însuşirilor acestei femei superioare, cu care aproape că dispare din societatea noastră tipul femeii de salon intelectual şi de întrunire selectă, ce fermeca prin conversaţii, relaţii şi prin acea inteligenţă naturală tipică ţării noastre.
Am cunoscut-o cînd a fost în ţară şi ne-a impresionat cît de vie era la o vîrstă înaintată, fire deschisă şi gata să vibreze la orice idee nouă, amabilă şi prietenoasă faţă de orice scriitor pentru însuşi faptul că e scriitor, voind parcă mereu să aducă la împlinire clauzele spirituale ale testamentului Văcăreştilor.
Că este aşa ne-o dovedeşte ceea ce a vorbit ea la şedinţele şi discuţiile Institutului Internaţional de Cooperaţie Intelectuală, creat pe lîngă Liga Naţiunilor. Avem în faţă volumul cu discuţiile privitoare la Destinul viitor al Literelor, temă discutată de spirite strălucitoare şi profunde. Printre aceştia era şi Elena Văcărescu, iar ceea ce a vorbit ea, fără să fie nici deosebit de original, şi nici deosebit de profund, nu era nici discordant şi nici grosolan, susţinînd o poziţie valabilă atunci, după cum este valabilă şi azi. Ea dorea pentru viitor o literatură plină de sevă şi simplitate, plină de acţiune şi optimism, apărînd totodată destinul scriitorului şi opera lui, un nobil şi dezinteresat efort de a ajunge la desăvîrşita expresie a frumuseţii veşnice. Ea a ştiut să răspundă şi să corespundă deopotrivă evenimentelor politice şi culturale într-o vreme deosebit de complexă, trăind din plin viaţa internaţională, tocmai pentru că ştia deplin ce este sufletul unei naţiuni, dar şi interdependenţa naţiunilor”.
În 1959, osemintele scriitoarei au fost aduse în România, pentru a fi reînhumate în cripta familiei Văcărescu din Cimitirul Bellu. Adică acasă, aşa cum se cuvenea unei femei care ar fi putut fi regina României.
Sfîrșit
R.M.