În ciuda a ceea ce mulți cred, armata germană nu a fost total învinsă în urma bătăliei de la Stalingrad, ci în urma bătăliei de la Kursk, care a avut loc cîteva luni mai tîrziu, în perioada 5 iulie – 23 august 1943. Chiar dacă la Stalingrad, armata germană a pierdut, puterea ei era încă mare, întregistrînd cîteva victorii după ianuarie 1943. Istoric vorbind, Stalingrad este considerat punctul de cotitură al Războiului din Est, dar din punct de vedere militar factorul declanșator a fost marea bătălie de la Kursk, care a avut loc, așa cum am spus, mai tîrziu.

O bătălie pe care germanii ar fi cîștigat-o fără prea mari probleme, deoarece în acea zonă Armata Roșie nu avea o linie de apărare suficient de puternică, pentru că și rușii își irosiseră multe resurse militare, umane și materiale în ,,malaxorul” Stalingradului. De fapt, în orașul de pe Volga s-au bătut mai mult orgoliile lui Hitler și ale lui Stalin, fiind mai mult o chestiune de imagine decît de strategie. Pe de o parte, Armata Roșie nu putea pierde orașul care purta numele ,,tătucului” Stalin, iar pentru Hitler o retragere ar fi fost o lovitură de imagine. În fapt, cînd generalul Van Paullus a solicitat ca Armata 6, pe care o conducea, să se retragă în timp util, Hitler a refuzat, mai ales că Göring a asigurat că va face un post aerian puternic numai ca Paullus să reziste în încercuire. Realitatea a demonstrat că Göring avea gura mare, nu și avioane care să facă asta, logistica Lowfaffe fiind destul de slabă pentru perioada aceea din an, dar și pentru ceea ce urma să facă: un pod aerian implica mult mai multe provocări la nivel practic decît în teorie. Deznodămîntul a fost clar: nemții s-au predat și Armata a 6-a a fost total distrusă, majoritatea membrilor ei fiind uciși sau luați prizonieri, inclusiv mareșalul Von Paullus. Orgoliile celor doi dictatori au măcinat resurse imense, fapt pentru care la Kursk ambele armate erau destul de obosite, cu toate că nemții aveau încă mult de spus, mai ales că școala militară germană a fost mereu în top în ceea ce privește pregătirea generalilor săi.

Marea problemă a fost, însă, alta: Hitler nici de această dată nu a dorit să asculte de generalii săi și să atace imediat la Kursk, să nu lase Armata Roșie să se pregătească, mai ales că strategia lor era una cîștigătoare. Hitler a vrut ca nemții să aștepte acțiunea noilor tancuri Tiger, cu care, credea el, va da peste cap orice apărare. Generalii nu au avut încotro și au rămas cu arma la picior, în timp ce armata sovietică a început o amplă lucrare de apărare în adîncime. Generalii germani vedeau cum victoria le scapă printre degete, dar Hitler, un caporal pînă la urmă, un afon în ceea ce privește strategia militară, o ținea pe-a lui. Ei bine, tancurile Tiger au ajuns pe front cu o întîrziere de două sau trei luni, întîrziind atacul. Cum am spus, strategia nemților a fost infailibilă, dar, dacă ar fi fost aplicată la timp, rușii ar fi fost rapid dați peste cap. Timpul pe care l-au avut să își pună la punct apărarea a fost suficient, prin urmare nemții au dat greș nereușind să învingă la Kursk, chiar dacă aproape reușiseră să treacă peste apărarea stratificată pe care rușii o puseseră la punct în acest timp. Mai mult, tancurile Tiger, noile tancuri grele pe care Hitler se baza, au dat rateuri, dovedind că au intrat în luptă mult prea devreme, fără teste solide. Chiar și așa, putem spune că la Kursk s-a purtat una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie și cea mai mare din cel de-al doilea război mondial. Stalin a cîștigat și, din acel moment, armata germană a fost în retragere pînă la final de război.

Efectul Kursk se traduce acum în faptul că amînarea unor decizii într-un moment crucial poate duce la înfrîngerea într-o bătălie și chiar la pierderea unui război. Mulți au învățat din acest efect, și cei mai deciși în acest sens au fost evreii, respectiv Armata Israelului, care întotdeauna, inclusiv acum, face tot ce este posibil, în orice direcție, pentru a nu lăsa dușmanii să își dezvolte arme puternice sau linii de apărare greu de traversat. Prin Mossad sau direct prin Armată, Israelul intervine și elimină din fașă orice tentativă care, odată amînată, poate deveni un real pericol pentru Israel. Vedem cum au procedat în trecut cu palestinienii, cu egiptenii, iordanienii și sirienii. Vedem cum procedează acum cu Iranul și cu mișcările paramilitare spirjinite de Teheran. Israelienii au învățat ce înseamnă efectul Kursk și, din acest motiv, își fac temele la timp.

La nivel geopolitic, însă, vedem că indecizia marilor jucători duce la aplicarea la scară mondială a efectului despre care vorbeam. Vedem cum SUA, care pînă de curînd, dețineau supremația totală militară la nivel global, pierd teren în fața Rusiei și a Chinei, acționînd în mod agresiv doar prin mijloace subversive, îndelung aplicate și îmbunătățite cu alte țări, începînd cu Chile în 1972 și terminînd cu republicile foste sovietice și Hong Kong. În acest timp, Moscova și Beijing aleargă în urma SUA, devenind din ce în ce mai puternice din punct de vedere militar și putînd face față chiar și războiului informațional. Discursul Occidentului referitor la răscoala tinerilor devine din ce în ce mai slab, mai ușor de combătut, mulți fiind cei care deja au început să zîmbească atunci cînd aud glasul mass-media legat de democrație, libertate, cînd, de fapt, toți știu că asta este arma SUA de destabilizare a unei țări. Revoluțiile colorate încă mai funcționează în țările mici, slabe, și înțesate cu trădători, dar, în cazul țărilor unde nucleul celor care înțeleg realitatea este destul de dur, astfel de chestiuni nu funcționează. Cu toate acestea însă, bani pentru acțiuni de acest gen există din plin, iar oameni care se vînd sînt destui. Problema este că în tot acest timp în care SUA forțează în interior, țările ,,rebele” se înarmează într-un ritm galopant, atît Rusia, cît și China avînd capacități militare care pot pune probleme celei mai mari, mai puternice și mai bine finanțate armate din lume, respectiv US Army.

Efectul Kursk se aplică și în cazul americanilor, care pe măsură ce îi lasă pe inamici să se înarmeze, dacă nu le iese pasența sancțiunilor economice, vor avea probleme reale la negocierea sferelor de influență. Una e să ai ,sute de mii de tone” de diplomație pe apă – vorbim de cele zece portavioane americane care pot acționa oriunde pe glob – și alta e ca inamicul să aibă alte sute de mii de tone care să te contreze. Deci, la nivelul SUA, efectul Kursk este evident, americanii jucînd o carte clară, și anume războiul subversiv; odată ce pierd această carte, americanilor nu le rămîne decît să negocieze la masa verde sau într-un război ceva mai roșu și mai cald.

Efectul Kursk apare însă și în Rusia, care, pe măsură ce se repliază pasiv între propriile granite, este asaltată din interior prin tentative de revoluții colorate, florale, sau doar ,,liberale” ale tinerilor. Pe măsură ce armele lor strategice, anunțate de Putin în martie 2018, nu vor mai conta pe superioritatea despre care președintele rus vorbea atunci, Armata Roșie va fi mai ușor de combătut în teren. Nimeni nu se îndoiește de faptul că serviciile secrete străine nu vor sta cu mîinile în sîn și vor face tot ce e nevoie să le afle secretele. Odată furate, timpul de reproducere sau de contra măsuri este mic, mai ales cînd vorbim de supra-finanțata armată a SUA sau a Chinei.

Un alt efect Kursk se manifestă în China, la Beijing, care tot amînă clarificarea situației din Marea Chinei și a Taiwanului, timp în care SUA își consolidează politica de alianțe militare și strategia de blocare a Chinei în propriile granițe, așa cum se pare că au reușit cu Rusia.

Din păcate, în afară de Tel Aviv, care a înțeles că timpul este prețios și că nu e bine să lași dușmanul să își consolideze poziția, nici Washington, nici Moscova și nici Beijing nu au înțeles că fiecare zi care trece este, cumva, în defavoarea lor. SUA – pentru că vor avea mai mult de furcă în a-și menține hegemonia mondială. Rusia pentru că riscă să revină la nivelul anului 1993, iar China pentru că își poate pierde rolul de platformă industrială a lumii, dar și multe din oportunitățile de extindere a influenței pe care le are acum.

Rezultatul efectului Kursk a fost învingerea Ger­maniei în cel de-al doilea război mondial. Poate că nemții ar fi fost învinși și fără Kursk, dar acela a fost punctul de cotitură, așa cum în Războiul din Pacific au fost ,,cele cinci miunte” de la Midway. Amînarea deciziilor este întotdeauna mai nocivă decît o decizie proastă. În prezent, la nivel mondial trăim un astfel de moment de amînare la nesfîrșit a unor decizii, care, fie că vrem, fie că nu, nu vor anula deznodămîntul. Clarificarea sferelor de influență mondiale între marii jucători se va face doar prin război, fie subversiv, fie fierbinte. Vremea negocierilor a trecut demult, ceea ce vedem noi acum este doar o inerție care se va sfîrși mai devreme sau mai tîrziu. Discursul lui Putin de la Davos a fost un fel de ultimatum, mulți făcînd o paralelă cu discursul lui din 2007. Iar declarația ministrului de Externe Lavrov conform căruia ,,dacă vrei pace, pregătește-te de război”, de acum cîteva zile, venită pe fondul unor potențiale ruperi ale relațiilor Rusiei cu UE, poate însemna faptul că vremea amabilităților se apropie de final și că este timpul să se discute serios.

SUA presează, China încasează, Rusia se repliază. Acum rămîne să vedem cît va încasa China, pînă unde se va replia Rusia, pentru că știm deja că resursele SUA sînt suficiente.

N.K.