Motto: „Există tăceri care spun multe, aşa cum exis­tă cuvinte care nu înseamnă nimic”. 

Édith Piaf

Trupul unei femei mărunte, de un metru patruzeci şi şapte, îmbrăcat cu o rochie neagră de o absolută sobrietate, ar fi ascuns bine temperamentul vulcanic, de n-ar fi fost vocea care-i trăda firea, la antipodul aparenţelor. Fără bijuterii, fără machiaj de scenă, cu o rochie cenușie, înfige cu forță picioarele în podea, își trece ușor mîinile prin părul tuns scurt, și începe să cînte. Despre iubire, tristețe, destine sfărîmate și iubiri pierdute, amintiri fierbinți și clipe reci. Vocea ei puternică dezvăluie ani de cîntări pe stradă sau în cabarete elegante, dureri ale accidentelor, bolilor, drogurilor sau alcoolului.

O copilărie de saltimbanc

O placă oficială aşezată pe Rue de Belleville, la numărul 72, afirmă că Édith Piaf s-a născut în plină stradă, în timp ce un spital din apropiere i-a înregistrat naşterea la 19 decembrie 1915. Ce contează, din moment ce e clar esenţialul: viaţa ei se va desfăşura pe stradă pînă la vîrsta de 20 de ani. Mama ei, Anita Maillard, e artistă ambulantă, mai cunoscută prin barurile din Belleville sub numele de Line Marsa. Fată de oameni sărmani, a dat peste un alt sărăntoc, Louis Gassion, un chipeş contorsionist de trotuar, mobilizat în 1914 şi trimis pe front. Pe fetiţa lor nou-născută, Anita o lasă în grija maică-sii, Aişa, de origine kabilă, o beţivană patentă. Într-o permisie, Louis Gassion o găseşte pe micuţa Édith într-o cocioabă greţoasă, plină de păduchi şi rîie, sugînd din biberon laptele amestecat cu vin roşu. O ia imediat şi-o duce la Bernay, în departamentul Eure, la propria lui mamă, care conduce cu mînă de fier un bordel. Între 2 şi 7 ani, Édith se însănătoşeşte, apoi înfloreşte printre cele zece angajate ale stabilimentului. Va păstra o mare tandreţe pentru prostituate, fără a fi fost ea însăşi una, după cele mai multe mărturii.

În 1923, Louis Gassion, fără o para chioară, vine s-o ia cu el la drum pe micuţa Édith. Vor dormi prin hambare sau pe la amantele lui Louis, vor mînca pe sponci, nişte pîine, uneori înmuiată în vin. Édith îşi aminteşte că n-a zărit-o pe maică-sa decît o singură dată, într-un bar din Paris, cu acest comentariu al tatălui: „Aia de-acolo, poţi să-i dai un pupic, e mamă-ta… pe bune!“. Într-o zi de colectare a mărunţişului, pe cînd avea 10 ani, Édith cîntă, iar tatăl ei vede asta ca pe-un bonus: vor face echipă pînă cînd se aventurează de una singură, la 15 ani, prin cazărmi. La 17 ani, întîlneşte un mărunt agent comercial cu care se mută într-o cameră de pe strada Belleville. Dar fetiţa care se naşte din această relaţie moare la un an şi jumătate, în iulie 1935, dintr-o meningită fulgerătoare. Édith, care o lăsa ba pe la unii, ba pe la alţii, nu prea va vorbi despre asta, dar pe ascuns îşi va reproşa moartea ei.

Încă din primele cîştiguri, îşi întreţine financiar tatăl şi mama – atunci cînd o localizează – cu senzaţia că întoarce roata destinului. Louis Gassion moare de alcoolism în 1944, Line Marsa dintr-o supradoză, în 1945, dar Édith a apucat să facă pentru ei mai multe decît au făcut ei pentru ea. Totuşi va cînta despre taţi şi despre bărbaţi cu un zel neobişnuit; niciodată despre mame şi femei, decît dacă sînt prostituate, ca omagiu indirect, prin cîntecele ei, pentru acel strop de căldură pe care l-a primit din partea lor.

Vremea protectorilor

În octombrie 1935, Édith îşi duce viaţa pe trotuare şi-l întîlneşte, în cartierul şic Étoile, pe Louis Leplée, patron la Gerny’s, un cabaret de lîngă Champs-Elysées. Fascinat de vocea ei, o cheamă la audiţie și o angajează imediat. Din ziua următoare, tînăra artistă cucereşte tot Parisul intelectual, politic şi artistic, uluit de vocea ei şi de extrema sărăcie a ornamentelor sale. ,,Tăticu” îşi botează cîntăreaţa mică şi fragilă ,,Fetişcana Vrăbiuţă“ (,,Mome Piaf“), întrucît ,,Fetişcana Vrabie“ (,,Mome Moineau“) exista deja. Îmbrăcată sărăcăcios, Piaf se dovedeşte din start foarte conştiincioasă în privinţa repertoriului, intratabilă şi sigură de sine. Va cînta despre mediul său natural: vagabonzii, cartierele deochiate, alcoolul, bătăile, relaţiile sexuale de-o noapte, uitarea  înainte de toate, iubirea. O învață mișcările scenice, îi fixează repertoriul.  Pentru primul spectacol își tricotează singură o rochie neagră, ținută care va deveni, așa cum spune chiar ea, o uniformă: ,,Sînt un soldat și aceasta este uniforma mea”. Are un succes colosal. Urmează o campanie agresivă de publicitate făcută de Leplée care-i aduce lui Édith primele înregistrări, dar și colaborări cu multe celebrități ale vremii care vor cînta în deschiderea spectacolului ei. Întotdeauna, însă, Édith a plătit scump clipele de fericire. Nenorocul o lovește din plin în aprilie 1936, cînd Leplée este găsit împușcat mortal în apartamentul lui. Cu trecutul său plin de relații și activități dubioase, artista nu putea scăpa de suspiciunile poliției. Presa de scandal îngroașă cu titluri mari și articole stufoase legătura ei cu cel asasinat. Chiar și după ce reușește să-și demonstreze nevinovăția, are mult de luptat cu efectele dezastruoase ale campaniei de presă ațintite asupra ei. În timpul unui turneu realizat în afara Parisului, își dă seama că are nevoie de ajutor pentru a-și reabilita imaginea și cariera.

Ia legătura cu unul dintre cei mai faimoși compozitori, Raymond Asso, afacerist și veteran al Legiunii Străine, care se îndrăgostește fulgerător de ea. Își asumă necondiționat refacerea carierei artistei, îi schimbă numele din Édith Gassion în Édith Piaf, îi îndepărtează de lîngă ea pe toți cei care ar fi putut să îi pună în pericol imaginea și cariera. Le învață, pe ea și pe sora ei, cum să se machieze, dar, cel mai important, îi formează un repertoriu original care să se potrivească cu personalitatea puternică și cu vocea aspră risipită în mii de nuanțe pline de dramatism a cîntăreței. Începînd cu ianuarie 1937 înregistrează unele dintre cele mai mari hituri ale sale: „Mon Legionnaire”, „C’est lui que mon coeur a choisi”, „Le petit monsieur triste”. Succesul este covîrșitor, iar Édith Piaf devine noua stea a muzicii franceze.

În toamna lui 1939, Raymond Asso este recrutat. Începe cel de-al doilea război mondial. La începutul anului următor, Édith înregistrează una din compozițiile proprii, „L’acordeonist”. Mai tîrziu, în timpul ocupației naziste, Piaf îl va ajuta pe evreul Emer, compozitorul piesei, să fugă din Franța. În absența lui Asso, începe o poveste de dragoste cu actorul-cîntăreț Paul Merisse, de la care învață rafinamentul și cultura înaltei societăți franceze. Dar relația lor începe să se deterioreze curînd, deoarece Édith nu poate rezista prea mult într-o relație amenințată de uzură. Se mută împreună cu sora ei într-un bordel de lux. La acea vreme, Parisul era deja ocupat de naziști, iar printre clienții prostituatelor se numărau deseori ofițeri Gestapo. Multă vreme, Piaf a fost suspectată de colaboraționism, sau, cel puțin de o atitudine prietenoasă cu nemții ocupanți. Cîntă pentru ei, participă la petreceri private, în același timp în care se întîlnea cu pianistul evreu Norbert Glanzberg și compunea cîntecul-protest „Unde sînt micii mei prieteni?”. Naziștii i-au cerut să înlăture din repertoriul său acest cîntec, dar ea a refuzat. Piaf se folosește de celebritatea sa și face cîteva fotografii în lagărele de prizonieri francezi, cărora le trimite pozele cu autograful său. Aceștia își decupează propriile chipuri din fotografii, pe care le vor folosi ulterior în actele false cu care vor evada. După război, mulți dintre ei vor declara că viețile lor le datorează cîntăreței.

În 1944 îl cunoaște pe tînărul și fermecătorul Yves Montand astfel: impresarul ei îi făcuse rost de un contract de două săptămîni la Moulin Rouge, iar în deschiderea spectacolului apărea un cîntăreț cu nume necunoscut în lumea muzicală. Édith îl vede și se îndrăgostește de el, de talentul lui, de stîngăcia, de timiditatea lui. În această perioadă ea scrie versurile unuia dintre cele mai mari succese ale sale: „ La vie en rose”. Apar primele conflicte: el vrea să se înfrupte cu lăcomie din visul strălucitor al gloriei deja dobîndite, în timp ce ea se teme că ar putea fi părăsită; prin urmare, pleacă.

Anii ’50 reprezintă anii de glorie ai cîntăreței: concerte explozive, cîntece care devin imediat succese internaționale. Perioadele lungi de efort necruțător, alternate cu zile de cure de dezintoxicare, îi afectează grav sănătatea. În 1958, Georges Moustaki devine amantul său. Este co-autor al șansonetei „Milord”, care devine hit european. Topurile britanice, destul de exclusiviste, de altfel, includ pe primele locuri cîntecul cu accente dramatice, extrem de impresionant. Mai tîrziu, în același an, cei doi au un accident de mașină în urma căruia Édith se alege cu răni grave pe față. În 1960, în timpul unui concert la Waldorf Astoria din New York, vomită sînge pe scenă și leșină. Este internată de urgență și i se face o operație la stomac. Dar nu se oprește. Chiar și așa, este hotărîtă să își termine turneele programate, și, din nou, leșină pe o scenă din Stockholm. De data aceasta, medicii o obligă să se reîntoarcă la Paris.

Revine, după o perioadă scurtă de convalescență, în studiourile de înregistrare. Un compozitor celebru al Franței i-a dăruit melodia pereche a sufletului ei: „Non, je ne regrette rien”. O va cînta nu numai pentru cei de atunci, ci și pentru eternitate. Din cauza suferinței, a patimilor îndurate, Piaf arăta la 45 de ani ca o femeie trecută de 60. În iarna lui 1961 îl cunoaște pe cel care avea să îi devină cel de-al doilea soț. Și ultimul.

Adio, Édith

Theo Lambouka, un grec cu jumătatea vîrstei ei, o îngrijește cu devotament. Bîrfele îi înconjurau, deoarece nimeni nu putea crede că un tînăr frumos poate fi îndrăgostit de o femeie cu ani mulți, măcinați de abuzuri și suferințe. Îl învață să cînte, îi găsește nume de scenă – Sarapo. Iubirea lui o ajută să își regăsească puterile, astfel că se căsătoresc în octombrie 1962, iar Piaf își reia cariera artistică. Urmează ultimele concerte pe scena Olympia. În ciuda slăbiciunii fizice – într-una din seri abia se mai putea ține pe picioare – vocea lui Piaf răscolește sufletele celor care o ascultă. După o altă serie de înregistrări, la începutul anului 1963 Édith Piaf intră în comă. Are cancer. Sarapo, împreună cu sora ei, o duc la reședința lor din Riviera franceză pentru a o îngriji. Are dese momente de pierdere a cunoștinței. Pe 11 octombrie, cu ochii umeziți de lacrimi, moare, în aceeași zi cu Jean Cocteau, marele ei prieten dramaturg. Trupul ei a fost dus în secret la Paris. Arhiepiscopul de Paris a refuzat să îi facă slujba de înmormîntare, din cauza trecutului ei mult prea îndepărtat de rigorile creștine. Dar pentru ea s-au rugat peste 40.000 de oameni veniți la cimitirul Pѐre Lachaise. Prieteni, iubiți, soți, compozitori, artiști, necunoscuți, anonimi îndrăgostiți de muzica ei au venit să o conducă pe ultimul drum.

Édith Piaf n-a murit. Se odihnește doar puțin, revine mereu, în orice colț al lumii unde se aud primele acorduri, apoi vocea gravă, cu umbre de tristețe și bucurii frînte. Ne cîntă cînd vrem răgaz de cîteva clipe în iubire sau dor.

RRM