Ecaterina Teodoroiu, o eroină de legendă
  • 06-12-2021
  • 0 Comentarii
  • 187
  • 1

Am fost și n-am fost surprinși de apariția unei bancnote românești (de 20 de lei) cu chipul Ecaterinei Teodoroiu. Surprinși pentru că, în anii parcurși de generația noastră de „vîrstnici” (chiar longevizi conform lui Ștefan Cazimir) n-am avut în mînă o „hîrtie”, emisă de Banca României, cu chipul unei femei. N-am fost surprinși, ba am fost chiar impresionați de faptul că a fost ales chipul unic al Ecaterinei Teodoroiu – eroina care s-a jertfit pentru apărarea pămîntului românesc. Considerăm că e de datoria noastră să evocăm, întru cinstire, chipul și faptele sale de eroism.
O figură plină de lumină care face cinste neamului românesc, precum și „suratelor” ei din lumea întreagă, este această Eroină de la Jii – Ecaterina Teodoroiu. „Parcă n-a fost doar o fată modestă din rîndul oamenilor modești și simpli, o modestă româncă pentru care iubirea de țară e o realitate fierbinte. Mai mult: parcă nici n-a fost o ființă omenească, parcă s-a zămislit de la început ca un simbol ori ca o ideală eroină de legendă” (Dumitru Almaș, „Eroi au fost, eroi sînt încă”, Ed. Politică, 1975 pp.337).
„I s-a auzit întîia oară numele în acele zile amare, zile de mare jale, din toamna anului 1916, cînd dușmanul străpungea apărarea românească de pe Carpați și de pe Dunăre și se năpustea ca o avalanșă de foc, pustiitoare, atît dinspre miazăzi, cît și dinspre miazănoapte. Armata I austro-ungară, trei grupuri germane atacau din Transilvania, iar von Mackensen lovea, cu armate germane, bulgare și turcești, din sud de peste Dunăre /.../ Țîșniseră românii prin toate trecătorile munților, din Tulgheș pînă la Cerna. Dar ofensiva lor s-a izbit de zidul forțelor austro-ungare, mult mai puternice și mai bine dotate cu armament și material de război și s-a oprit după luptele eroice de la Sibiu, Brașov, din valea Oltului și a Mureșului superior. În aceeași vreme, din sud, de la Dunăre, loveau armatele lui Mackensen, ca un ciocan enorm în spațiul dintre Corabia pînă la Mangalia. /.../ În acele zile, cînd țara era sugrumată pe la mijloc de cleștele german, cînd, înfrînți la Turtucaia sau la Predeal, cînd conducerea politică și militară a țării își pierduse capul, de undeva, din adîncuri, a țîșnit înflăcărată forța populară. A țîșnit să-și apere țara, libertatea primejduite în însăși ființa sa. Poate, întîi, această forță s-a afirmat în bătălia de la Sibiu ori de la Brașov. Ori poate în cea de la Tg. Jiu”.
Și în noianul de înfrîngeri, în toamna lui 1916, se întîmplă minunea unei victorii: cea de la Jiu. „Printre cei care au luptat în acele zile de octombrie, oameni simpli, influențați de cel mai curat sentiment de dragoste de țară, s-a rînduit și o fată. N-avea mult peste optsprezece ani. Exercita profesiunea de infirmieră. Era năltuță, subțirică, modestă, cu priviri blînde, aproape sfioase... Iar în lupta de la podul de la Jiu, în focul mîniei populare, a înșfăcat o armă pe care n-o va mai lăsa din mînă nici în mormînt. A dovedit o dîrzenie, o mîndrie și o demnitate umană, o dragoste de țară de care nici ea nu se credea capabilă”. De la Jiu, s-a retras cu unitățile militare spre Craiova. „Într-o învăluire a trupelor germane, la Bărbătești, cade prizonieră”. Fuge din îngrădirea cu prizonieri, grăbește spre sud, urmărită de nemți... la Filiași, o explozie de obuz o rănește grav la ambele picioare. De pe brancarda transportată de căruță, află despre catastrofa de la Turtucaia, precum și despre luptele de la Cîmpulung, unde nemții, comandați de von Morgen, recunoșteau faptul că românii se apără cu nădejde, că nu se descurajează. „Sînt oameni iscusiți – spun ei – și compensează instrucția lor militară insuficientă printr-o agerime rară a minții și o facultate de adaptare miraculoase”. Soldații români luptă eroic. Conduși de generalul Eremia Grigorescu, fără nici un ajutor sau întărire suplimentară, au ținut în loc dușmanul, în văile Oituzului, mai bine de jumătate de an. În fața „mackensenilor”, a „schmettovilor” și a „morgenilor”, răsună, din piepturile românilor strigarea izvorîtă din murmurul Oituzului, al Siretului, al Mureșului, al Dunării, „Pe aici nu se trece!”.
Dorința de a lupta pentru țară grăbește, poate, vindecarea Ecaterinei, care e din nou prezentă pe cîmpul de bătaie. În regiunea Vrancei se pregătea năvala dușmanilor. Pe ploaie, pe lapoviță, pe zăpadă, săpa tranșee zi și noapte. Nu conta că e flămîndă și frîntă de oboseală. Făurea adăposturi, tranșee, bordeie, de la Oituz la Mărășești și, apoi, pînă la Galați.
Desprindem acest fragment grăitor din lucrarea lui Dumitru Almaș (1908-1995):
„Făurea din lut și din voință românească un zid la poalele Moldovei, pe care, în vară, în ofensiva de la Mărăști și defensiva de la Mărășești, tot cei care l-au pregătit aveau să scrie cu foc și iarăși, și iarăși cu sînge: Nici p-aicea nu se trece! Și fata asta năltuță, subțirică, cu toate visele tinereții închise în cutioara de aur a inimii, a devenit un ostaș pînă la sfîrșitul zilelor. Dar nu orice fel de ostaș. Ci ostaș simbol. Sau, mai degrabă, o conștiință ostășească. A fost avansată sublocotenent onorific și i s-a încredințat comanda unui pluton din compania a 7-a a Regimentului 43/39. Deși n-avea încă 20 de ani, deși cunoștea doar din practică arta militară, s-a achitat cu multă pricepere, tact, demnitate și dîrzenie. /.../ S-a distins în luptele de la Vrancea. A însuflețit de zeci de ori, prin curaj personal, lupta plutonului, a companiei, a regimentului. A obținut Virtutea Militară.
Și a căzut eroic, pornind la atac, cu întregul pluton, în lupta de pe coasta dealului Secul, în sectorul pîrîului Zăbrăuți. A căzut și s-a stins aproape de locul unde se zice c-a fost casa Vrâncioaiei, legendara mamă care și-a dăruit feciorii ofrandă vie în lupta pentru apărarea țării și libertatea poporului. Ostașii din compania a 7-a au adeverit că, în clipa cînd a izbit-o în piept glontele dușman, sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu striga: Înainte flăcăi! Au fost ultimele ei cuvinte auzite de ureche omenească în iureșul luptei. Ultimele ei cuvinte înregistrate de istorie” (p. 343). Și, cu tristețe,
ne-ntrebăm astăzi, noi, cei „longevivi și expirați”, dar cu mintea încă vioaie și cu suflet de român, oare cine, cîți, cum vor mai apăra acest neam hărăzit de Dumnezeu cu daruri minunate? Adăugăm rîndurile scrise de Dan Puric în revista CERTITUDINEA, nr. 86/2021, p. 10: „O conștiință înaltă a unui neam trebuie să fie paznicul poporului din mijlocul căruia s-a ridicat. Și-atunci te întrebi: oare cîți paznici cunoscuți și necunoscuți a dat pămîntul acesta românesc, de a putut dăinui în mod miraculos în fața vremurilor nefaste ce se prăbușeau neîncetat asupra lui, făcînd din suferința continuă condiția românească de a fi?
De la țăranul anonim al acestui pămînt românesc atît de aparte, care s-a născut cu ochii spre Cer și care a intrat sub brazdă, murmurîndu-și rugăciunea către Dumnezeu la lumina care pentru o clipă a fulgerat bezna istoriei ce ne împresura din toate părțile, prin sabia curajoasă a vajnicilor noștri voievozi, la cutremurătoarea jertfă a Brâncovenilor, la înnebunirea de dor de țară a lui Avram Iancu, la crucificarea acelei tragice lucidități care a fost Mihai Eminescu, la sufletul căzut în sfîntă datorie mută a atîtor soldați ce și-au oferit viața în cumplitele războaie ce ne-au însîngerat ființa, la martirii sfinți ai închisorilor comuniste și la privirea infinitului de durere ce se uită la noi prin ochii de icoană ai deportaților basarabeni, toți, rînd pe rînd, și parcă și dintr-odată într-un soi de
sfîntă împreunare creștină, au fost, sînt și vor fi mereu paznicii ființei noastre românești. Din acest aluat sfînt”... a fost zămislită și „Eroina de la Jii” – Ecaterina Teodoroiu. Glorie acestui neam care dă viață și unor asemenea femei!
Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite