- 20-01-2020
- 0 Comentarii
- 717
- 6
Ţăranul din vremurile acestea nu mai are nimic în el,
nici sîngele strămoşilor lui, nici vorba de odinioară. Și nici datinile nu le
mai ţine aşa cum au fost ele cîndva. În viaţa sa au intervenit numeroase
modificări şi nu doar într-o anumită zonă, ci pe întreg arealul românesc...
Ţăranul român nu mai umblă încălţat în opinci, nu mai poartă iţari, sau cuşmă
pe cap, la întorsul brazdelor de pămînt... Nu mai e dornic să stea la sat... Pentru
unii, a trăi la sat e un chin... E o ruşine... Ţăranul de odinioară iubea satul
ca pe lumina zilei, ca pe maica lui care i-a dat viaţă... Şi a răbdat de foame
şi sete, şi a murit pentru pămîntul lui... A fost în război, s-a întors acasă
mutilat, bolnav şi flămînd. Şi flămînd a fost mai tot timpul ţăranul român...
El a trăit cu familia lui numeroasă de pe urma roadelor de pe cele cîteva
brazde de pămînt din jurul casei... Viaţa ţăranului niciodată nu a fost una pe
măsura voinţei sale de om harnic, răbdător, muncitor, de crescător de animale
şi cultivator de pomi fructiferi... Niciodată munca lui nu a fost răsplătită pe
măsura trudei care i-a asprit palmele... A fost nevoit să trăiască în pace,
alături de animalele sale, în comunitatea semenilor lui, unii în bordeie, alţii
în case făcute din ţăruşi bătuţi în pămînt şi împletiţi cu văltuci de lut cu
paie... Şi au trăit fericiţi, chiar dacă le-au lipsit multe din gospodării, mai
ales bucata de pîine de pe masă... N-au disperat... Au crezut în Dumnezeu... în
ziua de mîine, sperînd că şi pentru ei o să fie bine... Şi au plîns cînd
pămîntul le-a fost luat de stat pentru a fi făcut gospodărie colectivă... Dar
statul a lăsat pămîntul acela tot pe seama ţăranului, ca el să-l muncească şi
să se bucure de rodul lui. Şi au muncit cot la cot, unii lîngă alţii, dar nu
condamnaţi pe loturile lor, cum se spune... Au muncit fiindcă aveau dragoste de
pămînt... De animale... Unii cu palmele la prăşit, ori la culesul livezilor cu
fructe aurii... Alţii, la ferma zootehnică... Satul era, de dimineaţa şi pînă
seara, într-o continuă forfotă... Pe ulițe treceau căruţe trase de cai,
ducîndu-i pe țărani la munca de la cîmp, tractoare cu plugurile care brăzdau
ogoarele sau, toamna, cărînd după ele remorcile pline cu roadele pămîntului,
strînse cu sudoare de toţi fiii satului. Cu mic, cu mare, se întreceau să dea o
mînă de ajutor la strînsul holdelor... Şi oamenii, chiar dacă ziceau că sînt
nefericiţi şi că muncesc pentru stat degeaba, aveau podul plin de cereale şi
ceva bănuţi la sfîrşit de an... Odată cu revoluţia din decembrie 1989,
lucrurile aveau să ia o altă turnură, la care nimeni nu s-a aşteptat... Ţăranul
s-a bucurat că acum că pămîntul va fi din nou al lui şi o să trăiască în belşug
muncindu-l... Din păcate, din lanurile de odinioară, cultivate ca la carte, au
apărut peste noapte şi parcele de o palmă de pămînt, despărţite între ele de
ţăruşi... Multe dintre ele sînt necultivate, că nu are cine să le muncească,
iar proprietarii sau rudele lor aşteaptă posibili cumpărători... Cei care nu au
forță să muncească pămîntul sau utilajele agricole necesare, l-au înscris în
asociaţii, primind, în schimb, atît cît le dă toamna fermierul, dacă s-a
obținut cantitatea de recoltă preconizată... Dacă omul e bun, şi pămîntul le dă
holde... Trist este că, odată cu trecerea anilor, pămîntul a început să fie
vîndut ori lăsat în paragină, pentru că mai toţi fiii ţăranilor au abandonat
satul în care s-au născut şi au plecat în pribegie, să muncească pe moşiile
fermierilor străini, departe de glia strămoșească. Iată ce s-a ales din ţăranul
român gospodar, de altădată: un imigrant în toată lumea. Și asta, pentru că
nu-şi mai iubeşte nici satul, nici pămîntul, nici pe cei care i-au dat viaţă.
Unde-s ţăranii de odinioară? Istoria nu se va mai întoarce, iar dacă lucrurile
vor evolua spre globalizare, neamul românesc va avea de suferit, iar România va
rămîne o amintire pierdută în negura vremurilor, apărînd într-un subsol pe
harta lumii, fără români şi fără de identitate.
ION MACHIDON,
preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“
10.2 C