E sîmbătă seara și valsul a început cu perdelele trase!
  • 29-05-2023
  • 0 Comentarii
  • 176
  • 2

E sîmbătă, la ceasul cînd se lasă seara, iar amurgul își lustruiește ghetele în apele Trotușului copilăriei mele, potcovit pe margini cu scîntei de argint. Pe malurile lui străjuiesc dintotdeauna pîlcuri de mlădițe de răchită, spre bucuria berzelor grăbite de drumeții, cu zorii dimineții la spinare, înainte ca soarele să dea semnalul apariției sale pe cerul ca o grădină de albastru aprins... Prin iarbă, melcii se întrec în cărți de identitate cu coduri pin și inimile centrate pe-o singură dischetă a fericirii. E sîmbătă seara, cu lumea în vînzoleală, grăbită să prindă ultimul tren prin tunelul cu melancolii, gata de împletit cununii de veșnică strigare... Doamne, ce mare Îți e împărăția – flori de rochița rîndunicii apar în misiune cerească, cu luna aflată la pătrar... Și-mi dă sîngele năvală în armonii de bucurii, ca pămîntean cu cele mai bune gînduri pentru dăinuirea copacului, în trunchiul căruia, cu fiecare rază de soare, speranța înnoadă inel după inel, spre fericirea codrilor vuielnici și al universului nostru existențial. Aud în jurul meu cele mai nostime triluri de păsări, cu puii lor într-o slobozire de valuri uriașe peste aceste dealuri, care petrec cu mine în ceas de taină, pe limba graurilor care dau iama în cireșii bulgăriți cu jăratic. Mă uit cum, an după an, toate trec, iar planetele se învîrtesc după fusul orar al celui mai gustos poem de dragoste, scris din respirația celui mai tînguios cocoș sălbatic, iar focul bulbucește la aprinsul stelelor, sub pirostrii cu ceaunul gata de fiert jintița, în cîntec de cimpoi și talăngi prevestitoare de doine și cîntece de transhumanță. ...Și mă petrec aici, încă de la primele ceasuri de cînd am sosit de pe Epsilon, după numeroase peripeții cu cei mai zeloși extratereștri de la care am învățat că, înainte de a fi om, trebuie să fii spirit! Și iată-mă mergînd la coliba prietenului meu bujorul, să-i spun că sînt sănătos și că, pe unde am umblat, m-am simțit bine la buchetul lui de lumini protectoare, iar astăzi am ajuns să privesc cerul, de la o mie de ani lumină, cum se deschide, întru spovedirea lui Dumnezeu, cu mir de rouă cerească, prevestind sfîrșitul și, odată cu el, începutul unei noi ere, a vieții de apoi, în dans de mîțișori de plop. Și după acest spectacol, chiar că-mi vine a spune că existența noastră, pe această lume, nu este întîmplătoare.
...Vremea vine și se duce, filele calendarului se rup cu fiecare zi, ascunse-n anotimpurile vieții trăite, iar călătoria noastră, de cînd ne naștem și pînă ce ne sfîrșim existența pe acest tărîm, se continuă și după plecarea în alte universuri, cu sufletul despărțit de pămîntul din trup, pentru a cunoaște cum se trăiește în lumea nevăzută a nedorurilor din lutul ulcelelor de pămînt, de la facerea omului. Iată că după o mie de ani lumină, m-am întors de pe Epsilon, la o cană cu vin din via copilăriei mele, cu aminitiri rămase în singurătatea firului de iarbă dojenit de ploi jilave, meditînd la cine am fost noi, cine sîntem, și cît ne-am îndepărtat unii de alții, fără a ne mai apropia vreodată.
E sîmbătă seara, și valsul a început cu perdelele trase!
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite