Orice carte, odată ajunsă în librării și pe tarabele înșirate pe Calea Victoriei, devine o marfă. Care, pentru a fi vîndută în cît mai multe exemplare, trebuie să atragă cititorii, dacă nu prin renumele scriitorului, măcar prin titlu, coperta împodobită cu o fotografie sau vreun desen mai acătării.
Îmi aduc aminte și acum de un eveniment editorial petrecut demult, prin 1966, imediat după Campionatul de Fotbal desfășurat în Marea Britanie, cînd celebrul jurnalist sportiv Ioan Chirilă și-a lansat cartea consacrată acestui eveniment. Deși nu fusese invitat la Londra, Nea Vanea, doar folosindu-se de fotografii și articole din presa occidentală, a imaginat dialoguri, scene și întîmplări de parcă ar fi fost și el prezent la acel spectacol grandios. În plus, cartea lui avea pe prima copertă o fotografie color cu marele fotbalist portughez Eusébio, desemnat cel mai bun fotbalist al Mondialelor, sărutînd Cupa ,,Jules Rimet”. Și întrebat de ce a ales acea fotografie pentru cartea sa, Ioan Chirilă a răspuns: ,,Pentru că, la ora actuală, Eusébio  vinde tot”. Și pe bună dreptate, căci, cînd și-a lansat cartea la Librăria ,,Mihail Sadoveanu”, lumea a dat năvala, s-au spart geamurile și a fost nevoie să intervină  salvarea și miliția călare.
Nu altfel s-au petrecut lucrurile în 1980, cînd Marin Preda și-a lansat la Librăria ,,Eminescu” romanul ,,Cel mai iubit dintre pămînteni”. Lumea a dat buluc și autoritățile s-au temut nu care cumva mulțimea aceea să se răzgîndească și să pună de o revoltă  împotriva lui Ceaușescu. Coada ajunsese  pe Bulevard pînă la statuia lui Mihail Kogălniceanu și de multe ori se auzeau strigăte: ,,Dați, bă, numai cîte o carte, să ajungă și pînă la noi!”.
Dar nu de puține ori se întîmplă ca reclama de pe prima copertă să fie, de fapt, o țeapă ordinară, ca în publicitatea agresivă făcută la televizor pentru mărfurile care nu se vînd. Așa cum mi s-a întîmplat tot mie, acum cîțiva ani, cînd am descoperit într-o librărie o carte subțirică de numai 200 de pagini și cu un titlu incitant: ,,Amintiri și povești deocheate”, una dintre ultimele scrieri ale venerabilului istoric Neagu Djuvara. Dar, în loc de povestiri porno, cum mă așteptam, măcar ca în corozivele lui Ion Creangă, sau cu ceva erotism mai explicit, am dat peste niște povestiri cumințele și de pe la noi, cu boieri și aristocrați sau personale. Unele întîmplări destul de haioase, dar altele de-a dreptul idioate.
Aceeași senzație de frustrare am avut-o și după ce am citit volumul ,,Jurnal intim”, scris de necunoscuta Arabella Yarca în care, în afară de un scurt pasaj în care autoarea, abia căsătorită, consimte la o aventură extraconjugală, sub clar de lună, nu am mai reținut nimic seducător. Iată pasajul: ,,Techirghiol, 3 august, 1915. Două zile petrecute la Constanța cu Leni Golescu, în vila cumnatului ei, Nicolae. Plimbări sub clar de lună. Perversități. M-am dedat la tot felul de tîmpenii, dar nu cu Nicolae, cu altul...” (pag. 60). Cum se explică această ieșire în decor a memorialistei? Căci, de-a lungul cărții, ea știe una și bună: își iubește cu disperare soțul, pe Carolică, cel cu ochii verzi... Simplu, un puseu revanșard de gelozie, întrucît aflase că dumnealui, un fustangiu fără de istov, tocmai o tradusese. Caz clasic...
Era pentru a doua oară cînd, mai mult sedus de titlu, cumpărasem o carte, și speram că va fi ultima. Dar, recent, am descoperit volumul de amintiri: ,,În misiune în România. Anecdote de război și moravuri românești”, de căpitanul Paul Bléry (1894-?), unul dintre cei peste 1.500 de ofițeri, subofițeri și soldați francezi, membri ai Corpului Expediționar Francez, care a ajutat România cu armament, muniție și asistență medicală în timpul primului război mondial. Acei militari au fost conduși de celebrul general Henri Mathias Berthelot (1861-1931). Cum se știe, România a intrat în război pe data de 14/27 august 1916 în urma ultimatumului prezentat de puterile Antantei (Franța și Rusia), ,,Acum ori niciodată”, altfel pretențiile ei teritoriale urmau să nu mai fie luate în discuție niciodată. În plus, Antanta calcula că numai așa se punea capăt exporturilor de cereale și petrol pe care România le făcea în Germania și Austro-Ungaria. Dar aceste ultimatumuri nu l-au speriat pe Ionel I. C. Brătianu, prim-ministrul României, care a insistat pe ideea că vom înceta starea de neutralitate și vom intra în război numai dacă Antanta va furniza României armament, muniție și asistență medicală în minimum de 300 de vagoane pe zi, adică 30.000 tone tranzitate prin Rusia.
Rolul jucat de militarii francezi în acea perioadă, precum și sacrificiul multora dintre ei sînt bine cunoscute românilor. Iar generalul Berthelot are un loc de cinste în inima noastră. O localitate din județul Hunedoara, unde a fost împroprietărit, îi poartă numele încă din 1923, la fel și o stradă din București, precum și o piață din Galați.
Cartea aceasta a fost publicată, prima oară, la Paris în 1916, sub titlul ,,En mission en Roumanie. Anecdotes de Guerre et Croquis de Mœurs Roumano-Russes”. Și s-a republicat la noi în 2024 de Editura ,,Corint Books” într-o ediție, traducere din limba franceză, studiu introductiv și note de Florin Cristescu. Jurnalul lui Paul Bléry nu este singura carte a unui ofițer francez recenzată de publicația noastră. Să ne amintim și de ,,Jurnal de război. Misiune în România”, redactat de Marcel Fontaine, și el membru al Misiunii Militare Franceze din primul război mondial.
Încă de la începutul lecturii am avut o nelămurire, care m-a făcut să întorc volumul și pe o parte, și pe alta: într-o scriere despre un eveniment atît de cumplit cum este războiul, cu morți, suferințe necurmate și urmări așijderea, nu prea își au loc anecdotele. À la guerre comme à la guerre. Căci este vorba de ceva monstruos în istoria omenirii. Cel puțin așa văd eu lucrurile. Dar lasă că am s-o întreb pe madam Elis Râpeanu, care a fost profesoară universitară de Franceză, nu cumva fonemul anecdotes are și alte semnificații decît glumă, întîmplare veselă, o cioacă terminată cu o poantă, și traducătorul cărții n-a fost atent la nuanțe? Ba a fost, căci, citind cartea pînă la sfîrșit, n-am dat peste anecdote, ci mai mult un text relaxant, dar care ține mai degrabă de stilul și maniera interpretativă alese de Paul Bléry. Mai rămîne în picioare o supoziție: autorul a ales să redea atmosfera sumbră a războiului într-un registru parodic, așa cum vedem în filmele cu Chaplin și Buster Keaton sau Bourvil  și Louis de Funès.
Cartea aceasta, referitoare la me­moriile de război ale unui ofițer com­batant de aviație, constă mai degrabă în pagini de un realism terifiant privind tragediile provocate de ororile războiului, nicidecum anecdote. Revelatorii sînt momentele cînd aviatorii francezi evacuează țăranii din Moldova și Oltenia din calea armatelor germane pe care urmează să le înfrunte a doua zi. Bieții țărani lasă în urmă locuințele sărăcăcioase și se agață de cîte un obiect fără importanță, poate le-o folosi pe acolo unde sînt duși. Nimeni nu știe ce vor mînca și unde vor dormi. Aceeași soartă tragică o au și soldații români răniți, care formează convoiul.
Pe de altă parte, o bună impresie o lasă militarilor francezi elitele locale din Iași, Bîrlad și Craiova, binevoitoare, generoase și, surprinzător, cunoscătoare a limbii franceze. Prilej pentru Paul Bléry să constate cu amărăciune: cîtă distanță este între bogații și săracii României! În Franța nu găsești așa ceva. Aceleași cuvinte frumoase are memorialistul și față de soldatul român, care nu se plînge niciodată.
Noiembrie 1916. Lt. Paul Bléry primește ordin să pornească spre România. Coboară în Gara Iași. Prima constatare: ofițerii români sînt foarte politicoși, în comparație cu ofițerii ruși. Toți ofițerii români știu franțuzește. Toate femeile adoră să flirteze cu ofițerii francezi, chiar în prezența soților. ● Momente de neuitat în celebra Cafenea ,,Tuffli” din Iași, deschisă în 1885 de un elvețian la parterul Palatului Beldiman, unde se desfășoară conversații interminabile între românii de toate vîrstele și ofițerii francezi. Nu există român să nu se laude cu vizitele lui în Franța - Biarritz, Paris, Coasta de Azur, apoi Venezia și Constantinopol. Bărbații croiesc strategii militare de anvergură și-l apără pe soldatul român, cel mai bun în atacul la baionetă. ● Dar cînd gazetele aduc vești proaste de pe front, cafeneaua este goală. La fel și bulevardele... În locul lor se flanelează soldați și refugiați săraci. ● Zilnic, soldați ruși mărșăluiesc prin Iași și, de teama lor, căruțașii români se dau la o parte. ● O situație remarcată cu amărăciune de Paul Bléry: Armata Română a intrat în război neinstruită și prost echipată, iar ajutoarele franceze au ajutat-o prea puțin. Unde s-au dus banii? S-au furat, corupție mare, iar o parte din alimente, muniție sau medicamente a ajuns contra cost la nemți.● Ieșenii sînt la concurență cine să țină în gazdă mai mulți ofițeri francezi. La fel cum, în București, era bătaie pe nemți, căci dădea bine să ai în gazdă trupe de ocupație. ● Totuși, găsesc o anecdotă, mai degrabă o întîmplare veselă: cu doi cosmopoliți. Un tînăr ilustru o întreabă pe o doamnă ilustră:
– V-ar plăcea, doamnă, să vă numiți Popescu?
– Dumnezeule mare, decît așa, aș prefera să mor.
● Mulți dintre aristocrații români nu știu cine a fost mareșalul Joseph Césaire Joffre. Au auzit de lichiorul ,,Joffre”, băutura zeilor din Montparnasse. ● Iernile în Moldova sînt cumplite, și cine n-are o sobă în casă ar fi în stare să închine poeme sobei. La fel și unei mese de toaletă. Jour fixe, zi de primire la Iași, Bîrlad, Bacău sau Botoșani. Ritualul prezentării omagiilor de către vizitatori, civili și militari deopotrivă. Conversations en français. Și la bogați, și la săraci, vezi Caragiale: ,,Five o’clock tea”. ● Cum se prezintă ofițerii români față de francezi: excesiv de politicoși, zîmbitori și buni vorbitori de Franceză. ● Cum văd francezii Poporul Român: românii trăiesc într-o mizerie înspăimîntătoare. S-au resemnat și aproape că nici nu-i  mai dor rănile purulente și pline de sînge. Flămînzi, desculți și dezbrăcați, gata oricînd pentru orice sacrificiu. Moartea nu-i sperie. Total nepregătiți pentru război.
● Facem cunoștință cu Gogu, un ofițer român cartofor. ● Promenadă pe Strada mare din Brăila. Soldați din toate armele, români, ruși, francezi, precum și civili au ieșit din case. Mulți au ieșit la agățat. Obiective de vizitat: biserica grecească. Și restaurantele sînt populate cu lume pestriță. Multe curve. Un portret cu Mița Biciclista (1885-1968) ● O călătorie de la Brăila la Galați cu vaporul. Țărani români refugiați, flămînzi și desculți. Ostași răniți și în zdrențe. Ofițeri din toate armele și națiile. ● O altă anecdotă leșinată. O baterie de tunuri primește ordin să-și regleze tirul. Pentru aceasta, are nevoie de două avioane care să zboare în spirală cu viteză redusă. Dar tunurile nu bubuie. După două ore, avioanele revin la sol. Tunurile nu bubuiseră pentru că tunarii nu se învoiseră să tragă sau nu.
PAUL SUDITU