În perioada ianuarie 2005 – noiembrie 2006, scriitorul nem­țean Adrian Alui Gheorghe a purtat un dialog de suflet cu celebrul ,,slujitor al lui Dum­nezeu” Justin Pârvu (1919-2015) de la Schitul ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din localitatea Petru-Vodă, județul Neamț. Pe lîngă peisaj, zona excelează și prin numărul mare de mînăstiri care conferă locului aspectul unei părticele din Grădina Raiului: Agapia, Bisericani, Bistrița, Durău, Horaița, Pîngărați, Petru-Vodă, Pocrov, Secu, Sihla, Tazlău, Văratec.

Aceste convorbiri dintre un mirean și un preot s-au purtat în chilioara părintelui Justin Pârvu, unde, iarnă-vară, primea tot felul de oameni și îi ajuta, dacă nu cu un bănuț, măcar cu un sfat sau o vorbă bună. Întinse pe 2 ani, în chilioara cu un pat, o masă și un căpețel de lumînare înfipt într-o ulcică, discuțiile au atins mai multe subiecte, cum ar fi: momente din viața părintelui Justin Pârvu, cu cei 16 ani de pușcărie politică îndurată; decăderea românismului și cum s-a tocit străvechiul nostru instinct național; încotro merge omenirea; de ce nu sînt recunoscuți sfinții închisorilor și multe asemenea altele. Chiar și cînd materialul era gata, cei doi se întîlneau pentru reveniri și definitivări ale întrebărilor și răspunsurilor. O parte din acele discuții a văzut lumina tiparului sub forma a două cărți - ,,Părintele Justin Pârvu și morala unei vieți cîștigate” și ,,Cu părintele Justin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire”. Restul temelor se găsesc structurate, sub forma aceluiași dialog, întins pe 250 de pagini, în lucrarea: ,,Părintele Justin Pârvu, o misiune creștină și românească”, apărută în anul 2013 la Editura ,,Doxologia”, din Iași, și la care ne vom referi în rîndurile următoare.

În prima parte a discuției se conturează secvențe din viața și ,,opera” părintelui Justin Pârvu, avînd un titlu cu ecouri poetice: ,,Casa mea e acolo unde mă găsesc eu cu mine însumi și pot trăi în Dumnezeu”.

I-a fost scris părintelui Justin Pârvu să-și înceapă viața de obște la vîrsta de 17 ani, cînd a intrat în noviciat la Durău, apoi la seminarul de la Cernica, lîngă București, și din nou în Munții Neamțului. Iar acum, după o viață îndelungată, își doarme somnul veșnic la Petru-Vodă. Foarte de tînăr, a învățat că dacă vrei să vezi departe, să vezi cu adevărat, atunci e musai să te faci preot. Dar tot ,,mînăstiri” au fost și pușcăriile politice de la Aiud, Gherla, Canal, Periprava sau din alte locuri rînduite de Dumnezeu să-și spele păcatele, ,,îngropat în lume”. La fel ca Tudor Arghezi care, închis în Lagărul de la Tîrgu Jiu (1943), îi scria părintelui Bartolomeu Anania, la Tismana: ,,Binecuvîntează, părinte, că și aici e un fel de mînăstire”. În toate locurile prin care a trecut, Justin Pârvu a învățat și i-a învățat pe alții să fie români și creștini. Și măcar de-ar fi fost singurul care a trăit aceste experiențe. Dar, ca el, au pătimit atîția alții, preoți și călugări știuți, precum sfințiile lor Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Sandu Tudor, Ilie Cleopa, Andrei Scrima, Antonie Plămădeală, Arsenie Boca, Nicu Steinhardt, Mina Dobzeu, Ilie Lăcătușu. Dar și mai mulți sînt neștiuții.

Dumnezeu i-a hărăzit părintelui Justin Pârvu o viață aproape centenară, destul cît să cunoască istoria știută, dar și cea ascunsă a unei țări și sufletul unui popor dăruit cu toate cele, dar menit să treacă prin multe încercări. În discuțiile celor doi nemțeni au apărut și alte subiecte, cum ar fi: iubirea și moartea, dar și lăcomia, invidia și mîndria, alcoolul și desfrînarea – păcate care, pe zi ce trece, cuprind tot mai mulți semeni de-ai noștri și devin semnele unei epoci intrate sub stăpînirea Răului.

Dăm cuvîntul, în con­tinuare, părintelui Justin Pârvu, punînd la dispoziția cititorilor profesiunile sale de credință, maximele și sentințele la adresa unui popor care s-a tot îndepărtat de Dumnezeu și a luat-o pe calea dispariției. Sintagmele sale gnomice sînt învelite într-o satiră la adresa unei lumi pe care n-o mai aduce pe calea cea bună decît poate reîntoarcerea la Dumnezeu. Cu mintea sa ascuțită, părintele Justin Pârvu s-a tot gîndit la soarta românilor de ieri și de azi. Și pagini întregi din carte cuprind aceste gînduri.

Cum sînt românii?

,,La noi, la români, este, a fost și va rămîne spiritul acela de inferioritate în fața străinului. Aproape că te dai dezarmat în mîna străinului care-ți intră-n curte. Dintr-un exces de bunătate și de dragoste. Noi, dacă aveam mai multă demnitate și mai mult prestigiu, am fi dobîndit mai multă onoare în fața națiunilor lumii. Națiunile conlocuitoare ne-au luat bunătatea drept slăbiciune și ni s-au urcat în cap. Cum e cazul cu ungurii care, cum au prins un pic de aer sub aripi, au făcut grozăviile cunoscute (...) E greu să fii român! Trebuie să întrunești multe calități și să ai simțul valorilor nației. Fără harul lui Dumnezeu, care a dat putere popoarelor să se individualizeze prin limbă, istorie și tradiții, ești înghițit de ceilalți... E inexplicabil că românii au ajuns unde au ajuns, pentru că sîntem aici de 2000 de ani, ne-am creștinat primii, făcînd biserici în ascunzișul pădurii, în munți, pe dealuri (...) Eu văd viitorul României așa: cel ce gîndește creștinește, gîndește patriotic! Jertfă pentru națiune, jertfă pentru aproapele tău, jertfă pentru Biserică! Acolo unde e românul, acolo e sărăcia, mireasma ce-I place atît de mult lui Dumnezeu. Sărăcie materială, care atrage bogăția spirituală, de trei ori mai multă. Românul are în stăpînirea sa multe comori spirituale (...) Cauza nefericirii românilor de astăzi este îndepărtarea de Dumnezeu. Am ajuns ca niște orbi și nu ne mai vedem păcatele. Trăim o criză de ideal, nu de pîine. Nu mai știm de unde venim și unde mergem. E o decadență mondială. Dacă nu ne vom schimba rapid, vom pieri ca Sodoma și Gomora, ca Imperiul Byzantin”.

Ce e libertatea?

,,Libertatea nu înseamnă să fac ce vreau, căci, de multe ori, făcînd ce vrem, facem pe voia diavolului. Libertatea se cunoaște în discernămîntul omului, în capacitatea lui de a alege între bine și rău. Poți fi liber numai în adevăr. Sufletul pe cruce cîștigă adevărata libertate. Teroarea și torturile au făcut mai mulți sfinți decît robi. Pămîntul țării noastre e stropit cu sînge de mucenici. În suferință se dobîndește duhul sfințeniei”.

,,În zilele acestea grele, românul ar trebui să fie ca acei martiri care se lăsau pe ei pentru fratele lor, își dădeau porția lor de mîncare fratelui, cămașa, preferînd să moară ei în locul fratelui. Și se rugau pentru prigonitorii lor. Românul trebuie să iasă din indolența față de valorile Bisericii și ale neamului său. Să lupte pentru biruința neamului său (...) Am înțeles tîrziu ce-mi spuneau, prin anii ’50, cei de la Securitate, cînd mă băteau pentru convingerile mele religioase. «Nu o să vă omorîm, îmi spuneau ei. Nu vă mai facem martiri. Cînd veți ieși, veți vedea că deja sîntem infiltrați printre voi... Vă veți dori atunci singuri să vă lepădați de Biserică și de credință». Antichristul va veni printre noi și-l vom crede”. (Aceste vorbe profetice se pot alătura altora, rostite de Silviu Brucan, unul dintre chipurile Diavolului: ,,Copiii noștri îi vor conduce pe copiii voștri” – n.m.)

Părintele Cleopa

,,Părintele Cleopa a fost un mare duhovnic. Îl căutau pînă și activiștii comuniști. Veneau la el și cereau binecuvîntare. Și ăia se lăudau: «Ei, m-a binecuvîntat părintele Cleopa, înseamnă că e ceva de capul meu». Cu harul, cu credința și cu numele său i-a făcut pe mulți activiști să se rușineze de faptele lor. În societate, activiștii propovăduiau ateismul, dar, în particular, veneau la părintele Cleopa, să primească binecuvîntarea pentru faptele lor. Părintele Cleopa a ținut trează în mulți creștini rugăciunea și credința”.

Bănuțul văduvei

,,O femeie îi scrie părintelui Justin Pârvu: «Părinte, îți scriu din Italia, unde îngrijeam o bătrînă. Dar bătrîna a murit și roagă-te pentru mine. Ce să fac?». M-am rugat și pentru bătrînă, și pentru ea. Peste ceva timp, primesc un plic în care erau 5 euro și o scrisoare: «Află, părinte, că am găsit altă bătrînă. Mulțumesc pentru rugăciune. Cu banii ăștia vreau să ajut pe alții aflați în nevoie...». Cu bănuțul ăsta cumperi un bilet pentru masa săracilor, dar și un bilet pentru Rai...”.

I-auzi, Iohannis!

,,Patria e mai presus de orice individ. Patria nu trebuie să scadă în fața istoriei, ea trebuie să aibă ce să jertfească, mereu, ca să rămînă în rîndul popoarelor vii și demne. De aceea, Dumnezeu alege reprezentanții unei nații, capabili de jertfă. Dar nu toți sînt capabili de jertfă, nu toți se ridică la înălțimea rolului și importanței pentru care au fost aleși”.

Mișcarea legionară

,,Mișcarea legionară n-a fost niciodată înțeleasă, studiată și analizată la adevărata ei chemare și rost. După trei sferturi de veac de comunism, minciună și intoxicare a populației, Mișcarea a ajuns un adevărat bau-bau fără chip și individualitate, un animal fioros. Cea mai mare vină a legionarilor a fost aceea că își iubeau patria necondiționat, că erau gata să se jertfească pentru ea și pentru binele Poporului Român. Multe dintre crime le-au făcut cei care urmăreau să compromită Mișcarea. Tot ce era rău se punea în cîrca legionarilor. Niciodată liderii legionarilor n-au fost lăsați să vorbească. Dar cei mai de condamnat au fost istoricii. Care au tăcut și tac. N-am făcut proces comunismului, dar am făcut proces legionarismului. E ca atunci cînd pui dracul să scrie despre îngeri. Generația legionarilor putea fi o generație de patrioți pînă la nebunie? Generația legionarilor, care pornise să reformeze România, în perioada interbelică, care redescoperise «mîndria de a fi român», care putea muri «pentru Patrie», cum numai românii vechi o mai făceau, o generație de patrioți pînă la nebunie... Au decapitat-o (Carol al II-lea, Antonescu, comuniștii), au decimat-o în închisori și pe frontul din URSS, au minimalizat-o, au risipit-o. I-au blamat inteligența și au dat-o pe mîna proștilor, lichelelor, analfabeților, vînduților”.

PAUL SUDITU