Durerea despărțirii de Ștefan Cazimir (II)
  • 25-10-2021
  • 0 Comentarii
  • 147
  • 0

Iată și un citat din articolul lui G. Dimisianu despre Caragiale redivivus: „Plăcerea sa e să restabilească adevărul, să restaureze și să recupereze, să ajungă la ce fusese inițial, conducîndu-se, în investigații, după urme care altora nu le spun nimic, dar lui îi spun totul, ca unui Sherlock Holmes al criticii române”. Iar lucrarea Nu numai Caragiale e pusă, de autor, sub semnul unui aforism de André Gide, în chip de motto: „Toate lucrurile au fost spuse, dar, cum nimeni nu ascultă, trebuie mereu s-o luăm de la capăt”.
Prezentarea tuturor volumelor publicate de acest mînuitor al condeiului ascuțit, în care, nu de puține ori, erudiția potențează umorul, ar necesita o lucrare amplă. Se impune, totuși, enumerarea titlurilor care alcătuiesc, pînă în prezent, opera de o diversitate impresionantă a acestui prolific autor: Tensiunea lirică (1971), Stelele cardinale. Eseu despre Eminescu (1975), Antologia umorului liric, Texte și prefață (1977), Pygmanolion. Eseu de mitologie comparată (1982), Drumuri și zări. Antologie a poeziei românești de călătorie [în colaborare] (1982), Alfabetul de tranziție (1986), Pentru contra (1991), Rîsete în parlament (1994, Ediția II, 2018), Alfabetul de tranziție. Jurnal de tranziție (1996), Honeste scribere (2000), Potcoave de purici (2003), Epistolă către Odobescu (2010), La Belle Époque. Minciuna vine de la Răsărit. Spovedania „foștilor” (2013), Sabia și imperiul. Militari la cîrma statului (2017). Și toate constituie un izvor de spiritualitate, informație, aspecte surprinzătoare, fapte puțin cunoscute privind viața unor personalități, realități istorice etc. Și toate redate în stilul inconfundabil, atractiv, instructiv.
N. Steinhardt scrie despre Pygmanolion: „Inteli­gența, erudiția, sclipitoarea carte a lui Ștefan Cazimir se citește lesnicios, cu multă plăcere (aș rosti mai degrabă: seducție) și cu interes analog celui de care se învrednicesc romanele polițiste bune”.
Printre multele realizări ale sale privind umorul, amintim Antologia umorului liric. Din amplul studiu care prefațează volumul, ne permitem să cităm doar un fragment edificator. „O mai strictă delimitare a atitudinii umoristice impune raportarea ei la atitudinea satirică, cu care se are în relații divergente, în ciuda unor puncte de plecare comune. Satira (s.n.) este rodul unor exacerbări a sentimentului, umorul – dimpotrivă – al oscilărilor lui. Satiricul e un spirit absolut, avid de perfecțiune, dezolat și împins spre mizantropie de faptul că nu o află nicăieri. Umoristul e un spirit tolerant și sceptic, convins că imperfecțiunile sînt inerente naturii umane, dispus așadar să le recunoască în el însuși și să le ierte celor din jur. Satiricul judecă și condamnă cu asprime, umoristul înțelege, zîmbește și absolvă. Revelator în atitudinea umoristului este, mai presus de toate, modul său de abordare a contrastelor. Pentru el, veselia și tristețea, logicul și absurdul, grandiosul și absurdul nu reprezintă cîmpuri închise, ci termeni plini de mobilitate, într-o continuă și activă interferență. Dacă ar fi deci vorba să concentrăm esența umorului într-o formă lapidară, cea mai indicată în acest scop s-ar părea temperarea contrastelor”.
Pe Ștefan Cazimir, natura l-a înzestrat cu o inteligență sclipitoare, cu o gîndire logică și cu o rară putere de muncă – haruri pe care le-a fructificat în acumulările continue, în realizarea unei opere memorabile, în activități culturale și politice. În plus, a avut norocul (pe care poate și l-a atras singur) de a avea alături, mai bine de șase decenii, un filolog de vocație și de profesie, fiindu-i sprijin permanent: Maria Simionescu, nonagenara care a rămas singură, da-l simte mereu prezent în spiritul și sufletul său. Și a spus că se gîndește și dînsa la cuvintele lui Petre Țuțea care, la întrebarea dacă-i e frică de moarte, a spus că nu-i e frică din moment ce se va întîlni cu marii Voievozi, la fel se gîndește și dumneaei: sufletul meu se va uni din nou cu sufletul celui lîngă care am împărțit clipele bune și rele – timp de 65 de ani. Maria Simionescu a fost omul providențial în redactarea unor volume reprezentative pentru literatura română, în cadrul editurilor E.S.P.L.A, E.P.L și Minerva. În volumul Sub semnul Minervei (2000), de Iordan Datcu, găsim o scurtă caracterizare din care cităm următorul fragment: „Dacă cineva m-ar solicita să dau cîteva nume de editori pe care i-am cunoscut și pentru care am o prețuire aparte, cel al Mariei Simionescu mi s-ar ivi îndată pentru că în timpul îndelungatei sale activități de redactor la ESPLA, Editura pentru Literatură și Editura Minerva, a vădit un profesionalism unanim recunoscut și apreciat de distinșii săi colaboratori. Cercetătorul atent al cărții de critică și istorie literară din ultimele patru decenii observă, dacă are curiozitatea să cerceteze și caseta tehnică a cărților, frecvența numelui Mariei Simionescu pe sute de cărți, semnate, între alții, de Tudor Vianu, Șerban Cioculescu, Al. Piru, Ov.S. Crohmălniceanu, Z. Ornea. S-a devotat cărților altora. Aceasta este o explicație posibilă a întîrzierii de a-și pune numele pe ediții proprii”.
Studiile, exegezele literare îi asigură lui Ștefan Cazimir un loc de frunte printre profesorii de Literatură română, oameni de litere, filologi, umaniști. Dar acest lucru n-a fost suficient pentru destinul lui Ștefan Cazimir: calitatea de om politic i-a asigurat popularitate în întreaga țară și dincolo de hotarele ei; de altfel, în imnul partidului înființat cu un nume care, aparent, lua în derîdere (de fapt, anticipa) cu clarviziune viața politică din primii ani de democrație – Partidul Liber-Schimbist –, se exprimă această „năzuință”: „Căci vrem să cucerim un loc în lume/ Și cîte vom putea în parlament”. „Adoptat de liber-schimbiști ca patron spiritual, Caragiale le-a dăruit o zestre inestimabilă; numele ei este ambiguitatea” (Ștefan Cazimir, p.204)
Profesorul de literatură, eruditul cu structură de umorist, spiritul de o ascuțime rar întîlnită se manifestă, de data aceasta, în viața social-politică. Dascălul și specialistul în Caragiale subzistă și în această ipostază, „Partidul Liber-Schimbist, pe care l-a odrăslit din «lamura» lui Caragiale, dînd astfel una din rarele dovezi că literatura e capabilă să «fabrice» viață”. (C. Stănescu, op. cit., p.208) Acest adevăr este întărit de însuși „născătorul” acestei formațiuni politice de mare vogă: „Istoria Partidului Liber-Schimbist este o amplă notă de subsol la o replică a Scrisorii pierdute. Destinul operei lui Caragiale, la peste un secol de la plămădeala ei, înregistrează astfel un avatar unic pe care nicio altă operă nu l-a trăit pînă astăzi și este improbabil că îl va mai trăi în viitor. Faptul că un rol modest în consumarea acestei experiențe a revenit unui exget al lui Caragiale poate fi socotit o întîmplare. Dar o întîmplare care dă de gîndit”. (p.207) „Partidul ia naștere prin expansiunea unui citat («Da, sîntem ultraprogresiști, da, sîntem liberi-schimbiști…»), platforma program culminează cu un citat («Asta nu-i cea din urmă Cameră!»), imnul partidului freamătă de citate («lupte seculare», «tot românul să prospere», «trădare fie, dar s-o știm și noi»), iar discursurile liderului – profesor de literatură – sînt o veritabilă beție a citatelor: din Ion Neculce și Iordache Golescu, din Anton Pann și C. Negruzzi, din Cârlova, Heliade, Gr. Alexandrescu, Bolintineanu, Alecsandri, din Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Coșbuc, din Delavrancea, Macedonski, Topîrceanu, Arghezi, Ion Barbu, din Shakespeare și Napoleon, din Paul Valéry și Freud, din romanțe și din cîntece de lume, din imnul regal și O clipă de sinceritate… Citate introduse «clandestin» în discurs, parodii și parafraze, texte adaptate, transformate, «desfigurate»”. (pp.206-207) Biografia acestui partid, după cum scrie însuși parlamentarul în Potcoave de purici, „se consumă la granița dintre existențial și estetic, tinzînd să o estompeze pînă la disoluție”. Poate fără
să-și propună, realizează premiere naționale și mondiale: în ședințele forului legislativ, „dispozițiile ludice ale lui Ștefan Cazimir au căpătat un cîmp larg de expansiune” (p.202). Conferă diplome de onoare parlamentarilor care și-au schimbat apartenența politică. El însuși atestă calitatea de membru al Partidului Liber-Schimbist prin trecerea la alt partid în 1992, dar originalul partid a ființat pînă în 1996. Își prelungește, totuși, existența printr-un membru de onoare perpetuu. Manneken-Pis – o statuetă realizată de Duquesnoy le Vieux în 1916, aflată la Bruxelles, pe Rue de l’Etuve, reprezentînd un băiețel care face pipi. „În ziua de 7 mai 1992, în cadrul unei ceremonii desfășurate la primăria orașului Bruxelles, lui Manneken-Pis i-a fost conferită diploma de membru de onoare perpetuu al Partidului Liber-Schimbist cu toate drepturile și privilegiile aferente. Revăzîndu-mă după zece ani, puștiul năzdrăvan m-a recunoscut imediat și și-a manifestat bucuria în felul său specific, sporind pentru cîteva clipe amploarea jetului lichid”. (p.237)
Revenim la volumul Ștefan Cazimir cu un citat plin de sinceritate, care denotă siguranță de sine din partea „personajului” Ștefan Cazimir: „Că Partidul Liber-Schim­bist a fost o carte cîștigătoare nu va contesta nimeni”.
Ziarista Roxana Istudor subliniază faptul că popula­ritatea sa a crescut și datorită unui volum publicat de parlamentar, care constituie deliciul oricărui cititor: „plin de savoare, a rămas memorabil în Parlamentele incipiente ale democrației și a adunat o colecție de discursuri reunite pentru prima dată într-o carte în 1994” (Revista UZP, nr. 10, 2018). Volumul se intitulează Rîsete în Parlament, reeditat după 24 de ani și lansat la Librăria „Mihail Sadoveanu”. Noua ediție e întregită cu discursuri ale deputatului Ștefan Cazimir susținute în 1994-1995 și 2001-2004.
În Parlament, cultivă toate speciile umoristice. Prin Ștefan Cazimir epigrama pătrunde în cele mai înalte forumuri ale politicii, astfel încît Al. Clenciu îl acuză de concurență:
E Cazimir plin de talent –
C-o epigramă și-o zicală
Mi-a tot făcut în parlament
O…concurență neloială.
În 1984, Asociația Scriitorilor din București i-a acordat Premiul de Critică, eseu, istorie literară, iar în 2019 a fost distins cu Premiul „Opera omnia” de către USR.
Îi simțim lipsa domnului Profesor, critic literar, scriitor, om politic, Ștefan Cazimir. Spiritul său ne domina, dar ne și stimula, puteam să-i dăm telefon, pînă la ora 8 seara, să-l consultăm în orice problemă. În domeniul mînuitorilor de condei literar, a fost un susținător al epigramei, care e atît de grăitoare privind realitatea social-politică dintotdeauna, dar, mai ales, de astăzi; e creația literară care nu se poate scrie decît cu dotare specifică de la natură, cu pricepere și insistență în „pritocirea” limbajului pentru realizarea prozodiei clasice și reglarea din condei a ideii (fr. mise au point) născătoare de poantă, considerată fără valoare de cei care n-o pot scrie, n-o cunosc, de „găștile de intriganți netalentați și invidioși” (Cf. Ion Dodu Bălan, FLACĂRA lui Adrian Păunescu, 12-18 mai 2017, p.5) sau, iertată fie-mi picanteria, cînd sînt „constipați spiritual” – cum spunea marele om de spirit Romulus Vulpescu (1933-2012). Cînd ne adunăm în grupuri sau izolați „împreună” de Covid, ne spunem epigrame ale sale rămase în memorie, precum:
Adenomul de prostată
Toți chirurgii pot să-l scoată,
Însă a din om prostie
N-o pot scoate nici o mie.
[E o epigramă scrisă după ce s-a operat de prostată ocazie cu care i-am adresat, ca oricărui confrate, următorul catren: Toată lumea-n tîrg aflat-a/ Că și-a operat prostata/ Și s-a bucurat tot omu’/ Că chirurgul n-a fost Ciomu. Și: Își operă prostata omu’/ Chirurgul însă n-a fost Ciomu/ Și-i bucuroasă-ntreaga glie/ Dar, mai ales, a lui soție]. Sau:
Vinu-acesta, dragi nepoți,
Are-un vechi și bun renume –
Băutorii cîntă toți
Trei cărări cunosc pe lume!
Ștefan Cazimir ne domina cu spiritul și cu înalta sa cultură demnă de academician, dar, în mijlocul nostru se complăcea în postura de confrate, antrenîndu-se în schimbul de replici. S-a unit, în felul acesta, cu spiritul nostru pe care l-a îmbogățit, rămînînd cu noi și cu aceia care știu ce este o epigramă sau/și o scriu, asigurîndu-i statutul de specie literară a genului liric, specie susținută astăzi numai de români, oriunde s-ar afla. Va rămîne un nume de neînlocuit în edificiul culturii și literaturii românești, în creația umoristică, edificiu care, sperăm, va servi și generațiilor viitoare.
Sfîrșit
ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite