De dimineață, Ion Drâmbă plecase la muncă în satul vecin, unde avea de prășit porumbul la un sătean care, din cauza bătrîneții și a sănătății șubrede, nu mai avea putere, ca pînă mai ieri, să tragă de coada sapei. Ion însă era harnic și tînăr. Odată ce începea un lucru, nu se lăsa pînă ce nu-l ducea pînă la capăt, iar sătenii, tocmai pentru asta și pentru corectitudinea lui față de ei, îi băteau în poartă, mai ales că Ion muncea și pe mult, și pe puțin. Se înțelegea cu fiecare gospodar și, de la caz la caz, bătea palma cu omul, iar seara, în schimbul muncii, primea bani conform înțelegerii, precum și o porție de mîncare, înainte de a porni la drum spre casa lui. Acum, nu ieșise bine în drum din gospodăria la care lucrase că, din senin, se porni o ploaie zdravănă, cu bulbuci, de aveai impresia că s-a rupt cerul peste sat. Cu cît Ion grăbea pasul către casa lui, cu atît ploaia se întețea mai tare, slobozind pe pămînt, din cînd în cînd, picături de gheață de mărimea bobițelor de struguri. Pînă să se mai potolească vremea, intră în cîrciuma de la ieșirea din sat, să se cinstească și cu un păhărel, că destul muncise toată ziua pe arșiță. Fusese atît de cald, că apa din sticlă fierbea și la umbra copacului din marginea lanului... Cum dădu pe gît primul păhărel, i se deschise pofta pentru al doilea, și o ținu așa pînă ajunse cherchelit de-a binelea și fără un ban în buzunar. Între timp, ploaia încetase, dar cerul încă era acoperit de nori groși. Ion o luă la picior spre casă, prin noroi, lăsînd în urmă satul unde muncise... Merse cît merse, de nici nu mai știa cît timp trecuse. Parcursese o bună bucată de drum și, ajuns la intrarea în satul său, dădu cu capul atît de tare de Troița ridicată acolo, că văzu stele verzi. Dar nu erau stele verzi. Nici nu au existat vreodată stele verzi. Însă așa i se păru lui, din cauza fulgerului care luminase atît de tare bolta, încît i se păru că află în fața lui Dumnezeu. Din cauza tunetului puternic care urmă, se zgudui pămîntul sub picioarele lui desculțe, fiindcă încălțările îi rămăseseră înfipte în noroiul de pe drum. Luă în brațe crucea și, strîngînd-o la piept cît putu el de tare, zise:
- Doamne, iartă-mă că am băut!... Știu că Ți-am greșit...
- Nu ai greșit cu nimic, Ioane, îi răspunse Dumnezeu, cu o voce plină de bunătate. Eu am făcut băutura pentru oameni... Tu nu ai făcut nici un păcat... Așa că nu ai pentru ce să-Mi ceri iertare. De ce să te iert?!
- Păi, Doamne, am băut!
- Toți oamenii beau, Ioane. Te du, dară, acasă... Vezi pe unde mergi... Culcă-te liniștit și ai să te faci bine.
- Așa voi face, Doamne, cum spui Tu!
Cu vorbele Domnului răsunîndu-i încă în urechi, Ion își dezlipi cu greu mîinile de pe cruce și porni spre casa lui mătăhăind, cînd într-o parte a drumului, cînd în cealaltă... Cum ajunse în fața casei, nu apucă să deschidă bine poarta, că îl și luă în primire cîinele, care schelălăia de bucurie că i s-a întors stăpînul, care trăia singur, nu avea nici soție, nici copii. Ion nu fusese niciodată însurat. Intră pe bîjbîite în casă și, așa cum era, cu hainele de pe el ude și pline de noroi, se aruncă în pat. Cînd se trezi din mahmureală a doua zi, soarele era de un stînjen deasupra casei lui. Norii se retrăseseră spre pădure, lăsînd în urma lor un cer senin și limpede ca de sticlă.
Nu peste mult timp, s-a dus la muncă tot în satul vecin, la un sătean, să-i taie lemnele pentru la iarnă, să le așeze în magazie, pentru ca, odată ce iarna va începe cu viscolele ei, să aibă omul ce băga în sobă, să se-ncălzească. Bietul om nu stătea bine cu sănătatea, bașca, avea o infirmitate la un picior, iar din cauza vîrstei înaintate, nu putea să facă munci grele. Ion, însă, era obișnuit cu treburile care cereau un mare efort fizic. Indiferent de cine îl solicita, el nu fugea de muncă... Palmele sale, învățate cu munca brută, și hărnicia lui îi asigurau bucata de pîine zilnică. Bătrînul care-l chemase îl răsplăti pe Ion peste așteptările sale, omenindu-l cu mîncare și băutură și plătindu-i mai mult decît conveniseră cu o seară în urmă. La plecare, însă, Ion făcu un lucru pe care nu-l mai făcuse vreodată pînă atunci. Profitînd de lipsa, la un moment dat, a bătrînului, îi luă banii de înmormîntare pe care acesta îi pusese, în fața lui, sub perna pe care obișnuia să doarmă. Îl știa pe Ion om cinstit și cu frică de Dumnezeu, așa că nu se ferise de el... După ce-și vîrî banii în sîn, Ion o luă la fugă spre casă. Se lăsase deja întunericul cînd intră în odaia sa și începu să rîdă ca nebunul, de bucurie: niciodată nu văzuse în mîinile sale un așa mare șomoiog de bani... Numai sute și sute... Începu să-i sărute fără să se mai poată săpîni... Ba rîdea, ba plîngea... Ba îi punea sub pernă, așezîndu-se cu capul pe ea, ba își freca bărbia cu ei, gîndindu-se că își va cumpăra un acoperiș nou pentru casă, fiindcă prin cel vechi începuse să-i curgă ploaia peste el, în pat. Dar bucuria lui Ion nu ținu mult. Descoperind lipsa banilor, bătrînul veni la poarta lui. Însă Ion, nici vorbă să-i răspundă. Tăcea chitic, cu ușa zăvorîtă pe dinăuntru. Văzînd cum stau treburile, săteanul se opri la poliție și declară furtul banilor. În scurt timp, întreg satul clocotea la vestea că Ion îi luase banii bătrînului la care muncise. Fiecare, însă, avea cîte o părere. Multora nu le venea să creadă că Ion ar fi fost în stare să facă asemenea poznă. Îl știau de om cinstit, care n-ar fi pus niciodată mîna pe vreun lucru din gospodăria cuiva... Muncise pe la mai toți oamenii din sat și nimeni nu s-a plîns că le-ar fi lipsit măcar un capăt de ață. Alții aruncau vina pe bătrîn, zicînd că a luat-o razna și că o fi uitat pe unde a dosit banii...
Speriat de toată isprava pe care o făcuse, Ion își îndesă prada în sîn și o luă la fugă prin grădina din spatele casei, la adăpostul nopții. Și o ținu tot într-un suflet pînă ajunse la biserică. Apoi puse toți banii în cutia milei, fără să fi oprit nici o lețcaie.
Ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat, Ion se întoarse spre casă, luînd-o pe drumul de la Troiță, același pe care îl străbătuse atunci cînd se îmbătase... Luă crucea în brațe și, cu glas tînguitor, începu a se ruga lui Dumnezeu întru iertarea păcatului.
- Doamne, iartă-mă!... Te rog, iartă-mă!...
Auzindu-l cu cîtă durere se ruga, Dumnezeu îi răspunse:
- Dar nu ai făcut nimic, Ioane, de care Eu să știu.
- Doamne, am greșit față de Tine!
- Cu ce ai greșit, măi Ioane? Nu știu de nici o faptă pentru care să te judec.
- Am făcut o mare prostie, Doamne, că-mi vine să fug din sat...
- Dar la mine, în cer, n-a ajuns nici o știre de pe pămînt cum că ai făcut vreun păcat grav, îi zise Dumnezeu, trecîndu-și degetele amirosind a mir prin barba-I strălucitor de albă.
- Am furat, Doamne, banii de înmormîntare ai unui sătean sărman, care m-a luat să-i muncesc și, după ce m-a omenit cu de toate, ca pe un rege, eu, păcătosul, l-am prăduit de bani.
- Ce-Mi spui tu, Ioane, e grav...
- De-asta, Doamne, am dat fuga la Tine, să Te rog să mă ierți.
- Și cu banii ce-ai făcut, Ioane?
- Doamne, i-am pus în cutia milelor, la biserică.
- Bine ai făcut, Ioane... Dar nu trebuia să furi, fiindcă astfel ai încălcat una din poruncile Mele.
- Știu, Doamne, de aceea Te rog să mă ierți.
- Te iert, Ioane, îi zise Dumnezeu după un timp, și-l mîngîie pe creștet.
- Îți mulțumesc, Doamne, dar spune-mi ce să fac, că poliția e pe urmele mele.
- Caută un avocat bun, Ioane, sau dă-o la pace cu păgubitul... Legile Mele sînt sfinte, pe cînd ale voastre, cele pămîntești, sînt făcute după alte reguli...
Ion nu mai apucă să zică altă vorbă, că, deodată, se trezi luat pe sus de polițiști și urcat în dubă... Din clipa aceea, cînd a fost dus la pușcărie, nimeni nu l-a mai văzut vreodată prin sat. Unii oameni vorbeau că, la scurt timp de la arestare, ar fi murit în închisoare; alții ziceau că, după ce și-a ispășit pedeapsa în pușcărie, s-ar fi însurat cu o deținută pe care o cunoscuse acolo, numai să nu se mai întoarcă în sat și să dea ochii cu sătenii lui, că pînă la el nu se mai întîmplase o asemenea grozăvie. Care o fi fost adevărul – nimeni nu putea spune. Numai Dumnezeu știe, că El le știe pe toate... Și azi se mai văd ruinele casei lui Ion, iar noaptea încă se mai aude, ca venind de pe altă lume, urletul cîinelui său, care a murit cu gîtul în lanț, de foame și de sete.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”