La 7 august a.c., s-au împlinit 2 ani de cînd a plecat dintre noi Dumitru Fărcaș, neîntrecutul  taragotist din Maramureș, un artist care și-a iubit pînă la patimă țara și neamul.

Dumitru Fărcaş s-a născut la 12 mai 1938 în satul Groşii Băii Mari, judeţul Maramureş. S-a înscris la liceul de muzică în 1956, iar din 1962 pînă în 1967 a urmat cursurile Academiei de Muzică ,,Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, Facultatea de Interpretare, clasa de oboi. După absolvirea academiei, a învăţat autodidact taragotul, împrumutînd unele tehnici din cele specifice oboiului. A condus, vreme de mai bine de 50 de ani, celebrul Ansamblu folcloric ,,Mărțișorul”, al Casei de cultură a studenților din Cluj, cu care a cutreierat toate continentele lumii și la fondarea căruia a contribuit pe cînd era student în anul I la Conservatorul ,,Gheorghe Dima”. Și-a început cariera profesională pe cînd avea 22 ani, în 1960. Atunci a fost angajat ca instrumentist al Ansamblului folcloric ,,Maramureșul” din Baia Mare. Doi ani mai tîrziu era distins cu Premiul I la Festivalul mondial al Tineretului și Studenților, de la Helsinki. Iată ce mărturisea artistul (într-un interviu acordat ziaristului Vania Atudorei, în 2015) despre climatul istoric în care și-a trăit copilăria și despre începuturile dragostei sale pentru taragot, instrument pe care a reușit să-l impună pe harta muzicală a lumii:

,,Nu am avut o viață ușoară. Sînt născut pe 12 mai 1938, deci sînt Taur, deși în limba maghiară Farkaș înseamnă «lup». Eu nu sînt ungur, dar pe vremea horthyștilor, cînd Ardealul a fost ocupat, ne-au rebotezat cu nume ungurești, și mulți am rămas cu ele. Am rămas orfan de tată cînd aveam 8 ani, mama rămînînd singură să crească trei băieți: eu, Vasile și Simion. Tata cînta la clarinet, iar oamenii din sat spuneau că, după ce termina de interpretat, clarinetul său mai continua să cînte singur. În timpul școlii iubeam muzica și am decis să fac muzică. Am crescut cu cîntecul și jocul popular, care în Maramureș este la el acasă. Am început să cînt la fluier. Apoi am plecat la Cluj, mai întîi la Liceul de muzică de acolo, în 1956, apoi la Conservator, și am studiat oboiul, dar nu am renunțat la taragot. Oboiul, intrument simfonic, și-a făcut loc însă și în folclorul românesc, iar cel mai mare oboist a fost Pavel Tornea. Și eu am înregistrat piese folclorice la oboi, sună frumos. Dar taragotul are o sonoritate unică. Cred că cel mai bine l-au caracterizat nemții, deoarece în ziarele din Bonn, după un concert pe care l-am dat la marea sală «Beethoven Halle», de 6.000 de locuri, ei, care nu sînt deloc generoși în complimente, au scris: «Taragotul nu este nici clarinet, nici saxofon, nici oboi și nici trompetă, ci este din toate acestea cîte ceva și încă ceva pe deasupra. Și ce păcat că Beethoven nu a avut șansa să cunoască acest instrument, căci în locul celebrului solo de corn din Simfonia Pastorală ar fi folosit fără îndoială un solo de taragot…»”.

Talentul său a fost apreciat de mari maeștri ai muzicii populare românești, între care s-a numărat și Maria Tănase, artistul evocînd în acest sens o scrisoare pe care aceasta i-a adresat-o pe cînd el se afla la începuturile carierei muzicale: ,,N-am să uit niciodată… Pe 7 august 1962, marea doamnă a cîntecului popular românesc mi-a trimis o scrisoare foarte emoționantă, pe care o păstrez și astăzi. Inegalabila Maria Tănase nu știa că mai avea numai 10 luni de trăit, din cauza cancerului la plămîni, care avea să o sfîrșească pe 22 iunie 1963… Eu aveam 25 de ani, ea avea 49 de ani… Iată ce mi-a scris Maria Tănase: «Vezi, Fărcășel, să nu te umfli, că-ți cade nasul și gata cu admiratorii talentului matale! Nu vreau să te necăjesc, dar vezi, d-ta, Fărcaș, ești un mare artist, dar atît de tînăr față de mine, că nu-mi dau seama dacă - Doamne ferește !- nu faci și dumneata parte dintre aceia care, înainte să umble, își iau boii lui Dumnezeu în cap. Aș vrea să-ți fac o propunere care ar fi generatoare de isprăvi mari. Aceste isprăvi constau și în glorie și în bani – lucru care, din păcate, nu se îngăduie să le dăm deoparte. Eu am discutat cu mine, artist și om, și am mai discutat cu cineva care, prin posibilitățile care le are, ne poate asigura și banii și gloria – dar d-ta ai fi gata să te arunci în vîrtejul cel mai mare alături de mine artistul, ca să realizăm o drăcie gigantică? Se nasc atît de rar oameni înzestrați cu noblețea artistică a dumitale, încît consider o datorie de artist să-ți ofer aripile mele și să te feresc să dai piept cu zidul gros al nechemaților care au ajuns să fie mari cîștigători de poziții în artă, numai și numai fiindcă artiștii nu se ajută între ei…». Din nenorocire, moartea avea să îi curme firul vieții și planul ei atît de măreț și de frumos nu a mai putut fi dus la capăt…”, își amintea Dumitru Fărcaș.

Dumnezeu însă a făcut astfel încît tînărul taragotist de atunci să-și găsească drumul pînă la culmile gloriei naționale și internaționale, el devenind unul dintre cei mai elocvenți ambasadori ai spiritualității românești în lume. Timp de mai bine de 30 de ani, la emisiunea ,,Tezaur folcloric” românii s-au întîlnit în fiecare săptămînă cu taragotul lui Dumitru Fărcaș, cel care interpreta muzica din genericul acestei emisiuni – cîntecul ,,Fecioreasca de pe Mureș”. Ascultîndu-i cîntecele, te simțeai atins de o aripă de înger, uitai de toate necazurile personale și de relele lumii, te pătrundeai de ,,acel farmec sfînt” de neegalat, și-ți venea să-i îmbrățișezi pe toți semenii tăi.

Omagiindu-i memoria, acad. Ioan Aurel Pop, scria atunci, în ziua marii despărțiri de maestrul care, cu doar 3 luni înainte, împlinise 80 de ani, următoarele: ,,Cîteodată, în mijlocul cînturilor sale ivite din taragot, se oprea ca să horească sau să recite. O poezie foarte dragă lui era «Ţara mea şi mîndra mea». Ea începe cu versurile: «Moroşeni mă ascultaţi/ Duşmanilor nu vă daţi!/ Cît o fi român român,/ Pe pămîntul lui stăpân,/ Să-şi cînte cîntările,/ Să-şi lumine zările,/ În Vîrful Pietrosului,/ În Valea Mureşului». Poezia vorbeşte de moşia cea mică, adică de ogorul fiecăruia, lăsat de părinţi şi de moşi, şi de mîndra (iubita, soţia) oricărui bărbat. Ogorul (adică ţara) şi mîndra nu i le poate lua românului nimeni, în afară de Dumnezeu, care nu ar face-o oricum, de unde vine şi rugăciunea din final: «Şi mă rog lui Dumnezeu aşa:/ Eu să mor, dar să-mi trăiască/ Ţara mea şi mîndra mea». Cu alte cuvinte, dacă este nevoie de sacrificiu, atunci mai degrabă să mor eu! Iată că Dumitru Fărcaş a murit, dar încă trăiesc ţara lui şi iubirea lui, aşa cum şi-a dorit”.

Dumitru Fărcaș și-a terminat cîntecul, dar taragotul lui continuă să cînte singur…

R.M.