Dan Puric, cunoscutul artist şi excelent comunicator pe teme de cultură, istorie, artă şi religie, a scris recent o povestire în care ne prezintă percepţia să asupra legăturii dintre oameni şi cîini, analizînd, dintr-o perspectivă inedită, sentimentele pe care le avem faţă de aceste patrupede. Şi o face , spunem noi, ca nimeni altul. Ar mai fi poate, de amintit aici, şi scriitorul Ion Machidon, care ne-a încîntat cu emoţionantele amintiri despre cîinele său Giani, publicate în revista ,,România Mare” (30 iunie a.c).

,,Dulci – Jurnalul unui cîine scris de un puric Dan” este cea de a cincea carte a autorului, reprezentant important al culturii române contemporane, care ne oferă spre reflecţie o temă de o sensibilitate şi o profunzime sufletească deosebite: raportul extraordinar de blîndeţe sufletească şi reciprocitate între om şi animal. Iar totul este transpus din perspectiva relaţiei scriitorului cu prietenul său necuvîntător, cîinele Dulci. Citind paginile cărţii, înţelegem de ce, din cele mai vechi timpuri, cîinele a fost tovarăşul credincios al omului, la vînătoare, la muncă ori pentru pază, în vremuri de restrişte, dar mai înţelegem şi că viaţa modernă ne-a împărţit în oameni buni şi oameni răi cu animalele, în general. Vedem cîtă dreptate avea regretatul Corneliu Vadim Tudor, cînd atrăgea atenţia, ori de cîte ori era cazul, că numănui nu-i este îngăduit să atenteze la viaţa unei fiinţe, mai cu seamă a unor suflete nobile şi nevinovate, cum sînt cîinii. Reamintesc, în context, cu cîtă îndîrjire a înfierat Tribunul atrocităţile lui Traian Băsescu, pe cînd acesta era primarul Capitalei şi declarase război maidanezilor.

Jurnalul tinerei labradoriţe Dulci, gîndurile pe care ea le împărtăşeşte ,,tatălui” ei deschid o altă perspectivă asupra lumii, fiindcă oamenii privesc lumea, dar nu-şi dau seama că, la rîndul lor, sînt priviţi de ea. Potrivit autorului, Dulci aduce în paginile jurnalului său tocmai această ,,altă privire”, cu un simţ acut al detaliului neobservat de oameni, ,,cu o forţă de analiză neobişnuită, rezultat pesemne al unei forţe de adulmecare a nuanţelor neobservabile de simţul comun şi cu o autenticitate şi puritate sufletească paradoxale, ţinînd cont că este un cîine de rasă”.

În carte apare şi personajul Astor – cîine maidanez, ,,de pază în magazia de lîngă Terasa Parcului”, care, cu simţul său acut, cu reflexele de supravieţuire mult mai alerte, dezvăluie nişte sentimente devastatoare: ,,Ce poate fi mai trist decît un paşaport dat către nicăieri de «prietenul» tău, omul! Ce poate fi mai tragic decît să fii exilat, în această lume, pe o insulă a unei dureri fără de glas de către cel ce s-a voit a fi stăpînul tău şi pe care tu l-ai fi apărat cu propria-ţi viaţă? Dar astăzi nu se mai vrea şi, ceea ce este mai trist, nu se mai poate să se vorbească despre această din urmă calitate a noastră”. Şi tot bietul, dar înţeleptul maidanez spune: ,,Să mai punem la socoteală şi ceea ce niciodată nu se poate calcula, şi anume: cutremurarea fiinţei atunci cînd simţi că eşti părăsit, spaima de neînchipuit atunci cînd realizezi că ai fost aruncat într-o lume total ostilă, frica de a nu muri de foame sau ucis şi, mai ales, cumplita singurătate”. Citiţi aceste rînduri şi în altă cheie, aceea a oamenilor necăjiţi, care trăiesc aidoma acestor fiinţe necuvîntătoare, faţă de care noi, rasa umană, ne socotim superiori.

Este o poveste impresionantă, iar felul în care căţeluşa Dulci judecă lucrurile, prin prisma ei personală, fără însă a înlătura judecăţile de valoare ale omului de lîngă ea, ne poate servi ca exemplu.

Recomand cu căldură această carte, cu predilecţie celor care duc o viaţă singuratică. Să nu uităm că, prin prezenţa lui alături de noi, cîinele ne face mai buni, mai sensibili. Gîndiţi-vă la privirea lui cînd îşi vede stăpînul: bucuria aceea rar o veţi vedea la noi, oamenii.

ANTON VOICU