Deschideți Poarta Soarelui să intre-n case razele...
Înfofolită, stînd pe canapea, privesc micul ecran, unde se discută aprins de eșecul neadmiterii României în Spațiul Schengen. Toți politicienii, de la mic la mare, se lamentează că nu pot înțelege ,,poziția inflexibilă” a Austriei. Ei se declară dezamăgiți de votul ,,nejustificat” al reprezentanților austrieci, dar, pentru noi, românii de rînd, această încrîncenare înseamnă nici mai mult, nici mai puțin, decît umilirea țării noastre. Dar de ce ne mirăm? Nu spunea, nu demult, ,,Cel înalt”, de la Cotroceni, că România e un stat eșuat? Se pare că a avut dreptate...
Românii, însă, pare că s-au resemnat... cu lipsa de căldură și de apă caldă în case, cu facturile care îi vor îngropa în datorii, cu neliniștea în suflet că aproape de graniță se poartă un război ce nu dă semne că se va sfîrși prea curînd...
E criza-n toi, o simt pe pielea mea
Un om integru tot mai greu rezistă
Cînd Imnul țării s-a făcut manea
Iar Tricolorul parcă-i o batistă (Corneliu Vadim Tudor)
Între TRECUT și PREZENT se poate pune semnul egal, cu deosebirea că, acum, ai 33 de ani în plus. Ce mai e de spus? Treizeci și trei de ani în care am sperat că vom putea șterge pata neagră ce s-a pus atunci, de ziua Nașterii lui Isus.
Privind celebrul Palat, unicat, ai sentimentul ciudat că te-ai sacrificat pentru a fi declarat ,,defavorizat” și pentru a-ți număra banii pentru o pîine, de azi pe mîine. Dar nu-i bai, mai devreme ori mai tîrziu, toți plătim. Gîndesc, înseamnă că trăiesc, însă pe noua lungime de undă, viața îmi pare tot mai absurdă.
Am construit între trecut și prezent un pod în vid. Ce stupid! Din ieri am alunecat în azi cu lacrimile de pe-obraz. În sfîrșit, încerc să urc către podul suspendat în vid, încrezătoare că, în amurg, visele către Soare curg. Dar vai, amiaza e amară, se îndreaptă către seară și, de îndată, către noaptea întunecată, iar zorile nu se mai arată ca altădată. Acum știu ce înseamnă suferința, ea dă prilej la dialog cu conștiința. Revăd viața mea în sens invers și constat că Speranța nu duce nicăieri, rămîne pierdută în Univers.
Viața e dincolo de glumă, moartea dincolo de lacrimă, disperarea e în toate.
Cea care am fost ieri, astăzi, nu mai sînt, iar cea de azi nu rămîne în prezent. Mă zbat în cuvîntul TIMP și mă întreb: mîine, oare, unde sînt?
LILIANA TETELEA