DRUMUL CĂRȚII SPRE INIMĂ (I)
  • 04-09-2023
  • 0 Comentarii
  • 133
  • 0

Motto: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!” (Tudor Arghezi)
O invitație cu surprize
Lansare de carte. Lansări de cărți. Un minunat prilej de a intra în atmosfera inefabilă a unei opere literare înainte de a avea cartea în mîini. O întîlnire sub aura de poveste a unui autor – indiferent de gradul de notorietate a acestuia – o adunare specială, dominată de o similitudine de sentimente cuprinse într-un arhetip de sorginte inițiatică, manifestată ca un liant invizibil, transcedental, prin dimensiunea sa epică.
Ca iubitor de carte și ca jurnalist, trăitor în preajma (și în timpul) unor autori români prolifici, făuritori de operă – multe dintre ele perene – am o mie și una de amintiri de la asemenea evenimente, fiecare desenînd în memoria mea icoane inconfundabile ale alunecării timpului în matca destinului. Lansări de carte în spații comune, previzibile, care ofereau condiții optime (sau mai puțin optime): librării, cluburi, case de cultură, săli de clasă, edituri, instituții, redacții, cămine culturale. Printre astfel de evenimente, la loc de cinste în inima mea au rămas lansările de carte de la librăria „Mihail Sadoveanu”, din fostul local de pe bulevardul Gheorghe Magheru (librărie desființată  de actualii demolatori ai culturii românești). De la aceste adevărate regale literare cel mai pregnant în cartea amintirilor mi-au rămas încrustate două scene: cea cu responsabila librăriei, doamna Stanciu, caracterizată prin amabilitatea și știința cu care organiza aceste evenimente unice, adică printr-un profesionalism perfect, și cea cu lansările de carte ale regretatului Corneliu Vadim Tudor – cel care oferea momente literar-artistice, într-un  limbaj și efervescență inimitabile, asistența numeroasă plecînd de la librărie ca după o adevărată lecție de istorie literară, dar și de artă dramatică.
Am întreprins acest preludiu jurnalistic (să nu uit: am participat la o lansare de carte și în Aula Academiei Române) cu scopul de a reliefa unicitatea locului și a evenimentului literar la care urma să iau parte – consecință a unei invitații verbale. Dacă aș fi avut în mînă invitația-program surpriza ar fi fost redusă doar la perceperea vizuală a evenimentului, lipsindu-mă de totala încîntare și degajare peremptorie a întîlnirii cu substratul imensității unei surprize reale. Pentru a scurta impactul emoțional al întîlnirii cu neprevăzutul, rezum aici mobilul deplasării mele de peste 350 de kilometri, în urma invitației transmisă telefonic, de un prieten comun (al meu și al autorului) – Tiberiu Macavei, „Moțul”, cum este numit fostul inginer de mină din echipa de salvare a Minei Baia de Arieș.
Autorul – un nume cunoscut mie, dar neîntîlnit vreodată – MIRCEA ATANASIE BORCAN.
Redau dintr-o discuție telefonică cu „Moțul”, locuitor actualmente în comuna Bîrca, județul Dolj (viața acestuia și povestea ajungerii în Bîrca, tocmai din Țara Moților, ar putea fi subiectul unui roman epic, plin de surprize): „Fă neapărat ce vei face și potrivește să fii, pe 18 și 19 august, în comuna Ighiu, din Alba, la un eveniment pe care nu l-ai mai trăit vreodată – dragul meu prieten (și al lui Păunescu), cunoscutul scriitor Mircea Atanasie Borcan, lansează două cărți, într-un cadru la care nu te-ai gîndit niciodată. Vino și n-o să-ți pară rău. Ai asigurate cazarea și masa, nu te costă nimic...”.
De la aceste cuvinte, care mi-au aprins curiozitatea și dorul de drum al reporterului, s-a întrupat reportajul de față, pe care-l închin, în principal, scriitorului Mircea Atanasie Borcan, dar și a celor peste 150 de participanți (300 în cele două zile) și, cu mare plecăciune, măriei sale, CARTEA, cea care, în două zile, într-o comună îndepărtată de București (dar, nu de esența culturii românești), a pus pe harta României un sat cu oameni din stirpea lui Horea și Avram Iancu – satul IGHIU.
La  Ighiu, în Apuseni
Dacă ajungi în Alba Iulia, avantajat de mulți kilometri parcurși pe autostradă, dincolo de Alba Carolina, la 12 kilometri, te întîlnești cu localitatea Ighiu, formată din satele Șard, Ighiu (centru administrativ), Ighiel, Buceredea-Vinoasă și Țelna. Comună mare, și ca număr de populație (circa 7.000 de locuitori), și ca suprafață (aproape 13.000 de hectare, dintre care, intravilan, sub 1.000 de hectare, extravilan, peste 12.000 hectare).
Locuitorii harnici și frumoși, obișnuiți cu agricultura din luncile Ampoiului și Ighiului, dar și cu păduritul de pe dealurile care urcă pînă la 1200 de metri, în Munții Trascăului. Creșterea animalelor, agricultura de cîmp, turismul, industria alimentară, producția de cherestea, panouri de mobilier și mobilier, vinificație – ocupații variate, care duc mai departe tradiția locului, deși, în unele privințe, doar amintirea mai dăinuie în peisajul colectiv. Modernizarea – cerință firească a mileniului III, și-a lăsat din plin amprenta și în comuna Ighiu: infrastructură viabilă; gaze; canalizare; telefonie digitală; cabru TV etc.
În satele comunei Ighiu tradiția și modelul unor vechi evenimente nu au sucombat, administrația locală și instituțiile aferente avînd grijă să nu apară hiaturi în perpetuarea bunelor tradiții, cale care semnifică identitatea Neamului. Măsuratul oilor – revitalizarea unor obiceiuri legate de urcatul oilor la munte, printr-un șir de manifestări artistice; Cununa Grîului – manifestare închinată Sărbătorii Secerișului; Cinstirea Eroilor martiri (am admirat Monumentul din apropierea Primăriei, cu numele eroilor căzuți la datorie în cele două conflagrații mondiale) – iată cîteva evenimente despre care primarul Traian Rusu vorbește cu mîndrie și cu satisfacția unei împliniri personale, adjudecate în numele locuitorilor din frumoasa așezare de la poalele Munților Trascăului.
În această localitate am ajuns, împreună cu soția, în seara zilei de joi, 17 august, înainte cu o zi de preconizata lansare de carte, și bine am făcut. Surpriza care se dezvăluie mai devreme (chiar numai teoretic) netezește terenul unei documentări active, în cazul meu.
Omul și scriitorul
Pînă pe 18 august – prima zi a evenimentului la care vă invit să fiți oaspeți – vă propun să-l cunoaștem pe domnul Mircea Atanasie Borcan, bunul nostru amfitrion și eroul unui drum în literatura autohtonă – cu manifestări literare greu de egalat de către confrați întru ale scrisului. Privind cu atenție în biografia acestui autor – nota bene – inginer de profesie, frapează multitudinea de profesii, cu o notabilă ușurință de a se adapta de la una la alta, precum s-a adaptat și cu traiul unui oltean, repezit la vorbă și la muncă, într-un perimetru românesc, de acțiune mai ponderată și de vorbă mai domoală.
Admirîndu-i aceste vol-­
taje prin viață, să-l des­coperim pe inginerul – scriitor Mircea Atanasie Borcan.
Născut în comuna Bîrca, la 29 august 1951 (a împlinit recent 72 de ani), școala a absolvit-o în comuna natală, inclusiv liceul, care astăzi poartă numele poetului Adrian Păunescu. Atras de învă­țămîntul tehnic, absolvă Institutul de Mine din Petroșani, dar nu practică munca în subteran, spe­cialitatea sa – inginerie topografică – i-a permis angajarea în cadrul Întreprinderii de Construcții Montaj din Alba Iulia. La această unitate de construcții și montaj a prins anii de efervescență în construcții, unde, prin 1977-1978, a lucrat pe șantierele unor blocuri de locuit din Alba Iulia, precum și la Stadionul Municipal, cu o capacitate de  20.000 de locuri. Amintirile de pe „Șantierele Patriei” îi sînt și mai dragi cînd adaugă un lucru extrașantier: a jucat fotbal cu statut de amator (cum era în vremea aceea), dar într-o echipă de profesioniști adevărați.
Cum a ajuns în comuna Ighiu? Tot dorul de schimbare și pornirea sa genetică spre provocări inedite și spre cunoaștere nemijlocită a unor felii de viață cu surprize; în anul 1985, spre sfîrșitul acestuia, familia care locuia în Alba Iulia a cumpărat o locuință în acest sat, unde, iată – la aproape 4 decenii de la această hotărîre, Mircea Atanasie Borcan ne-a predat o adevărată lecție de cum trebuie privit, astăzi, satul românesc.  Integrarea acestuia în cotidianul comunei Ighiu a adus un dublu beneficiu, atît pentru olteanul Mircea Atanasie Borcan, cît și pentru localitate, datorită ingeniozității și preocupărilor acestui consătean de a crea mereu ceva nou, atractiv, cu rezonanță și dincolo de hotarele satului care l-a adoptat definitiv.
În plan literar, Mircea Atanasie Borcan a irupt vulcanic, surprinzînd critica de specialitate cu o cunoaștere aproape exhaustivă a genurilor literare, înrămate în geodezia fulminantă a cuvîntului scris. Personal cred că deruta acestor critici literari a fost o pistă falsă întrucît Marele Premiu internațional „Lucian Blaga”, distincție primită de Mircea Atanasie Borcan în anul 1986, definea deja personalitatea unui poet, a unui  scriitor format, capabil de a scoate la lumină opera cu impact național asupra creației literare actule. Cîteva titluri din alfabetul formelor literare abordate cu succes (poezie, proză, jurnal de călătorii, carte pentru copii, aforisme): „Viața ca despletire”, „Ochiul necesar” (Gnomice), „Iubește-mă, iubindu-mă!”, „Portretica” I, II și III, „Esoterica”, „De la Bîrca la Bangkok și de-a-ndărătelea” (Cartea I și Cartea II), „Hemografii”, „Discurs asupra literei «a»”; „Tatuaje cu dame de pică”, „Acrostihuri cu animale” (I și II), „Aventurile lui Zgîrlibici”,  „Spînul cel frumos și Făt Spînos”, „Săbiuțe, zurgălăi”, „Culorile sîngelui” și altele, pînă la numărul 17.
Mirarea face loc certitudinii dacă avem timp să răscolim jarul în care au ars tinerețea și creația omului matur de azi, Mircea Atanasie Borcan, unde vom descoperi repere ale unui har divin, pus în slujba condeiului. În 1984 înființează Cenaclul literar „Școala Ardeleană”, după 1989, atins bine de aripa răspîndirii culturii prin intermediul presei scrise, într-un cadru de idei și fapte îngemănate cu dorul de libertate a visării și gîndirii umane, Mircea Atanasie Borcan devine redactor – șef la „Opinia Tineretului”, Alba Iulia (1990), apoi, este autor și editor al revistelor de circulație națională: „OZN”, „Caracatița”, „Penalty”, „Erotica”, „Parodia” și altele. În anul 1992 a înființat hebdomadarul „Gazeta de Alba”.
Dincolo de titluri de cărți și de statistici care, în sinea lor constituie oglinda creației literare (și jurnalistice) a unui scriitor, în cazul de față a scriitorului, poetului și jurnalistului Mircea Atanasie Borcan, răsare (și rămîne) Omul, care, creînd o operă, se creează pe sine, în alte linii și coordonate genetice, în care, în prim-plan, figurează Cartea – ca un dar de suflet al autorului pentru cei care vor să-i citească, într-o transcriere sacerdotală, gîndul și bătăile inimii.
Magia cărții (1)
În așteptarea unui eveniment inedit, în vîrtejul căruia te întîlnești cu revelația clipei astrale, care să marcheze destine – chiar și destine de cărți – am încercat să-mi estompez pornirea spre zona pură a curiozității, citind Programul acțiunii la care urma să iau parte – un Program editat în condiții tipografice excelente, aidoma celor de la Opera Română. Pe prima pagină, sub cuvîntul„Invitație”, scris cu literă cursivă, aurie, citesc două versuri cu tîlc și cu dedicație: „Nu-i român ca ardeleanu’, dar nici român, precum olteanu’!”. În continuare, mă edific asupra unei efigii-comandament sub care se desfășoară această acti­vitate: „Frăția comunelor Bîrca – Dolj – Ighiu – Alba“, după care se specifică acțiunea din punct de vedere calen­daristic: Vineri – 18 august 2023; Sîmbătă – 19 august 2023, inclusiv locul desfășurării: „Terra Park – Ighiu”.
Deschizînd cele două foi cartonate și colorate, nu-mi pot dezlipi ochii din textul „Program de eveniment”, pus, de data aceasta, sub patronajul a 4 entități, după cum urmează: SC VIAȚA LA ȚARĂ SRL Ighiu-Alba Complex turistic „TERRA PARK”; Primăria Bîrca, Dolj; Primăria Ighiu-Alba și Biblioteca județeană „Lucian Blaga” – Alba. Pentru a crea suspans asupra programului detaliat, divulg deocamdată doar orele alocate acestuia, în cele două zile: vineri – de la ora 17 la ora 24; sîmbătă – de la ora 17 la ora 23.30, intrînd în amănunte direct, în raport cu decrierea, pe viu, a evenimentului.
Ora cinci după-amiază. Ajunsesem la Terra Park cu o jumătate oră mai devreme, pentru „orientarea” în teren, astfel cum făceam exerciții cît timp am fost ofițer, în cadrul unor operații tactice. Terra Park, proprietatea familiei Borcan (Mircea – tatăl, Estera – mama, Dalina, Alex și Mircea jr. – copiii – băieții sînt gemeni), ne-a întîmpinat cu un peisaj de poveste. Fac roată ochii și nu mă hotărăsc pe ce (sector, lucru, obiect) să focalizez privirea, priveliștea din fața mea – ceea ce este la vedere, pentru că, mai tîrziu, aveam să descopăr cabane și căbănuțe sus, pe deal, în pădure, la care ajungeai după ce călcai pe cele 189 de trepte săpate în piatră! – arată ca un veritabil platou de filmare, în trei părți fiind înconjurat de dealuri și de o adevărată pădure etajată: partea de jos – meri și plopi, mai sus, cernînd cu brio razele Soarelui de august – arbori de foioase cu coroane gigantice,  care, par un paravan de clorofilă unduitoare în briza înserării care, ușor, ușor, capătă contur. Aproape de centrul platoului, scena este gata să primească artiștii, din difuzoare gigant se aud alunecări de arcuș pe corzi de vioară,  și sunete întrerupte, venind din partea suflătorilor, semn că acolo se fac probe de sunet, tehnicienii trebăluind prin fuiorul de cabluri și fire menite să poarte cîntecele și muzica ce vor urma pînă departe, în cătunele din împrejurimi.
În mijlocul unei pajiști de iarbă verde, netezită scurt, special parcă, pentru a nu pune piedică dansatorilor olteni care ne vor încînta cu iureșul sîrbelor nepotolite, un element decorativ atrage atenția într-un mod plăcut: o fîntînă arteziană, din marmură, cu un diametru considerabil și cu decorațiuni în stil vegetal, pe 3 etaje, în care apa cade dintr-unul într-altul, producînd un buchet de sunete de cascadă, dar nu zgomotoase, ci într-o cadență muzicală, asemenea rostogolirii stropilor de ploaie pe piatra crenelată a unui perete de stîncă. Pentru completarea oarecum a decorului adaug mesele dreptunghiulare, cu bănci, așezate pe iarbă și pe o latură a platoului, în niște „firide” protectoare de oarece intemperii. Pentru că sare-n ochi, nu pot să nu remarc construcția acestor obiecte:  geluite și lăcuite, forma picioarelor acestui mobilier de grădină fiind modelată după meșterii artizani vechi, care aplicau modele din natură lucrărilor proprii – într-un cuvînt, aveam în față adevărate lucrări de artă.
Pe porțile lor deschise sosesc invitații – perechi-perechi, sau grupuri măricele, dovadă că vin dintr-un anumit loc. Gazdele, domnul Mircea Atanasie Borcan și doamna Estera Borcan, le ies în întîmpinare, cu majoritatea acestora avînd loc îmbrățișări cordiale, urmate de cuvinte de bucurie, prilejuite de această întîlnire (reîntîlnire). După cum aveam să aflu mai tîrziu, exuberanța manifestată de ambele „tabere” se datora, în mare, celor două feluri de invitați care nu mai conteneau să apară: mulți prieteni vechi, din localitate și din împrejurimi; un grup numeros din Bîrca, foști colegi și vecini ai amfitrionului nostru, care a trăit și a copilărit în Bîrca de Dolj pînă în anii facultății de la Petroșani. În acest cadru neprotocolar, ceea ce m-a frapat pe loc, privind și admirînd îmbrățișările și explozia de bucurie, nedesimulate, a fost un anumit fel de fluid enigmatic ce unea aceste manifestări umane, perceput de reporterul din mine ca un curcubeu al unei prietenii trainice, generată de un om cu veritabile calități sufletești, emoționale și perene, acesta  fiind, bineînțeles, domnul Mircea Atanasie Borcan.
Pînă să înceapă marele eveniment la care fusesem invitați, două lucruri preliminare merită consemnate –
două lucruri cu semnificații complet deosebite, dar, privite prin capacitatea gazdei noastre de a selecta elemente și manifestări disparate și de a le împleti într-un univers de anameză și alelopatie îngemănate – creează efectul de complementaritate. Iată „descoperirea”: la o masă încărcată cu pachete de cărți, autorul, scriitorul Mircea Atanasie Borcan, semna autografe pe cele două volume ce urmau să fie lansate peste puțin timp; în altă parte doamna Estera Borcan invita musafirii într-un anumit loc al marelui platou de sub deal, acolo unde, dintr-un cuptor cu lemne, în briza de miros îmbietor, trei doamne scoteau plăcinte calde (cu brînză și cu varză). Pentru degustare, doamna Estera ne îmbia să nu ne rușinăm, gustul plăcintelor calde fiind considerat ca un demers de preambul la ceea ce avea să urmeze din punct de vedere gastronomic.
Încet, încet, lumea se așează la mese, pe care au apărut, scoase din vitrinele frigorifice de la fața locului, băuturi răcoritoare, după pofta fiecăruia. Doamna Estera face naveta, din fața clădirii principale a acestui complex, la spațiul unde se pregătește grătarul în aer liber, dînd în permanență indicații pentru ca totul să iasă foarte bine. În viteza rezolvării atîtor probleme de ordin administrativ, nu se știe cum, dar nu și-a mai găsit sandalele, descălțate la un moment dat, și acum traversează platoul, în lung și-n lat, în picioarele goale, simțind, ca în copilărie, mătasea moale a firului de iarbă de sub tălpi. De-abia tîrziu, spre înserare, și-a aflat încălțările și s-a echipat corespunzător, redevenind o Vestală a locului, amintind de preotesele romane care o slujeau pe Zeița romană Vesta – simbolul vetrei sau al căminului de casă.
(va urma)

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite