Statul este ca un balaur cu șapte capete. El ia bani de la toți oamenii, indiferent dacă aceștia au sau nu... El nu are milă. Nu empatizează cu nimeni. Principala lui țintă, de când este el stat, este să adune bani, cât mai mulți bani, indiferent pentru ce, fără să facă aproape nimic pentru cetățeanul de rând, doar să-l asuprească prin legi care de multe ori se bat cap în cap, mai ales când vine vorba să fie aplicate... Prin statutul pe care îl are, el acționează pentru apărarea interesului lui, în primul rând, abia apoi în cel al oropsiților de soartă. Statul ia bani grămadă, pentru că și cei care lucrează în slujba statului au nevoie de bani, pentru salariile lor, pentru plimbări și diurne grase, cât se poate de mulți bani. Dar astea nu pot fi duse la îndeplinire dacă statul nu are bani, așadar, prin fel și fel de metode și chichițe legislative caută să adune bani chiar cu riscul de a-și supăra contribuabilii care, în buna lor credință, nu vor să ajungă datori statului, motiv pentru care, imediat ce au intrat în noul an, dau fuga la Direcțiile de taxe și impozite să-și plătească impozitul pe locuință, pe mașină, bunuri pentru care statul nu are nici o contribuție... Îmi aduc aminte cum sărmana mamă, care nu avea bani să-și plătească pentru cociobul de casă în care locuiam noi, nouă suflete, și pentru câteva brazde de pământ de pe care toamna nu lua mai nimic, trebuia să plătească statului o groază de bani, pentru vremea respectivă... Salariatul statului, omul care lucra în slujba lui, de fiecare dată venea și scormonea în colțul de batistă al mamei și, până nu-i lua cei câțiva bănuți, să arate stăpânilor lui că-și face treaba, nu pleca de pe bătătură.  Bănuți udați cu nouă rânduri de sudoare, câștigați pe unde muncea mama, cu palmele mereu bătătorite și vlăguită de grijile tot mai aspre ale vieții. Omul legii din sat nu ierta absolut pe nimeni și nici nu dădea semne de toleranță, nu avea nici un interes decât acela de a aduna bani, folosind chiar diferite metode de constrângere. Îi lua bănuții mamei, tăindu-i o terfeloagă de chitanță prin care să se justifice că ceea ce el încasase nu erau bani pentru buzunarele proprii, ci pentru folosul obștii, care nu era respectată de nimeni, mai ales de primar. Ba mai mult, individul era supus persecuțiilor acestuia, dacă nu colecta la timp plățile către stat, nereușind să ia bani de la toată lumea. De la an la an, taxele erau mărite, pentru a umple buzunarele, mereu flămânde, ale statului, nesățiosul balaur cu șapte capete, care niciodată nu va dispărea din viața oamenilor. Pentru că el este cel mai tare și cea mai grozavă instituție care zice că lucrează pentru bunul mers al societății, dar din păcate prea puține lucruri sunt văzute în teren de cel care-și plătește impozitul la casă, fără ca statul să fi avut vreo contribuție la construirea acesteia, sau taxa de înmatriculare la o mașină pentru care el, statul, viclean în felul lui, nu a contribuit absolut cu nimic la cumpărarea acestui bun de strictă necesitate, mai ales în vremurile noastre. Statul este unealta de colectat și de consumat bani, cât mai mulți, pe concediile și plimbările celor care zic că muncesc în slujba cetățeanului. Din câte se aude și se vorbește prin târg, banii pe care statul îi adună de la contribuabili, în mare parte, se duc pe apa sâmbetei, fiind cheltuiți fără temei... Și cum să fie, în condițiile acestea, mulțumit omul nostru, plătitor de taxe și impozite, când este prigonit de peste tot de acest balaur nesățios, scotocindu-l prin buzunare de ultimul leuț?... Spre exemplu, cum oare să fii mulțumit când pentru un loc de parcare din fața blocului trebuie să scoți o sumă frumușică de bani, pentru a ți se da autorizație pe o bucată de pământ din preajma blocului în care locuiești, și care este aceeași de când e blocul cu pricina... Și nu ar fi vorba de bani, ci de comportamentul neadecvat al funcționarei statului de dincolo de geamul ghișeului, de unde te privește sfidător... Din păcate, statul este hapsân, ipocrit, reprezentat de o șleahtă de indivizi, mulți dintre ei certați cu legea, cu dosare penale în curs de judecare, alții pușcăriași în toată regula, care fac legile în favoarea lui, a capetelor sale de balaur flămând, cu cheltuieli făcute din banii publici, spre îndestularea și mândria celor care zic că zi și noapte lucrează în favoarea cetățeanului. Cât de bine lucrează în favoare cetățeanului vedem cu toții: situația grea în care l-a adus pe bietul român care, fiind sărac, se usucă pe picioare, de nici nu știe încotro să o apuce pentru o bucată de pâine. Dar statul nu-l scapă din ochi, că e cu ANAF-ul pe urmele sale, mai ceva ca o haită de lupi care-și adulmecă prada de la distanță, urmărindu-l pretutindeni ca să îi ia totul, până și pielea dacă s-ar putea... Statul te urmărește și-n gaură de șarpe, la birou, pe lunci și văi, că vremurile sunt mai grele ca oricând. Statul știe de tine, oricând, unde te afli... Nu de mult, un sătean și-a luat din ograda sa o orătanie și a dat fuga cu ea la târg să o dea pe te miri ce pentru a aduce acasă o bucată de pâine pentru familia sa. Nici nu a pus bine piciorul în târg că a și fost luat la întrebări de organele de ordine, cerându-i să prezinte actele de proveniență a păsării.
Iată cum stau lucrurile în vremurile actuale, și cum de altfel au stat mereu când vine vorba de stat, și nu mă refer la statul la cozi, la schimbat buletinul de identitate sau butelia, nu statul în bancă sau în amfiteatru, ci statul ca entitate care a luat naștere pentru gestionarea problemelor unei societăți cu banii colectați prin taxe și impozite.
Noi percepem statul ca pe un balaur cu șapte capete care mereu se află în foame de bani, și înghite ban cu ban, cum găina grăunte cu grăunte, de la toți oamenii, fără milă și fără a avea vreun dram de compasiune față de omul necăjit...  Pentru că așa este el de când este stat, adică să adune bani cât mai mulți, indiferent de metode, și să-i consume cu mâna lui largă, nu oricum, ci pe sprânceană.
Prin statutul său, Statul are tot interesul să își apere interesele, și dacă îi mai rămân ceva bani, îi va scăpa printre degete celor oropsiți de soartă. Statul ia bani grămadă pentru cei care lucrează în slujba sa... Statul are nevoie de bani, dacă se poate cât de mulți bani pentru salariații săi, pentru plimbările lor luxoase cu avionul, cu vaporul, și dacă s-ar putea, pentru cât mai multe concedii în țări exotice. Dar astea nu le pot face dacă nu au bani, astfel, cu fel și fel de metode, statul scoate parcă peste noapte din căciula sa legi care împovărează cu taxe și impozite contribuabilul, omul corect care, de teamă să nu fie târât prin tribunale și să-și vadă bunurile confiscate, plătește fără să scoată o vorbă. Îmi aduc aminte cum, într-un an, copil fiind, sărmana mea mamă, care nu a avut bani să-și achite taxele, se pomeni în ogradă cu perceptorul furios, după ce, în vizitele anterioare, nu reușise să încaseze nimic, fiindcă abia trecuseră sărbătorile de iarnă. Și omul o ținu așa, până într-o după-amiază de vară, cu soarele încă dogorind pe bolta albastră a cerului, când a bătut iar în poarta noastră. O poartă făcută din niște scânduri putrede, pe care un vânt mai puternic le-ar fi putut lua numaidecât pe sus. Atât de săracă era mama, că nu avea cu ce să facă o poartă nouă, din lemn mai trainic... Supărat că mama îl tot amâna spunându-i va da banii azi, că îi va da mâine, dădu buzna în ograda noastră și, cum la umbra grajdului ne stătea cârlanul priponit, gâfâind de căldură, numai ce se repezi asupra lui, îl luă de funia cu care era legat de gât, și-l târî prin praful de-o șchioapă. După scurt timp, cu greu reuși să-l scoată din ogradă în mijlocul drumului, noi crezând că voia să ni-l ia... Dar nu era așa... Scopul lui era altul... Să o sperie pe mama și, în felul acesta, să o determine să scoată banii de acolo, din colțul ei de batistă, unde bănuia el că îi are. Din păcate, mama nu a avut niciodată bani. Animalul speriat se târa pe jos, behăind de-ți era mai mare mila... Văzând că animalul se împotrivea, îi dădu drumul, și bietul cârlan se repezi înapoi în ogradă, dar perceptorul, dintr-un pas, se urcă pe prispă, apoi intră în casă și, sub privirea noastră și a bietei mele mame, care plângea neputincioasă, începu să smulgă de pe perete covorașul de lână, găurit de molii, perdeaua de la geam răhățită de muște, perna căreia cu o seară înainte mama îi schimbase paiele pentru că, din cauza căldurii, vară fiind, ne năpădiseră puricii și ploșnițele... Cu ele la subțioară ieși în uliță... Mama plângea, trăgându-se cu mâna de păr... Perceptorul proceda așa ca să ia aminte și alți săteni, că dacă nu-și vor plăti datoriile către stat la timp, așa vor păți. Ei nu înțelegeau totuși ce este statul, care îi păcălea și îi învârtea pe degete cum găsea el de cuviință, fără să facă ceva și pentru comunitate. Școala din satul nostru nu a făcut-o statul, ci oamenii din sat, cu munca lor... Fiecare sătean muncind pe degeaba aproape o vară întreagă, cu mâinile trăgând la fierăstrău, așezând cărămidă peste cărămidă, iar cu căruțele au adus de la pădure lemnele necesare pentru construirea școlii... După un timp, perceptorul aruncă peste gard ceea ce îi luase mamei cu forța din casă, amenințând-o că data viitoare o va chema în judecată și atunci va fi vai de capul nostru, fiindcă va trebui să ne confiște cociobul de casă... Noaptea ce a urmat, pentru întreaga noastră casă a fost o jelanie continuă. De unde să scoată mama banii să plătească statului impozitul pentru o sărăcie de care cu toții ne împiedicam în fiecare clipă? Îi dăduse perceptorul termen, că așa e statul, el nu așteaptă, te ia mai întâi cu avertizări, amenințări, urmează penalizări, apoi execuție silită. Mama n-a fost executată silit. A găsit înțelegere la femeia dascălului, care văzuse tot tărăboiul. Mama s-a dus la ea și i-a cerut împrumut banii necesari pe care să îi plătească statului, adică perceptorului. Apoi, a trebuit să muncim, atât mama, cât și noi până ce avea să cadă frunzele din copaci și brumele aspre ale toamnei, pentru niște gologani pe care statul i-a luat fără remușcare de la o femeie necăjită și niște copii, o familie sărmană, care cu greu se gospodărea pentru a supraviețui.
Iată cum stau lucrurile cu statul chiar și în vremurile actuale, când vine vorba de taxe și impozite, care aduc bani mulți în vistieria țării. Cu toate astea, statul se plânge tot timpul că nu are bani și, ca să supraviețuiască, trebuie să se împrumute la diferite organisme financiare din lumea occidentală, precum se împrumuta mama odinioară de la femeia dascălului.  
Așadar, statul ia bani de la toată lumea, dar cum îi gestionează, numai el știe, în nici un caz în favoarea omului de rând, cel cu dreptul de a vota și de a ofta!
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”