
- 20-01-2020
- 0 Comentarii
- 474
- 1
Chiar în ajunul Anului Nou, SUA
a decis să ofere Rusiei un fel de „cadou” - noi sancțiuni împotriva
contractanților europeni ai Nord Stream-2. Principala țintă a fost compania
elvețiană Allseas, care a montat o conductă de gaz sub Marea Baltică în cadrul
acestui proiect. Compania și-a oprit imediat activitatea, pentru a nu intra pe
lista de sancțiuni a SUA. Reacțiile puternice de dezaprobare ale politicienilor
și jurnaliștilor ruși cu privire la aceste sancțiuni au fost adresate în primul
rînd Statelor Unite, desigur, pentru „banditismul lor”. Dar o pondere
considerabilă a indignării a fost îndreptată și către Allseas - spun ei „pentru
că a cedat presiunii americane, a arătat capacitatea ei lașă de ajutor, tipică
Europei, și disponibilitatea de a sta la cheremul Statelor Unite la orice
cerere venită de la Washington”.
Este clar că cei din conducerea
companiei elvețiene nu doreau ca firma să fie deconectată de la sistemul
financiar și bancar internațional, dominat de SUA. În plus, au comparat pur și
simplu volumul afacerilor primite de la companiile americane cu cel primit de
la companiile rusești. Și este evident că această comparație nu a fost în
favoarea Federației Ruse. Un alt exemplu
similar este cînd, în 2014, Statele Unite au aplicat o amendă de 8,9 miliarde
de dolari băncii franceze BNP-Paribas pentru că a ajutat multe companii să
ocolească sancțiuni americane grave împotriva Iranului și Sudanului. Drept
urmare, BNP-Paribas a plătit autorității americane această amendă, fără
precedent, uriașă, doar pentru că în caz contrar ar fi fost expulzată complet
de pe colosala piață americană.
Principalul autor al
sancțiunilor americane împotriva Nord Stream-2, senatorul republican Ted Cruz,
a încercat să-și justifice măsurile restrictive cu două motive politice:
1. Este necesar „să oferim
Europei securitatea energetică și diversificarea furnizorilor de gaze”.
2. Este necesar, din motive geopolitice, să fie slăbit unul dintre cei
mai mari cîștigători al Kremlinului - Gazprom, care „alimentează agresiunea și
amestecul Kremlinului în afacerile interne ale Ucrainei și în multe alte țări”.
Aceste explicații, desigur,
găsesc un mare sprijin în rîndul „șoimilor” americani din Congres, care văd
Kremlinul ca pe o amenințare semnificativă pentru interesele naționale
americane. Cu toate acestea, americanii mai puțin inteligenți consideră că
poziția republicanului Ted Cruz este o trăznaie banală, pe care o folosește
pentru a ascunde o sarcină pur mercantilă - cu scopul de a scoate o parte din
uriașa piață europeană de la Gazprom și, prin urmare, a oferi această piață
producătorilor americani de gaz natural lichefiat. Este demn de remarcat, în
acest sens, că Ted Cruz reprezintă statul Texas din Senat - cel mai mare centru
al companiilor americane de energie și teritoriul cîmpurilor de gaze.
Critica rusă a Statelor Unite
este în mare parte justificată - și anume că sancțiunile americane împotriva
Nord Stream-2 încalcă principiile de bază ale liberului comerț și concurenței
loiale. Un alt lucru de luat în seamă este că indignarea rusă (și europeană)
împotriva acestor sancțiuni este absolut inutilă. Oricîtă gălăgie ar face Rusia și alte țări,
Statele Unite își vor apăra interesele naționale în orice fel, manifestînd
„dreptul celor puternici”. Și după cum știți, nu este recomandată lupta cu cei
puternici - mai ales că cel puternic este întotdeauna de vină. În echitate,
trebuie spus că Statele Unite nu și-au atins deloc din întîmplare poziția dominantă,
foarte privilegiată în lume, ci datorită faptului că, în cei 244 de ani de
existență, SUA a devenit, într-adevăr, o țară a creației. În primul rînd,
America a creat:
- cea mai mare economie din
lume, cu o piață de consum extrem de profitabilă, devenind lider în domeniile
științific, tehnologic, energetic și financiar;
- cea mai fiabilă monedă în care
băncile centrale ale lumii și alți investitori mari preferă să investească;
- un sistem juridic puternic
care protejează proprietatea privată a investitorilor și antreprenorilor
americani și străini;
- o țară prosperă, cu fluxuri de
capital mari și de înaltă calitate - atît umane, cît și financiare - în
întreaga lume.
Acești patru factori, în
special, permit Statelor Unite să-și exercite „dreptul de putere” în raport cu
alte țări, inclusiv dreptul de a aplica sancțiuni împotriva lor, apărîndu-și
interesele naționale așa cum consideră de cuviință. Obiectiv vorbind, ar fi
ciudat dacă Statele Unite, avînd aceste capacități, nu le-ar folosi. Recent, am
văzut o manifestare a „dreptului celor puternici” americani în toată gloria -
asasinarea generalului iranian Qassem Soleimani. Deși acesta este cel mai
izbitor exemplu în acest sens, nu este singurul din ultimii 75 de ani.
Întîmplător, Uniunea Sovietică, care era mai mult sau mai puțin egală cu
America în greutatea sa politică și militară, și-a însușit „dreptul celor
puternici”, începînd din anii ’60. Din acel moment și pînă la prăbușirea URSS,
Moscova și-a exercitat în mod regulat acest drept în întreaga lume. Dar, spre
deosebire de SUA sau URSS, Rusia nu are încă un „drept al celor puternici”. Mai
bine spus, Federația Rusă îl are -
există doar mai puține oportunități de aplicare. Problema este că Rusia vrea,
dar nu poate.
Fiind în această poziție, Rusia
(și țările europene separat) nu poate rezista sancțiunilor americane. În
consecință, orice încercare a Kremlinului de a introduce contra-sancțiuni
împotriva Statelor Unite pare ridicolă. Problema nu este atît de mare deoarece
contra-sancțiunile rusești sînt ineficiente, ci pentru că fac mult mai mult rău
Rusiei însăși. Singura modalitate prin care Federația Rusă ar putea ieși din
această situație extrem de vulnerabilă este să-și aducă PIB-ul la nivelul
american, să facă din Moscova unul dintre cele mai mari centre financiare din
lume, iar rubla – una dintre cele mai puternice valute de rezervă din lume. Cu
toate acestea, Rusia reușește în unele locuri să manifeste,,dreptul celor
puternici” - deși nu la aceeași scară ca Washington-ul. Acesta, de exemplu, a
fost aplicat unor vecini mai slabi, precum Moldova, Georgia și Ucraina. După
cum știți, Kremlinul a impus în mod repetat sancțiuni împotriva lor sub formă
de restricții și taxe comerciale. Turcia se bucură, de asemenea, de „dreptul
celor puternici”, în măsura posibilului. Priviți, de exemplu, încercarea ei de
prospecție în apele teritoriale ale Ciprului grecesc în căutarea de noi resurse
energetice. Ankara reușește din simplul motiv că Grecia este clar mai slabă
(deși ambele țări sînt membre ale NATO), iar Statele Unite nu sînt încă
pregătite să apere drepturile legitime ale Atenei. În ceea ce privește China,
în ultimii ani a folosit în mod activ și arogant „dreptul celor puternici” în
raport cu țările vecine mai slabe. Cel mai neobișnuit exemplu este preluarea efectivă
de la Beijing a insulelor Spratly, care aparțin, de fapt, Filipinelor. Este
exact ceea ce a decis Curtea Internațională de Arbitraj de la Haga în 2016.
Însă China pur și simplu a ignorat această decizie, declarînd: „Curtea
Internațională de Justiție nu este un factor de decizie pentru noi!”. În plus,
China ,,se învîrte” în mod constant pe apele teritoriale ale Vietnamului.
Da, o astfel de aplicare a
„dreptului celor puternici” este scandaloasă, necinstită și adesea ilegală. Se
dovedește că lumea de azi este în multe feluri cu adevărat asemănătoare cu
„lumea banilor și a profitului pur”, așa cum se spunea în perioada sovietică.
Realitatea, însă, nu poate fi combătută: „dreptul celor puternici” este o parte
inevitabilă, chiar naturală, aș spune, a politicii mondiale. Indiferent cui îi
place sau nu, trebuie să acceptăm acest fapt ca un dat. Similar cu selecția
naturală darwiniană, „ordinea internațională” a existat din timpuri imemoriale
și va fi întotdeauna așa, într-un fel sau altul. Dreptul celor puternici este
una dintre cele mai vii și mai dure manifestări ale „real-politicului”. Dar nu
Statele Unite, desigur, au inventat acest concept, deși îl practică. Este
universal printre puterile majore. Nu putem decît să ne bucurăm că manifestarea
„dreptului celor puternici” în Secolul XXI este, cu siguranță, mult mai
moderată și încă mai limitată decît a fost în secolele anterioare.
Cu toate acestea, legea în discuție transformă adesea însuși conceptul de „drept internațional” într-o ficțiune. Acest lucru este cunoscut de mult timp, de cel puțin 75 de ani ai existenței acelui „drept internațional” notoriu.
D.A.
1.9 C