Dreptul celor puternici
  • 20-01-2020
  • 0 Comentarii
  • 474
  • 1

Chiar în ajunul Anului Nou, SUA a decis să ofere Rusiei un fel de „cadou” - noi sancțiuni împotriva contractanților europeni ai Nord Stream-2. Principala țintă a fost compania elvețiană Allseas, care a montat o conductă de gaz sub Marea Baltică în cadrul acestui proiect. Compania și-a oprit imediat activitatea, pentru a nu intra pe lista de sancțiuni a SUA. Reacțiile puternice de dezaprobare ale politicienilor și jurnaliștilor ruși cu privire la aceste sancțiuni au fost adresate în primul rînd Statelor Unite, desigur, pentru „banditismul lor”. Dar o pondere considerabilă a indignării a fost îndreptată și către Allseas - spun ei „pentru că a cedat presiunii americane, a arătat capacitatea ei lașă de ajutor, tipică Europei, și disponibilitatea de a sta la cheremul Statelor Unite la orice cerere venită de la Washington”.

Este clar că cei din conducerea companiei elvețiene nu doreau ca firma să fie deconectată de la sistemul financiar și bancar internațional, dominat de SUA. În plus, au comparat pur și simplu volumul afacerilor primite de la companiile americane cu cel primit de la companiile rusești. Și este evident că această comparație nu a fost în favoarea Federației Ruse.  Un alt exemplu similar este cînd, în 2014, Statele Unite au aplicat o amendă de 8,9 miliarde de dolari băncii franceze BNP-Paribas pentru că a ajutat multe companii să ocolească sancțiuni americane grave împotriva Iranului și Sudanului. Drept urmare, BNP-Paribas a plătit autorității americane această amendă, fără precedent, uriașă, doar pentru că în caz contrar ar fi fost expulzată complet de pe colosala piață americană.

Principalul autor al sancțiunilor americane împotriva Nord Stream-2, senatorul republican Ted Cruz, a încercat să-și justifice măsurile restrictive cu două motive politice:

1. Este necesar „să oferim Europei securitatea energetică și diversificarea furnizorilor de gaze”.

2. Este necesar, din motive geopolitice, să fie slăbit unul dintre cei mai mari cîștigători al Kremlinului - Gazprom, care „alimentează agresiunea și amestecul Kremlinului în afacerile interne ale Ucrainei și în multe alte țări”.

Aceste explicații, desigur, găsesc un mare sprijin în rîndul „șoimilor” americani din Congres, care văd Kremlinul ca pe o amenințare semnificativă pentru interesele naționale americane. Cu toate acestea, americanii mai puțin inteligenți consideră că poziția republicanului Ted Cruz este o trăznaie banală, pe care o folosește pentru a ascunde o sarcină pur mercantilă - cu scopul de a scoate o parte din uriașa piață europeană de la Gazprom și, prin urmare, a oferi această piață producătorilor americani de gaz natural lichefiat. Este demn de remarcat, în acest sens, că Ted Cruz reprezintă statul Texas din Senat - cel mai mare centru al companiilor americane de energie și teritoriul cîmpurilor de gaze.

Critica rusă a Statelor Unite este în mare parte justificată - și anume că sancțiunile americane împotriva Nord Stream-2 încalcă principiile de bază ale liberului comerț și concurenței loiale. Un alt lucru de luat în seamă este că indignarea rusă (și europeană) împotriva acestor sancțiuni este absolut inutilă.  Oricîtă gălăgie ar face Rusia și alte țări, Statele Unite își vor apăra interesele naționale în orice fel, manifestînd „dreptul celor puternici”. Și după cum știți, nu este recomandată lupta cu cei puternici - mai ales că cel puternic este întotdeauna de vină. În echitate, trebuie spus că Statele Unite nu și-au atins deloc din întîmplare poziția dominantă, foarte privilegiată în lume, ci datorită faptului că, în cei 244 de ani de existență, SUA a devenit, într-adevăr, o țară a creației. În primul rînd, America a creat:

- cea mai mare economie din lume, cu o piață de consum extrem de profitabilă, devenind lider în domeniile științific, tehnologic, energetic și financiar;

- cea mai fiabilă monedă în care băncile centrale ale lumii și alți investitori mari preferă să investească;

- un sistem juridic puternic care protejează proprietatea privată a investitorilor și antreprenorilor americani și străini;

- o țară prosperă, cu fluxuri de capital mari și de înaltă calitate - atît umane, cît și financiare - în întreaga lume.

Acești patru factori, în special, permit Statelor Unite să-și exercite „dreptul de putere” în raport cu alte țări, inclusiv dreptul de a aplica sancțiuni împotriva lor, apărîndu-și interesele naționale așa cum consideră de cuviință. Obiectiv vorbind, ar fi ciudat dacă Statele Unite, avînd aceste capacități, nu le-ar folosi. Recent, am văzut o manifestare a „dreptului celor puternici” americani în toată gloria - asasinarea generalului iranian Qassem Soleimani. Deși acesta este cel mai izbitor exemplu în acest sens, nu este singurul din ultimii 75 de ani. Întîmplător, Uniunea Sovietică, care era mai mult sau mai puțin egală cu America în greutatea sa politică și militară, și-a însușit „dreptul celor puternici”, începînd din anii ’60. Din acel moment și pînă la prăbușirea URSS, Moscova și-a exercitat în mod regulat acest drept în întreaga lume. Dar, spre deosebire de SUA sau URSS, Rusia nu are încă un „drept al celor puternici”. Mai bine spus,  Federația Rusă îl are - există doar mai puține oportunități de aplicare. Problema este că Rusia vrea, dar nu poate.

Fiind în această poziție, Rusia (și țările europene separat) nu poate rezista sancțiunilor americane. În consecință, orice încercare a Kremlinului de a introduce contra-sancțiuni împotriva Statelor Unite pare ridicolă. Problema nu este atît de mare deoarece contra-sancțiunile rusești sînt ineficiente, ci pentru că fac mult mai mult rău Rusiei însăși. Singura modalitate prin care Federația Rusă ar putea ieși din această situație extrem de vulnerabilă este să-și aducă PIB-ul la nivelul american, să facă din Moscova unul dintre cele mai mari centre financiare din lume, iar rubla – una dintre cele mai puternice valute de rezervă din lume. Cu toate acestea, Rusia reușește în unele locuri să manifeste,,dreptul celor puternici” - deși nu la aceeași scară ca Washington-ul. Acesta, de exemplu, a fost aplicat unor vecini mai slabi, precum Moldova, Georgia și Ucraina. După cum știți, Kremlinul a impus în mod repetat sancțiuni împotriva lor sub formă de restricții și taxe comerciale. Turcia se bucură, de asemenea, de „dreptul celor puternici”, în măsura posibilului. Priviți, de exemplu, încercarea ei de prospecție în apele teritoriale ale Ciprului grecesc în căutarea de noi resurse energetice. Ankara reușește din simplul motiv că Grecia este clar mai slabă (deși ambele țări sînt membre ale NATO), iar Statele Unite nu sînt încă pregătite să apere drepturile legitime ale Atenei. În ceea ce privește China, în ultimii ani a folosit în mod activ și arogant „dreptul celor puternici” în raport cu țările vecine mai slabe. Cel mai neobișnuit exemplu este preluarea efectivă de la Beijing a insulelor Spratly, care aparțin, de fapt, Filipinelor. Este exact ceea ce a decis Curtea Internațională de Arbitraj de la Haga în 2016. Însă China pur și simplu a ignorat această decizie, declarînd: „Curtea Internațională de Justiție nu este un factor de decizie pentru noi!”. În plus, China ,,se învîrte” în mod constant pe apele teritoriale ale Vietnamului.

Da, o astfel de aplicare a „dreptului celor puternici” este scandaloasă, necinstită și adesea ilegală. Se dovedește că lumea de azi este în multe feluri cu adevărat asemănătoare cu „lumea banilor și a profitului pur”, așa cum se spunea în perioada sovietică. Realitatea, însă, nu poate fi combătută: „dreptul celor puternici” este o parte inevitabilă, chiar naturală, aș spune, a politicii mondiale. Indiferent cui îi place sau nu, trebuie să acceptăm acest fapt ca un dat. Similar cu selecția naturală darwiniană, „ordinea internațională” a existat din timpuri imemoriale și va fi întotdeauna așa, într-un fel sau altul. Dreptul celor puternici este una dintre cele mai vii și mai dure manifestări ale „real-politicului”. Dar nu Statele Unite, desigur, au inventat acest concept, deși îl practică. Este universal printre puterile majore. Nu putem decît să ne bucurăm că manifestarea „dreptului celor puternici” în Secolul XXI este, cu siguranță, mult mai moderată și încă mai limitată decît a fost în secolele anterioare.

Cu toate acestea, legea în discuție transformă adesea însuși conceptul de „drept internațional” într-o ficțiune. Acest lucru este cunoscut de mult timp, de cel puțin 75 de ani ai existenței acelui „drept internațional” notoriu.



D.A.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite