Admirator pînă la iubire pură al lui Marin Preda, nu am dorit niciodată să-i văd opera ecranizată. Nu am „visat” la transpunerea cinematografică a „Moromeţilor” – deşi „Desfăşurarea” lui Paul Călinescu rămîne unul din cele mai rezistente filme româneşti, prin calitatea sufletească a regiei: onestitate în lectură şi spirit, cinste venită din simplitate şi modestie, joc drept, sans-façon, fără megalomanie; dar „Moromeţii” – volumul 1 şi, mai ales, 2 – de ce? Cînd am auzit recent, în casa unui regizor român, că i se propune romanul „Moromeţii” ca scenariu, m-am întristat şi l-am deconsiliat să purceadă la faptă, sub prestare de jurămînt. Trebuie respectată şi temută viclenia sublimă a acestei cărţi. Surîd cu voluptate la gîndul cum ar trage pe sfoară Moromete-„literarul” pe orice actor, pe orice regizor care ar îndrăzni să-i prindă chipul pe pînză. În schimb, pot sta şi 3 ore – cît ar dura filmul în două serii! – să mă uit la poza lui Marin Preda lîngă tatăl său, tipărită în „Argeş” (nr. 5/72), ca piesa-maîtresse, alături de o pagină-manuscris, în cadrul unui exemplar interviu luat de Florin Mugur scriitorului. Mă pot uita la Preda şi la tat-su ore întregi, ca la un desăvîrşit stop-cadru al operei – fiul e tînăr, sever, ascetic, uscat, sugerînd o indiscutabilă rigoare morală, încărcată de răutate şi refuz, bătrînul – tuns, neras, fără nimic dulce sau tandru în înfăţişare, te priveşte neclintit în ochi, cu o indiferenţă, şi ea, inflexibilă, străbătută de curenţi reci. Nici unul nu surîde, nu încearcă măcar să surîdă, ca la fotograf – nici unul nu se pliază acelui joc celebru de-a „zîmbiţi, vă rog!”, nu descopăr nici o urmă de cochetărie sau de frivolitate, nici o concesie frumosului şi caligraficului, „poza” e reprimată exact ca în proza fiului. Descopăr însă – foarte cinematografic, privind stăruitor cînd la unul, cînd la altul – alte multe scenarii… Fotografia aceasta mi se pare cea mai fidelă şi mai sintetică ecranizare a operei. N-aş mai avea nevoie de „Moromeţii” pe peliculă, nu văd de ce ar veni un actor să realizeze chipul bătrînului Ilie Moromete cum am auzit că e formulat în manualele şcolare, un altul să-l facă pe Nilă, iar alţii să spună că-s Marmoroşblanc sau Dinvasilescu. Poate că am prea multă imaginaţie proprie – aşa cum nu-i place deloc lui Marin Preda să constate la unii confraţi. Poate că, iubindu-l prea mult (pînă la tristeţe), nu mă gîndesc la prestigiul său popular – căci se ştie că filmul unei opere importante nu este altceva decît triumful definitiv, în masse, al creatorului ei – şi negîndindu-mă la prestigiul său, „îi stric preţurile”, cum ar zice bătrînul, plecînd la tîrg să vîndă grîul… Totuşi, asta este – oricît mă prelucrez să tac – ideea mea, la care ţin morţiş, anume că „Moromeţii” nu trebuie să aibă al şaptelea destin (7 de la a şaptea artă), „Moromeţii” nu trebuie să se lase provocaţi nici de „Moarte la Veneţia”, şi cu atît mai puţin de „Răscoala”, sau de „Baltagul”. De ce? Aş răspunde şi eu ca oamenii lui Preda: „D’aia!”, sau, şi mai frumos, „Întrucît!”, dacă în acel interviu fastuos luat de Mugur nu ar exista un pasaj esenţial, atît ca vibraţie intelectuală, cît şi ca atitudine artistică, în problema fără capăt a relaţiei dintre public şi operă, în România. La un moment dat, Mugur îl întreabă pe prozator dacă-i place Albert Camus, dacă simte vreo afinitate cu opera aceluia, căci el, Mugur, are impresia că între luciditatea interlocutorului său şi a „celui care a gîndit sub soarele zăpăcitor al Algeriei” s-ar putea stabili contacte, şi chiar similitudini. La care Preda răspunde amplu – ca de obicei, ocolind pudic mărturisirea de dragoste şi fraternitate – dar şi cu o claritate în care e strînsă, ca în acea fotografie, o încredinţare din adînc, o observaţie îndelung coagulată, depăşind, în secretul ei, stricta întrebare, şi iradiind pînă departe. Preda spune următoarele: ,,Camus e un gen de scriitor care la noi, în România, nu este întotdeauna şi de toată lumea admirat. Cititorul român este un cititor foarte bun, dar are o însuşire care nu numai că nu dispare, dar se menţine ca o caracteristică a psihologiei lui: caută în artă şi altceva decît marile probleme, vrea ca arta să şi distreze, să-l înveselească puţin, să-l scoată din viaţa diurnă, să-l transporte într-o lume fascinantă, să-l facă să uite, pentru moment, de soarta pe care el o are pe pămînt. Or, literatura care nu conţine o asemenea trăsătură nu prea place cititorului român. La Camus sînt predominante sentimentul şi atitudinea morală; dar scriitorul nu are o imaginaţie foarte bogată. Autorii de acest tip nu îl scot pe cititor din cotidian, ci, dimpotrivă, caută să dea cotidianului semnificaţii majore, pe care cititorul român nu le prea vede şi nici nu-l interesează”… La care eu – copil al secolului, năpădit de problemele cinefilului român – mă întreb: oare această trăsătură nu e caracteristică şi spectatorului român de cinema? Oare „căutarea în film şi a altceva decît a marilor probleme” nu explică inaderenţa publicului nostru la Bresson, Bergman, faţă de toţi marii asceţi, preferinţa – chiar în comedie – faţă de de Funčs, în detrimentul lui Malec, de pildă? Oare explicaţia gravă şi responsabilă a lui Preda nu ne dă cheia pentru a înţelege de ce neorealismul – cel care a dat ca nimeni altul „semnificaţii majore cotidianului” – nu a spus prea multe nici publicului, nici regizorilor noştri? Şi care e acel public, al cărei ţări, dornic să găsească în artă tocmai „ceea ce nu-l face să uite soarta sa pe acest pămînt“? Nu aduc oare toate anchetele literare şi cinematografice, ca best-seller-uri şi pe locul 1, cărţi şi filme care „ne transportă într-o lume fascinantă”, care „ne fac să uităm viaţa diurnă”? Oare această trăsătură, care nu dispare în Ţara Românească, nu e mai degrabă o trăsătură a lumii, în această margine de secol? În sfîrşit, mon cher, cum ar zice Preda, e oare foarte sigur că această propensiune spre veselie şi distracţie, în detrimentul marilor probleme, ar trebui să dispară? (Singura mea certitudine este aceea că marile probleme nu sînt nici distractive, nici vesele…) La care Mugur îl întreabă pe Preda de ce, de ce crede domnia-sa că cititorul român (eu îmi permit să citesc mereu: „spectatorul”, căci e tot una şi tot unul) nu e interesat de autorii care nu-l scot din cotidian, care nu-i înlesnesc „vesela evadare”. Răspuns: ,,Eu cred că din următorul motiv: noi sîntem un popor care ştie multe şi, ca toate popoarele care stau pe un loc al pămîntului de mii de ani, cu greu ne mai poate uimi cineva, din punctul de vedere al ştiinţei despre viaţă, despre moarte, sau despre marile evenimente ale existenţei noastre. Şi atunci, ceea ce dorim de la artă este să ne scoată din aceste realităţi pe care le cunoaştem prea bine, adică boala, necazurile, lupta pentru existenţă, vicisitudinile istoriei. Poate că mai mult decît celelalte, vicisitudinile istoriei, pe care le-am trăit de cînd sîntem, dau cititorului român această ştiinţă… Românul se naşte cu ştiinţa despre ceea ce-l aşteaptă în viaţă. Asta ar putea fi o explicaţie. Dar un alt observator ar putea spune că sîntem, în fond, nişte oameni veseli şi că lucrurile grave, neînsoţite de mişcarea aceea care să facă din artă un spectacol, nu ne prea prind, nu ne prea impresionează”. La care eu cred că Preda are profundă dreptate în tot ceea ce stabileşte şi conectează aici: existenţa la experienţă, istoria la neuimire, boala la luciditate, inteligenţa la sfidare vitală, vitalitatea la veselie, veselia la ştiinţa vieţii, ştiinţa vieţii la spectacolul ei. „Românul se naşte cu ştiinţa despre ceea ce-l aşteaptă în viaţă…” – şi dacă, precum zice Moromete, „totul depinde de facultăţi”, atunci aceasta e o fantastică facultate, care ne deschide un cîmp de reflecţie întins pînă la vertijul conflictului diabolic dintre artă şi realitate. Întrucît – şi o spun cu toată veselia de care sînt capabil ca român – nu înseamnă că, ştiind tot ce mă aşteaptă în viaţă, voi şti şi tot ce mă aşteaptă în viaţa unei cărţi, în viaţa filmelor de cinema. Dar există operă de artă fără un caracter uimitor? Însă eu ştiu că „greu ne mai poate uimi cineva…”. Iată-mă prins într-un dublu blestem: ştiu mai tot şi aş vrea să mă aflu vrăjit – dar orice vrajă îmi e interzisă, fiindcă ştiu prea multe despre boli, necazuri şi istorie… Blestem dublu, dar şi sublim, şi binecuvîntat, singurul care duce la acea încordare demnă de un artist – a bătăii zilnice, încăpăţînate, în stînca aceea atît de rece la minune… În aceste condiţii istorice şi ştiinţifice, nu există prea multe soluţii – zic eu, vibrînd voios, conform indicaţiilor călinesciene. Una din soluţii, cea mai bună, ar fi dezlegarea blestemului, tăierea nodului gordian, prin opere ca „Moromeţii”. Despre care – după cum susţine legenda – tatăl autorului s-ar fi exprimat că, în definitiv, ce e aşa de grozav în cartea aceea, tot ce scrie acolo aşa s-a întîmplat, ei şi, ce-i cu asta?

RADU COSAŞU („Cinema“, august 1972)