Pe Doina Ruști, profesoară de scriere literară la Universitatea din București, o cunoaște lumea că pe o prozatoare contemporană de mare forță epică, originalitate și erudiție. Cărțile ei, aproape cîte una în fiecare an, au fost recompensate cu mai multe premii literare și traduse în numeroase limbi, inclusiv chineza, ceea ce demonstrează din partea ei un surprinzător fler politic și caracter vizionar. Ea îi face o frumoasă concurență prozatoarei și memorialistei Raluca Feher prin dese apariții pe rețeaua internetului.
Opera ei artistică este structurară pe trei planuri:
- Trilogia fanariotă, care cuprinde romanele: ,,Manuscrisul fanariot”, ,,Mâța Vinerii” și ,,Homeric”.
- Romane cu o miză socială puternică: ,,Fantoma din moară”, ,,Lizoanca la 11 ani” și Paturi oculte”.
- Bucureștiul fanariot între magic și fantastic: ,,Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot” și ,,Depravatul din Gorgani”.
Volumul ,,Depravatul din Gorgani” se ține în continuarea volumului de povestiri ,,Ciudățenii amoroase din Bucureștiul fanariot” și conține 52 de narațiuni erotice puse în legătură cu niște întîmplări, excese și pasiuni duse la extrem pe care autoarea le-a plasat în zonele obscure ale dorințelor omenești. Fiecare povestire este însoțită de cîte o ilustrație, de fapt tot atîtea reproduceri după picturi și litografii păstrate prin muzee și arhive. Este o lume pestriță a unui București fanariot de la sfîrșitul Secolului al XVIII-lea, pendulînd între magic, fantastic și pitoresc. Privitor la sursele ei de informație, autoarea a consultat documente istorice și fotografii pe care le-a găsit în Muzeele de Istorie din București și Tîrgoviște, precum și scrierile istoricului V.A. Urechia, amicul lui Caragiale.
Dar ce era cu acest depravat, de unde venise și care era viața lui? Căci provocase multă tulburare în femeile din lumea bună a Bucureștilor. Apăruse în oraș într-o trăsură pictată și se instalase într-o casă a Filipeștilor din Gorgani. Cine era, se întrebau muierile, vreun moștenitor de-ai Filipeștilor sau doar un străin care plătise cinstit să locuiască acolo? Nimeni nu-l văzuse și nu dăduse vreo informație despre cum arăta. Cea care oferă primele lămuriri este o misterioasă Eleni (poate chiar autoarea cărții?), martor și narator al celor 52 de întîmplări repartizate pe 17 capitole, fiecare cu titlul lui, ca în literatura romantică, despre acest Depravat în prim-plan. ,,Cu un singur deget, ne edifică Eleni chiar de la început, diavolul acesta băga în disperare chiar și carnea încremenită de ani și cu o singură răsuflare punea în mișcare sîngele adormit...”. Altfel spus, dacă ținem să ne raportăm la moravurile din zilele noastre, Depravatul era un adevărat gigolo avant la lettre pentru femeile mai cuprinse sau de-a dreptul un gerontofil pentru celelalte. Dezmățul din Gorgani cuprindea atîta muieret, încît se făceau liste de așteptare pentru fericitele care să fie acceptate în cearceafurile lui frumos mirositoare. Cum spuneam, încă nimeni nu-l văzuse și nu dăduse informații despre dînsul. Nu i se cunoștea nici măcar culoarea ochilor și proveniența papucilor.  Pe timpul zilei, nu se mișca nimeni și nimic în curte. Dar noaptea se făcea lumină ca ziua în odăile sale și doar umbre somnoroase se mișcau de colo-colo pe la ferestre. Rareori se contura silueta unui bărbat.
Curînd, s-a răspîndit zvonul despre dezmățul de la Gorgani. După cîteva luni de așteptare, lui Eleni îi veni rîndul să fie primită la mila Depravatului care să-i facă și să-i dreagă o noapte întreagă dacă l-or ține curelele. Marți, în noaptea de Sf. Dumitru. Dar, sărăcuța, n-avu noroc: Depravatul tocmai murise cu o noapte înainte. Murise și îi lăsase ca moștenire o comoară: ,,Cartea Depravatului”, care conținea 17 reguli pe care să le respecte și ea, după cum le respectase și el. Un fel de cele 10 porunci, legi morale despre o legendă, lovite de nulitate, ținînd cont că legendele sînt niște scorneli de-ale omului cînd vrea să devină interesant pentru urmași.
Prima regulă la care ținuse Depra­vatul ca la ochii din cap și lăsase cu limbă de moarte să fie respectată cu sfințenie de urmași era: ,,Să nu fii ciudat”. Ea fusese ilustrată cu două povestiri. Prima se numește ,,Dispariția lui Anton”, un negustor grec din Atena, care a venit prin 1793 în București și și-a deschis o prăvălie. Era un om cam ciudat acest Anton, în sensul că, de cînd venise, nu pusese ochii pe nici o muiere din mahala, deși, săracele, se întreceau să-i facă zîmbre. În plus, straiele lui erau, nu se știe de ce, numai zdrențe, căci, ca negustor, avea bani. După care, într-o bună zi, a dispărut, lăsînd în urmă datorii. Să se fi întors acasă?, se întrebau vecinii. Mult timp după aceea, cînd i s-a demolat fosta prăvălie, s-a descoperit acolo un schelet, dar nimeni nu s-a gîndit că ar putea fi ciudatul Anton care, în felul acesta, și-a cîștigat un loc printre ceilalți mahalagii, fiecare cu particularitatea lui, după cum urmează.
,,Vîrcolacul din București” este cealaltă povestire legată de ,,Depravatul” Doinei Ruști. El poate fi pus alături de ,,Zburătorul” din ,,Ciudățenii amoroase” al aceleași povestitoare. Cine se poate lauda că știe ce e acela un vîrcolac? Prima explicație ne vine din folclor și desemnează ființa aceea fantastă, care mănîncă Luna, o explicație rudimentară a eclipsei. Vîrcolacul din această carte trăia în București pe la 1780 și avea meseria de calemgiu, adică se purta cu călimări la brîu, la fel precum grămăticii. Tipul era foarte păros, motiv pentru care se bărbierea de două ori pe zi, dimineața și seara. Dar nu cu acest aspect a rămas el în amintirea contemporanilor, ci prin aceea că avea o foame teribilă pentru muieri. Cînd punea ochii pe vreuna, se știa: îi cîntase cucul! Ziua mai făcea ce mai făcea cu tocurile și călimările sale, pline cu cerneală, dar, cum se înnopta, bîntuia străzile și sărea balcoanele, să intre peste codane în iatac. Unele, ce-i drept, îl așteptau înfierbîntate și noaptea trecea lesne. Dar, cele mai multe, păzite de soți sau părinți, făceau scandal, se auzeau țipete și lătrături de cîini, iar bietului vîrcolac nu-i era bine deloc. Într-o noapte a căzut de la balcon într-un arac și nu i-a mai trebuit nimic. Ce-a mai rămas din el a fost ars și depus în pragul unei biserici din Pantelimon. Acesta a fost singurul vîrcolac văzut vreodată prin București, zice Doina Ruști.
Dar eu am mai văzut unul. Făceam armata la Vînju Mare, Mehedinți și aveam un camarad pe nume Vîrlugă Dionisie (neapărat cu î din i, fiindcă, pe vremea aceea, nu se știa de î din â decît în cuvîntul România și derivatele). Avea și el o barbă neagră și deasă, că trebuia să se bărbierească de două ori pe zi. În plus, era și tare ciudat, în sensul că își uita pe cîmpul de instrucție lucrurile personale: mănușile, chipiul, centura. Odată și-a uitat chiar și arma din dotare. Pentru aceste însușiri, băieții i-au schimbat numele din Vîrlugă în Vîrcolac. Dar i-au găsit și o poreclă, Apăncap, deși era agronom undeva prin Ialomița.
Cea de-a doua regulă pe care Depravatul a lăsat-o moștenire norocoasei Eleni suna cam așa: ,,Fără pasiune nu există nici desfrînare”, adică etimonul, forma coruptă a biblicului monument de înțelepciune: ,,Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Regula aceasta se sprijină pe 3 povestiri.
În prima dintre ele, ,,Muzică și elixire”, este vorba de scripcarul Mătase, cel mai cunoscut din tot Secolul al XVIII-lea, fiindcă, spuneau contemporanii, se născuse cîntînd. După cîțiva ani de peregrinări prin Europa, s-a întors la București, unde și-a găsit un angajament într-o cafenea. Cafeneaua era așezată vizavi de casele lui Petrache Sticlaru, un vraci vestit, care-ți lua durerea cu mîna și cu cele 6 ,,sticluțe” ale sale cît pumnul pe care negustorimea greacă din oraș le numea ,,ventuze”. De la sticlele alea i-a venit și porecla. Cu leacurile lui, Petrache știa să tămăduiască toate bolile. După aceea, să vedeți meșteșug de alianță între cei doi meșteri. Petrache lipea ventuzele pe spinarea pacientului aflat pe un divan lîngă fereastră, în timp ce alături Mătase trăgea arcușul și zicea din gură melodii mai dulci ca mierea. Dar, cu timpul, în loc se se completeze și mai bine, în buna tradiție românească, între cei doi meșteri s-a născut dușmănia. Sticlarul ar fi vrut să-l ucidă pe cîntăreț dintr-o lovitură, că prea cînta frumos, după cum acesta se gîndea cum să-l scurteze de zile pe rivalul său atît de dăruit cu puteri tămăduitoare. Dar, pe neașteptate, ce să vezi: apropiindu-se de viorist, pornirile sticlarului s-au schimbat și, în loc să-și asasineze dușmanul, a
acceptat să devină și el scripcar, chiar dacă al doilea, într-un tandem care avea să devină celebru prin cîntece și o mult așteptată destrăbălare. Celelalte
două povestiri se numesc ,,Ecoul unei pasiuni” și ,,Atracție medicală”.
Întrucît, din lipsa spațiului, mai am la dispoziție doar o pagină A4 pe care încap fix 30 de rînduri, în continuare, voi proceda precum negustorii orzari de altădată. Pentru cine nu mai știe, cînd cumpărau cereale, acești negustori le verificau gradul de umiditate trecînd prin dinte cîte un bob de la suprafața, mijlocul și fundul merticului. Așa și eu: după comentariile asupra cîtorva dintre primele povestiri din cartea Doinei Ruști, voi analiza, succint, doar cîte o povestire de la mijlocul și alta de la sfîrșitul volumului de față.
Cum este cazul cu ,,Balada din Lipscani”, unde un tînăr, să-i zicem Dinu, își înșela soția, o aia cît malu’, fiindcă nenorocita îi făcea viața amară, ajungînd chiar să-l rupă cu bătaia. Muierea află și face lăcrămație la vodă Mavrogheni. Care trimite suplica Mitropolitului spre rezolvare. Iar acesta pasează răspunderea unui conțopist domnesc. Părțile în litigiu ajung la o înțelegere: bărbatul se întoarce la domiciliu cu condiția  să nu-l mai bată consoarta. Dar cînd funcționarul pune sub ochii iabrașei muieri hîrtia cu interdicția de a mai fi violentă, aceasta îi aruncă în cap o găleată cu lături și îl ia și pe el la bătaie. În atare situație, rămîne ca doar vodă să rezolve cazul cum l-o tăia capul. Iar vodă hotărăște divorțul.
,,Firița” este ultima poveste din minunata carte în discuție. Ațipind pe un căpătîi de perină, într-o seară, Firița, abia măritată, și-a văzut viitorul care o aștepta alături de bărbatul bătrîn și ursuz. Drept care a pus mîna pe 5 taleri pe care i-a găsit în jiletca lui și a fugit în vraiștea lumii. A intrat în comerț, ajungînd negustor ambulant. Așa l-a cunoscut pe dascălul Onisim. Au petrecut la un han două zile și două nopți, după care nu s-au mai văzut niciodată. Dar cine trece astăzi pe drumul dintre Biserica Stavropoleos și Strada Poștei e cuprins de două sentimente contradictorii: pe de o parte, dorința de a se destrăbăla versus intuiția costurilor ridicate pentru această trebușoară. Cine iese din biserică, iese smerit și sărac. Dar cine intră în cafenelele și gangurile din celălalt București, precis va aluneca pe Podul Mogoșoaiei.
PAUL SUDITU