Abia mă urcasem în trenul care, din clipă în clipă, urma să pornească din București spre Constanța, unde trebuia să particip la un eveniment cultural organizat de o cunoștință, ocazie numai bună de a mă reîntîlni cu marea, pe care nu o mai văzusem de mult timp. În scurt timp, trenul a început să-și pună roțile în mișcare, nu înainte de a se auzi fluierul șefului de tren, după semnalul primit de la impiegatul de mișcare... Cu pași lenți, mă îndreptam spre locul pe care îl rezervasem abia pe ultima suta de metri, cum se zice. Din cauza aglomerației din trafic, durase mult drumul de la domiciliu pînă la gară cu mijloacele de transport în comun, încît mă și gîndisem că s-ar putea să nu mai prind trenul... Cu atît mai mult cu cît fusesem ultimul călător care primise bilet la cursa respectivă. Călătorii din spatele meu urmau să-și cumpere bilete pentru următorul tren, fiindcă ,,locuri” în picioare nu se mai eliberau, potrivit noului regulament al CFR, care prevede să nu se mai pună în vînzare alte bilete dacă toate locurile au fost ocupate.
Aruncându-mi privirea de la un capăt la altul al vagonului, aveam să constat că scaunele erau capitonate și orînduite de o parte și de alta, fără a mai fi compartimentate, între cele două șiruri existând un coridor lung, nu tocmai spațios. Persoana care își luase înaintea mea biletul, odată ajunsă la locul repartizat spre capătul vagonului, ridicase glasul la un călător care îi ocupase locul.
– Acesta e locul meu, spuse bărbatul respectiv, adresîndu-se călătorului care stătea imperturbabil pe scaunul lui, ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. În timp ce noul venit se dădea de ceasul morții, tremurînd de nervi cu biletul în mînă, pe care îl arăta celor din jur drept dovadă că are dreptate, intrusului nici că-i păsa, ignorîndu-l pe cel care-l soma, ba chiar aruncîndu-i o privire plină de dispreț... Bărbatul revoltat era un tip uscățiv, cu privirea tulbure, îmbrăcat la patru ace, în costum elegant, cămașă albă și cravată fină, celălalt călător era un om mărunt, cu ceafa groasă, scund, cu niște mîini butucănoase, și picioarele groase înfipte în trupul lui cu burta lată.
– E și locul meu, domnule, îi răspunse acesta calm, ba chiar foarte politicos, și-și scoase din portmoneu biletul, pe care i-l arătă uscățivului.
Era un bilet identic cu cel al omului care își revendica locul.
– Corect, zise uscățivul, dar eu ce fac pînă la Constanța? E ceva drum de mers...
– Și acum, ce propui dumneata, să-ți cedez dumitale locul? Niciodată nu voi face așa ceva... Trebuia să-ți iei mai din timp bilet... Știi și dumneata cum lucrează ăștia de la CFR... Primul venit, primul servit!...
– E locul meu, se înfurie uscățivul, pierzîndu-și răb­darea și încercînd să-l determine pe străin, într-un fel sau altul, să se ridice de pe scaun... Eu am plătit pentru acest loc și vreau să merg pînă la destinație ca un om corect.
Între timp, își făcu apariția controlorul, care se îndreptă fix spre cei doi, după ce, probabil, văzuse pe camerele de luat vederi zarva iscată.
– Ce s-a întîmplat?, se adresă el celor doi călători pe un ton respectuos, încercînd să se dumirească de felul cum stau lucrurile.
Amîndoi bărbații începură să vocifereze, care mai de care încercînd să-și apere dreptatea.
– Ambele biletele sînt în regulă, spuse controlorul, după ce le verifică cu atenție. Aveți dreptate amîndoi. Doar că eu nu vă pot ajuta în nici un fel... Toate locurile din tren sînt ocupate, oamenii merg la mare... Așa e pe ruta asta, cît ține sezonul...
– De acord, zise uscățivul, dar e normal ca salariații cefereului să vîndă două bilete pentru același loc, ca să ne certăm între noi ca chiorii?
– Nu e corect, zise controlorul pe același ton împăciuitor, dar nu sînt eu în măsură să fac ordine și să-l sancționez pe cel vinovat... Sînt alții care să o facă... Chiar dacă amîndoi sînteți în ordine cu biletele, eu zic să încetați gîlceava pentru că îi deranjați pe ceilalți călători... Soluția ar fi să coborîți la Ciulnița, faceți reclamație, zise acesta, vi se va elibera un nou bilet pentru următorul tren care va veni tot de la București, dar peste două ore... Primul călător, în cazul de față, este beneficiarul locului pînă la destinație.
– Ce mai tura-vura, am găsit soluția!, zise rotofeiul, nedezlipindu-și fundul de pe scaun. Schimbăm locul între noi, din sfert în sfert de oră, cît timp eu merg să-mi duhănesc țigara... Ce mai, Constanța nu e la capătul lumii!...
– De acord, se învoi uscățivul, dar dumneata deja ai mers pe locul plătit și de mine mai bine de o jumătate de drum.
– Învoiala rămâne învoială, domnul meu, zise rotofeiul, privindu-și ceasul de la mână și îndemnîdu-l pe uscățiv să se așeze, în locul lui, pentru următorul sfert de oră.
Și așa, pînă la Constanța, ambii călători, obosiți și plictisiți de cele întîmplate, au stat pe scaun cu schimbul, cînd unul, cînd celălalt, conform înțelegerii, rămînînd să-și aducă aminte toată viața lor de această călătorie cu peripeții, provocată de neatenția, probabil, a unei casierițe îndrăgostite sau cine știe din ce altă cauză.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”