Doi coinaci...
  • 23-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 209
  • 2

La sfîrșitul acestui noiembrie, îndoliat de moartea tragică a atîtor copii și părinți de-ai noștri, marele om de cultură Corneliu Vadim Tudor ar fi împlinit 72 de ani. Poet, prozator și pamfletar de temut sau orator între oratori la tribuna Parlamentului sau în adunările publice, cînd, ca să-l bruieze, Poliția lui Băsescu îi plasa un elicopter deasupra, Vadim a considerat că, în afara cuvîntului scris și rostit, își poate servi Patria și pe cîmpul de bătaie al politicii. Ajungînd în acest punct, cei care l-au cunoscut bine pe Vadim s-au întrebat: de ce s-a băgat în poltică, dacă știa că n-are vocație pentru un domeniu în care imoralitatea și ticăloșia unora se împletesc cu prostia și îndărătnicia altora spre folosul primilor. Aceeași anomalie sau poate doar incapacitatea de reacție a instinctului de autoapărare o demonstraseră și alte spirite alese, precum Avram Iancu, Bălcescu și Alexandru Ioan Cuza, Octavian Goga și Nicolae Iorga, care sfîrșiseră ca niște martiri. Adversarii de ieri și de azi ai acestor eroi, dar și admiratorii, au pus totul pe seama vanității și orgoliului de care dă dovadă orice om superior, convins că, dacă le știe pe toate, le poate face pe toate. Și cu ce s-a ales Vadim? În afară de o moarte tragică, cu mai nimic. Dacă nu luăm în discuție lacrimile sincere ale săracilor care l-au însoțit pe ultimul drum - ,,Vadime, Vadime, cîtă dreptate ai avut!”... Dar, cînd a fost la votare, aceiași săraci i-au votat tot pe hoții lui Iliescu și ai lui Băsescu, care îi blagosloviseră, ca în Sîmbăta morților, cu colaci frămîntați din făina orbilor.
Ce promisese Vadim acestui Popor fără noroc, blestemat să o ia mereu de la capăt, precum Sisif? Muncă, sacrificii și sudoare... Aa, păi nu ne convine, nene... Iar cu truda?... Că așa sînt românii – un popor ingrat căruia trebuie să-i faci binele cu de-a sila și, după ce i-ai scos din mocirlă, să nu speri la vreo recunoștință.
Iar Patria, sărmana Patrie? Spre paguba ei, tot cu nimic s-a ales, fiindcă a încăput în ghearele a doi alogeni nenorociți, un securist bețiv și un retardat, care, în 20 de ani, au făcut-o praf și pulbere. Doi atîrnaci la streașina Țării, bătută de Austrul cel rece, Traistă-goală, cum i se mai spune... Ce-ar fi devenit România noastră dragă, atunci, în toamna anului 2000, dacă reacțiunea din țară și din străinătate nu i-ar fi furat voturile lui Vadim, împiedicîndu-l să iasă președinte cu peste 80% - ,,Sus Patria! Jos Mafia!”. Mi-e frică și acum să mă gîndesc. În schimb, nu-mi mai ies din minte schelălăiturile unui liberal îmbătrînit în rele, o piticanie cu brațe scurte și părul alb, cum au omizile păroase: ,,Sîntem pierduți! Vadim a ieșit președinte! Săriți!...”. Dar, în cîteva clipe, un telefon de la ambasada americană a inversat scorul în favoarea lui Iliescu, aruncînd România într-un infern din care nimeni nu știe dacă vom mai ieși vreodată.
,,Aoleu, Băsescule, ce-ți mai bați tu joc de proștii ăștia!”
Nu credeam că am să apuc ziua cînd îmi va fi dor de hăhăielile lui Băsescu! Însetatul care și-ar bea și nasul dintre ochi, uimindu-și tovarășii de pahar. Iar pe la miezul nopții, cînd vine băiatul cu nota, că e ora închiderii, să lase la ’șto țigara aprinsă în scrumieră, că, sanchi, îl taie rău. Și izbindu-se de pereți, să dea buzna în closet, unde să sară pe geam, gîlgîind că, bă, să n-am parte, ce țeapă le-am tras la proștii ăștia! Cam ca în scena aceea teribilă din ,,Titanic-Vals”, cu locotenentul Ion Dichiseanu din Cîmpulung-Muscel, beat-frînt și condus la gară cu dricul de niște amici de pahar simpatici, spre oftica lui Gheorghe Treistian, maestru de pompe funebre în oraș, care ar fi vrut să-l îngroape el pe milionarul Tache Necșulescu, ,,Care ne-a făcut figura, nene Spirache, și s-a îngropat în Marea Neagră, să-i fie apa ușoară!...”.
Mi-e dor și de băile de mulțime ale lui Băse, cînd rînjește și dă din labe, ca un cimpanzeu, pe genericul emisiunii lui Pătraru. Și cînd îl văd ce fricit era, îmi aduc aminte de momentul acela antologic de la Pitești sau Rîmnicu Vîlcea, parcă prin 2004, nu mai țin minte, că am îmbătrînit și eu, cînd tot așa, se maimuțărea electoral în mijlocul unor pomanagii tîmpiți, am să vă dau, bă, și-am să vă măresc, să mă calce vaporu’! Și, deodată, în hărmălaia aceea, destinul a ticluit o pauză de doar cîteva secunde, cum i s-a întîmplat coanei Luxița dintr-o schiță de Caragiale, în Tîrgul Moșilor, cînd, după ce a băgat în ea pînă n-a mai putut, s-a auzit un zgomot ciudat, aducînd așa, cu o cadență de fagot, și a făcut-o de rîs, cît era dumneaei de voluptoasă, măcar ca amicul dom’ Georgescu, cilibiu, a dres-o spunînd că e de la mașinăria sifonului, a atins-o dumnealui cu mîna. Revenind la Băesescu, să mai spunem că, în cazul lui, cameramanul n-a apucat să prindă și fața ăluia care a strigat: ,,Aoleu, Băsescule, ce-ți mai bați tu joc de proștii ăștia!”. Sau poate chiar cameramanul să fi fost. Și Băse, trecînd peste impertinență, a dat din mînă, hă!hă!hă!, ce să le fac, nene, dacă sînt proști și pun botul la toate vrăjelile. Replica aceasta are rival doar în vorbele lui Iohannis, spuse la Iași, în 2015, de Ziua Unirii, după ce-a fost interpelat de un oarecare: ,,Bine, bă Iohannise, ai ajuns slugă la americani?”. La care Ficusul din sufragerie, cu o căciulă ca Haplea îndesată pe ochi, a dat un răspuns năucitor: ,,Dar, ce-ai fi vrut, să ajung slugă la ruși?”. Mă întreb, nu dau cu parul: ăsta o fi depus jurămînt de credință pentru România? A sosit vremea să punem pe foc toate cărțile despre istoria politică românească de ieri și de astăzi și să reținem doar cele trei replici geniale.
Și ca să vedeți cine sîntem cu adevărat, nu vă spun că, periodic, Băse mă bîntuie și în vise? Prin vară, l-am visat că era ca un copilaș de grădiniță, dar tot chelios și cu ochii ăia încrucișați. Mi se cuibărise în brațe și se uita la televizor, dînd din lăbuțe, că îi era flig. Iar eu, român absolut, care eram doar pe jumătate adormit, în loc să-i rup capul – că-n 2009 mă amăgise că îmi mărește leafa cu 50%, dar de fapt mi-a tăiat-o, iar în 2013 îmi tăiase și pensia – fiindcă știam că visez și nu pățeam nimic, l-am întrebat umil: să vă mai aduc o pătură? Ca să vedeți cît de proști și de fricoși pot fi unii oameni... Odată, am citit o povestire în care un tip, tot așa, a visat că găsise o sacoșă cu bani mulți pe stradă. Și, normal, s-a trezit speriat. Nene, a zis el pe urmă, banii i-am găsit, că, uite, am o bancnotă de 3 lei în mînă (și o avea, mototolită, poate adormise cu ea în mînă), dar unde i-am pus? Să vă mai spun un adevăr cutremurător: cine e prost în starea de veghe, e prost și în vis. Odată, cînd m-am dus la un popă, să mă spovedesc, l-am rugat să facă ceva, să nu mai fiu așa de prost și de fricos. Și bietul popă a dat din cap – ță! ță! ță! – și mi-a spus: taică, cine e prost pe lumea asta, nu e o nenorocire, că, într-o zi, moare și scapă. Dar, îți dai seama ce înseamnă să fii prost o eternitate?... Plecînd de la acest silogism, bag seama că prostia și sora ei geamănă într-adevăr sînt boli incurabile la români. V-am relatat scena cu Băsescu. Buun. Dar, ce ziceți de alta, cu o tipă, parcă Elena Udrea, și care se bronza d-a-mpicerili, pe o insulă pustie de la Tropice, cu pletele-i blonde răsfirate provocator pe umerii gingași, și proiectată pe un soare roșu, spre asfințit. Dar eu, agentul principal Robert Doroftei, aflat la granița dintre magie și vis, în loc să sar pe ea și s-o nenororocesc, mă gîndeam că dacă o mai pîndea de după un palmier și un antropofag, aducînd cu Băsescu, și mă mînca pe mine, că îi stricam ploile?...
Băse s-a dus. O fi bolnav, o fi în vîjîială pe la Biden, cu miloaga, să nu-i bage Coldea și Pahonțu fata la întristare. Că așa se zic că ar fi zis, într-o seară, cînd băgase un kil de uischeanu, bă, să moară Bibi, eu ca eu, că am prins cele mai tari furtuni în Biscaya și țin la tăvăleală, dar, cînd o veni mă-sa la vorbitor și-o vedea-o pe Ioana în dungi, cade lată și moare pe loc, ’te v-aș pe toți cu justiția voastră!...
În lumea lui Narcis Werner...
În Narcis Werner s-a adunat tot orgoliul provincialului mediocru. Ce-i drept, el provine dintr-o cumunitate care, pînă nu demult, era un model pentru românii, ungurii și țiganii din Transilvania. Dacă sașii ieșeau la arat sau la cosit, musai să iasă și ceilalți. Dar, satul era sat, și el, nemulțumit și ambițios nevoie-mare, se visa măcar într-un tîrgușor cu stradă principală pietruită. După care, urmînd legea progresului, se visa bucureștean din Cartierul Primăverii, monarh absolut, savurînd deliciile unei vieți împlinite. Ar vrea să meargă și în Paradis, dar să nu moară, vorba lui Herodot. Și-a adus de la NASA ceramică specială din care americanii blindează scutul rachetelor, a montat-o într-o coroană de aur și acum se rînjește la televizor sinistru, ca un cal; merge la sală și se vopsește; și-a tras abonament la solar și la piscină; somnic obligatoriu după prînz, bun pentru pielița obrazului. Ce mai, se respectă Cezarul: de la poarca pe imaș, la partide de golf și slalomuri în Alpi. Narcisism cu ochi și cu sprîncene! Egolatru nu peste măsură, este înnebunit să i se dea onorul, să treacă pe sub Arcuri de Triumf, turbat după tot felul de tinichele. Lipsit de simțul ridicolului. Cît e de mare, se visează eternizat în bronz, călare și cu sceptrul în mînă, precum Carol I, la poarta Cotrocenilor, în locul falnicului Leu, simbolul Geniștilor. Dictator care, ca toți dictatorii, simte nevoia să-i mișune lingăii printre picioare și să-l aplaude trepădușii. Iertat să fiu, ori că asta să-și fi dorit toată viața, ori că așa i-au căzut bobii, Iohannis ilustrează acea simbioză prea cunoscută pentru a mai insista asupra ei... Pornind de la particularitatea lui de vorbire, neobișnuită la un popor eminamente latin, și extinzîndu-și observațiile la isprăvile lui, un psihiatru a opinat că Iohannis ar fi diliu de-a binelea, cu domiciliu mai degrabă la Bălăceanca, nu la Cotroceni. Diagnostic valabil și pentru atîția alți păstori de noroade – regi și împărați, președinți și miniștri, papi – cauzatori ai dezastrului planetar din zilele noastre. (Și fiindcă le-am pomenit numele, știați că, la instalarea lor în funcție, ,,Habemus papam” – viitorii papi sînt obligați să-și dea jos nădragii, în fața unui juriu special, pentru a dovedi că au toate ,,alea” și că sînt ,,bene pendentes”? Cei mai pudici se lasă doar pipăiți de un cardinal. Explicația este aceea de a nu se mai ajunge la situația penibilă din anul 1000, cînd pe scaunul pontifical s-a așezat papesa Ioana.)
Mulți dilii au condus ominirea, provocînd, cum spuneam, atîtea nenorociri, dar ce i s-a întîmplat lui Abdala Bucaram Ortiz, fostul președinte al Ecuadorului de acum trei decenii, a rămas de pomină. Bine, încă de mic, tipul dădea semne de țîcneală, dar părinții nu s-au alarmat prea mult: lasă, și-au zis ei, o să mai crească băiețelul și poate i-o veni mintea la cap. Și azi așa, mîine altfel, pînă cînd Entitatea care ne poartă sîmbetele la toți a hotărît să-l pună staroste la palatul prezidențial din Quito. Dar, fiindcă deprinsese năravul să umble despuiat prin oraș și să se lege de femei, deși sepepiștii îl sfătuiau de bine, Parlamentul și-a făcut pomană cu el și l-a intenat la Numărul 9 al lor, amenajat într-un cadru natural splendid, chiar la poalele Vulcanului Chimborazo. A stat bietul om acolo cît a stat, pînă cînd, simțind că i-a sosit văleatul să-și ia tălpășița spre o lume mai bună, și-a donat toată averea săracilor pe care tot el îi sărăcise. Pentru această mișcare, nebănuită de nimeni, ecuadorienii i-au ridicat ditamai statuia din bronz chiar în centrul Capitalei. Credeți că, vreodată, alde Băsescu și Iohannis vor avea parte, și ei, măcar de vreun bust de cretă, pe vreo etajeră, sau de o străduță cu numele lor?
Pe zi ce trece, ne convingem de un adevăr dureros: prin tot ce face și ce zice, Iohannis nu e președintele României, cum bine i-a spus la televizor Anca Alexandrescu, și nici n-a fost vreodată. El doar joacă rolul de figurant la Cotroceni, ăla care duce tava, sau, cel mult, are o singură replică de spus, și, pentru asta, trebuie să vină la teatru cu o oră înaintea spectacolului, căci, altfel, dă de dracu’, cu doamna Bulandra. În 7 ani de mandat, Iohannis nu a făcut nimic folositor pentru România. A făcut doar pentru străinii care îi întorc, periodic, cheița. Aa, dacă aceștia i-ar cere, Iohannis și-ar iubi țara cu spume la gură și cu ochii cît cepele. Ar fi bine să ne lase în iarna aceasta, dar ar fi cumplit să se răzgîndească. Iohannis aduce tot mai mult cu mediocrul actor de provincie Clifton James care, tot jucînd rolul mareșalului Bernard Montgomery, eroul Marii Britanii în cel de-al II-lea război mondial, a sfîrșit prin a se crede însuși mareșalul. Și cum de la filmări îi rămăseseră ca amintire uniforma și bastonul de mareșal, într-o zi, i s-a năzărit că trec tancuri prin Londra. Și nu zici că s-a apucat să le dirijeze spre nordul Africii? Luat pe sus și internat în stabilimentul de glumeți din Londra, omul a mierlit-o în 1963. Final clasic pentru cei atinși de sindromul dedublării personalității.
În cazul că va fi chemat vreodată să dea socoteală pentru distrugerea țării, acest Blestem, această Piază-Rea a României va scoate lesne un certificat medical cum că, de mic, a fost lipsit de discernămînt și, în consecință, cu un avocat bun, legea îl va exonera de răspunderea penală. Încai în școala primară, învățătorul i-a spus mamei sale în manieră chicoș-rostoganiană, d-apoi, cucoană, ăstuia să-i dai numai paie, caz ori iese un geniu, ori îți pare rău că l-ai făcut!
Parafrazîndu-l pe Emil Cioran, sub Băsescu, muribunda Românie, populată cu niște cadavre ambulante, a fost adusă în situația să-și scrie epitaful. Iohannis îi sapă groapa.
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite