Doctorii și seringa epigramei
  • 10-07-2024
  • 0 Comentarii
  • 49
  • 1

Am mai subliniat faptul că epigramistul, cu puterea lui de observație, cu mintea care pătrunde unde nu
te-aștepți, își exprimă acest har în epigramele care devin oglindă a condeiului său ascuțit. Și cînd condeiul simte harul, și-l revarsă în epigramă care, mai departe, absoarbe în patru versuri și binele, și răul. În concluzie, nu ne mirăm dacă statutul fizic al omului, ființa lui, din cap pînă-n picioare, cu boli și neputințe, intră în atenția epigramei – trăsătură care-i accentuează nota de umanitate. Și cine ne ajută să ne vindecăm cînd avem vreo suferință fizică? Nu doctorul? Cel puțin pe mine mă ocrotește de 35 de ani, fără să pretindă nici un ban, doctorul Cornel Bloju, de la Policlinica de pe Strada Washington. Cu acest ocrotitor al meu îmi permit să fac și glume, îi spun chiar epigrame la temă, uneori cu nuanță picantă, deși nu i se potrivește:
La doctor mergi ca pacientă,
Dar se comportă ca golanii
Că... dezbrăcarea-i iminentă
Și, pîn’ la urmă,-ți ia și banii!
Același lucru se întîmplă și cu doctorul dentist Dragoș Duinea, de la cabinetul de pe Strada Luterană, căruia i-am dedicat următorul catren:
Pe dentistul meu, natura
L-a-nzestrat c-un har perfid:
Dînsul îmi închide gura
Cînd mă pune s-o deschid.
Citind mulțimea de epigrame în care propria seringă se transformă în săgeată de epigramă care înțeapă, înțelegem că personajul vizat, de preferință, este însuși medicul, de fapt, medicii care, în aceste vremuri tulburi, s-au tulburat și dumnealor. De credeți cumva că am intenția să condamn pe cineva, întrebați, vă rog, condeiul, nu pe mine. El este cel care scrie adevărul. Să luăm un exemplu: ce părere aveți de obiceiul pe care l-au luat medicii care, la insistența unui pacient trecut de 70 de ani să i se dea și lui vreun medicament pentru suferința pe care o are, că o duce foarte greu de azi pe mîine, îl ,,tratează” cu întrebarea: ,,da’ ce mai vrei, domnule, te-ai uitat în buletin?”. Ați rămas fără replică, așa-i? E un lucru obișnuit pentru bieții suferinzi care nu s-au uitat în buletin, nici la portofelul, și acesta, suferind, că banii țării se dau la cei ,,de sus”, pe salarii ,,nesimțite”, pe comisioane, pe vile construite și recondiționate pe milioane pentru cei care se supun orbește ordinelor europene, globalismului. Deci, să nu ne mirăm că epigrama face asemenea similitudini:
Un hoț ce-avea dureri acute,
’Nălțînd spre doctor ochii triști,
Ceru să-l opereze iute,
Ca între profesioniști.
        (Constanța Apostol)
Mircea Cavadia (1950-2015), cel care organiza, la Reșița, Festivalul ,,Valentin Silvestru”, îi oferă unui medic un răspuns dat pacientului, implicînd rostul său, dar în sensul opus:
Văzînd că pacientul iar
Veni la dînsul fără dar,
Îi spuse medicul tăios:
Să fii matale sănătos!
Epigrama lui Petruș Luncașu (1915-2002), fără jenă, îi acuză pe chirurgi de moartea pacientului, intrînd în dialog direct cu cititorul:
Trei medici mari l-au operat,
Dar bietul om a decedat!
Te miri? Era normal, cum vrei
Să lupte omul contra trei?
Dar se întîmplă și minuni cînd omul are un corp ambițios, cum susține epigrama lui Barbu Al. Emandi:
Trei medici i-au prescris sfîrșitul
După știința medicală...
Dar el trăiește, nesimțitul,
În ciuda lor, așa, de boală!
Chirurgii sînt atît de temuți încît se ajunge, uneori, la situații greu de înțeles, ca în următoarea epigramă a lui N. Constantinescu-Cossy, în care un chirurg cere o domnișoară în căsătorie:
Mîna i-a cerut odată,
În aprinsa lui văpaie...
Ea-l respinse speriată:
I-a fost teamă că i-o taie!
Cu ingeniozitate de natură aforistică, Vasile Bogrea (1881-1926), Membru corespondent al Academiei Române, realizează, în 1925, următorul madrigal închinat inimii – motorul întregii ființe:
Doar patru cămăruțe are,
Spun învățații, dar ei mint:
Se poate-așa de mic să fie
Cel mai teribil labirint?
Un paralelism surprinzător, între doctori și oamenii legii care-i condamnă la ani grei pe infractori, e realizat de Sergiu Dimitriu:
Eu medic sînt, tu procuror –
Ne străduim ca doi titani
Și felul e-asemănător:
Să dăruim cît mai mulți ani!
Ideile despre medici curg și se împletesc, acoperind universul activității acestor ,,hipocrați” cu o mască pe care nu toți o poartă, aruncînd o umbră asupra celor cu vocație, cu menirea pe care și-au asumat-o cînd au ales această profesie. Iată o-ntrebare la care omul de azi nu poate răspunde: De ce să dai la doctor bani/ Cînd sănătatea n-are preț? Constanța Apostol).
Dermatologul, pe treptele pe care le parcurge în profesie, își perfecționează și alte deprinderi:
Din anii grei de studenție –
Examene, colocvii grele –
El a deprins ceva și știe:
Cam cum se intră pe sub piele.
        (Ion Arcaș, 1932-2002)
Antologiile în domeniu sînt brăzdate de epigrame în care medicii sînt vizați cu bune și cu rele, dar, mai ales, cu aspecte care generează umor sau satiră. Într-o epigramă a lui Al. C. Aldea, doctorul ,,în răzbel”, Dacă un rănit nu moare,/ Îl măcelărește el.
Iulian Bostan, din Galați, consideră, cu amară ironie:
Că e un medic minunat,
Nici o-ndoială nu încape –
Pe mulți, se zice, i-a salvat,
Dar cine stă să-i mai dezgroape?
Florin Cristea (1925-1993), el însuși medic, știe el ce știe cînd scrie despre un coleg, ,,om de știință”, care experimentează seruri pe care le și exportă:
Bolnavii, fără mult efort,
El îi tratează doar cu seruri,
Lucrează mult și la export
Căci îi expediază-n ceruri.
Alt doctor epigramist, Ștefan Marinescu, îl ironizează pe un medic care, întrebat fiind de un pacient recunoscător cum să-i aducă curcanul, acesta îi răspunde: ,,Pune-l, dom’le, într-un plic!”.
De fapt, doctorul însuși poate da informații ample despre lumea sa și a bolnavilor: el se cunoaște pe sine și pe ceilalți colegi, deci are o arie largă de bătătorit cu condeiul de epigramist. Și cum, după explicațiile pe care le dă bolnavul despre boala care-l copleșește, dar și despre aspectele de viață care au cauzat-o, doctorul află multe despre traiul omului, îndeletniciri, pofte etc., el se transformă, vrînd-nevrînd, într-un fel de duhovnic – e drept, diferit de preotul care află, în special, păcate și apoi îl spovedește și îl iartă. Iertată fie-mi concluzia, dar doctorul află, uneori, ce n-o să audă niciodată un preot, pentru că bolnavul n-are restricții în destăinuiri, chiar în limbaj. În plus, să nu uităm că doctorul însuși e mai libertin și e un păcătos – așa cum îl divulgă multe epigrame, precum cea a lui Alexandru Hanganu din Brăila, printr-un calambur:
El face totul să nu piardă
Purtîndu-se mereu frumos
Cu asistentele din gardă –
Cu cele ce țin garda jos!
Cu simțul dreptății, epigrama lui Constantin Tone subliniază meritul esențial al doctorului mamoș:
Un mamoș este cineva
Ce de la reguli se abate:
Cînd toți te bagă undeva,
E singurul ce te mai scoate.
Da, e adevărat că mamoșul ne scoate, dar ce te faci cu românii care sînt nemulțumiți de felul cum e condusă țara care a ajuns de rîpă? Ce să facă și ei, aplică metode contrarii mamoșului:
Aleșii noștri dau din coate
Că viața asta nu-i de șagă
Cînd mamoșul din mă-sa-i scoate
Și-atîți români la loc îi bagă.
Epigrama nu-i iartă pe medici nici atunci cînd este scrisă chiar de reprezentanți ai acestei bresle cu rol atît de important în viața omului. Neuitatul Nicolae Ghițescu (1919-2002) avea multe creații umoristice, chiar satirice în care personajele vizate erau mînuitorii de stetoscop, seringă, bisturiu. Iată una dintre cele rămase în memorie:
Bătîndu-i inima prea tare
S-a dus la clinica cu plată
Și doctorul i-a spus: Răbdare!
O facem noi să nu mai bată!
Iată o epigramă a dumnealui, intitulată Unui acupunctor:
Ești ca albina lucrătoare
Și îți admir total talentul,
Dar dînsa, cînd înțeapă, moare,
Tu-nțepi... și moare pacientul.
Nu-i iartă nici pe dentiști:
Am dantură sclipitoare –
Un șirag de perle rare –
Cu-așa gură pot filma
Doar că... nu pot mesteca!
Academicianul Gh. Păun, redactorul-șef al revistei de cel mai înalt nivel cultural – CURTEA DE LA ARGEȘ, folosește o expresie populară, umoristică, dar cu evidentă nuanță satirică:
Să-mi repare prompt dantura,
Am deschis de voie gura;
Vremea cînd veni de plată,
Am rămas cu ea căscată!
Poate că înțepăturile cele mai adînci la adresa medicilor le întîlnim în epitafuri și în catrenele înrudite, întristîndu-l pe cititor cu ideea morții. C.A. Calotescu-Neicu (1888-1952) se referă la un medic care a trecut în Lumea de Apoi:
Recunoscători, clienții
Plîng pe doctorul Andrei –
Le-a făcut un mare bine:
El murind... scăpară ei!
Ștefan Ivanovici-Terențiu (1884-1967) e, cred, și mai dur:
Murind, i se cuvine măcar un
             compliment:
La cimitir nu-i unu să nu-i
             fi fost client.
În al său autoepitaf, doctorul Lucian Munteanu (n. 1933 la Sibiu) e de o modestie rar întîlnită la un medic:
E un subiect de penitență
În calea mea spre Absolut:
Am tins, o viață, spre esență,
Dar n-am pătruns decît în lut.
Un articol nu poate cuprinde întreaga creație epigramatică transformată în oglindă a medicilor, cu bune și cu multe rele (că relele se țin minte mai ușor decît faptele bune!) – mai ales că nu lipsește nici o specialitate din domeniu care să nu fie luată în vizor – medic de familie, chirurg, oftalmolog, dermatolog, dentist, chiar farmacist ș.a. Dacă domnii doctori sînt, cumva, nemulțumiți de observațiile cu ,,clenci”, nu-s autorii de vină, ci epigrama. În ceea ce mă privește, deși mă duc regulat la doctorul meu de familie – domnul Cornel Bloju, să-mi iau rețeta cu medicamentele necesare, mai apelez și la ceaiuri, frecții, comprese cu foi de varză crudă, puțin zdrobite cu o sticlă, mă frec la ceafă în fiecare dimineață și alte ,,tratamente” practicate de moșii și strămoșii mei de pe dealurile din Valea Călugărească. Totuși, să nu uităm:
Destinul inimii-i să bată,
În piepturi, ca un mic ciocan
Și, pîn’ la urmă,-i condamnată
Că-i cel mai bătăuș organ.
Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite