
- 20-11-2018
- 0 Comentarii
- 228
- 0
Stimaţi compatrioţi, au mai rămas cîteva zile pînă la ceea ce atîtea generaţii numeau „capătul lumii”. Anul 2000 este o piatră de hotar fenomenală, care ne cutremură numai la simpla pronunţare sau scriere. El a fost, veacuri de-a rîndul, un pod prea îndepărtat pentru marile epoci ale mileniului care se scurge acum, prin faţa noastră, şi mă refer la Cruciade, la Scolastică, la Renaştere, la Reformă, la Iluminism, la Romantism. Multe şi felurite lucruri a realizat omul, cum ar fi îndiguirea Mărilor şi ajungerea pe Lună, dar un singur lucru n-a apucat să facă: şi anume, să oprească în loc clipa, să împiedice trecerea vremii. De fapt, nu vremea trece, noi sîntem aceia care trecem – ne naştem, creştem şi trăim un timp sub soare, avem uneori senzaţia că viaţa e o eternitate, ba chiar ne permitem luxul de a ne plictisi din cînd în cînd, pînă ce bătrîneţea începe să ne dea semnele ei şi vine un timp cînd totul se precipită spre moarte. Prin 1880, Mihai Eminescu îi scria surorii sale Henriette, paralizată: „Toamna vieţii vine fără să ştii cînd, nici de unde… Numai vezi că totul a trecut, pentru a nu se mai întoarce, şi-atunci se simte omul bătrîn, foarte bătrîn, şi ar vrea să moară”. Ce admirabil poem în proză se află aici! Adeseori sînt întrebat de cititorii mei sau de adepţii partidului pe care l-am fondat, cum lucrez, în ce mediu ambiant scriu sau îmi desfăşor activitatea.
Răspunsul e foarte simplu: lucrez ca un rob, există zile cînd nu mă ridic de pe scaunul de lucru timp de 10 ore. Acesta e scaunul meu de tortură, sau scaunul electric. Am fost cu toţii impresionaţi de acea tînără pe nume Ingrid Elena Ioan, rănită în Revoluţia din Decembrie 1989, care a rostit un tulburător mesaj în Parlament, de pe scaunul ei cu rotile. Ce copil frumos, ce chip de înger, ce demnitate şi nobleţe în a-şi purta crucea aceea grea, fără să se plîngă, fără să acuze, fără să ceară nimic! Şi ce mesaj sublim, izvorînd din cel mai curat patriotism! Ei, bine, tot un fel de scaun cu rotile mi-a destinat Dumnezeu şi mie. Fireşte, am libertatea de a mă mişca, de a mă plimba, sînt sănătos şi povara mea nu e nici pe departe ca aceea a marilor mutilaţi de război sau de revoluţie. Dar ce-i în sufletul meu, numai eu ştiu! Vai de bărbatul acela care adoarme, seara, înaintea copiilor săi mici! Am avut, din acest punct de vedere, un an infernal. Am muncit pe brînci, din zori şi pînă în noapte, şi au existat perioade cînd n-am avut răgaz să mănînc decît o dată pe zi, şi atunci în fugă. îi vedeţi la televizor, destul de des, pe unii şefi de partid arborînd un zîmbet larg, destinşi, cu obrazul proaspăt bărbierit şi stropit din belşug cu after-shave, plini de ei înşişi, participînd la tot felul de reuniuni mondene. Ferice de ei! Aceştia n-au nici o grijă pe lume! Spre deosebire de ei, eu conduc nu numai un partid mare, din ce în ce mai mare, ci conduc şi două reviste naţionale, şi o fundaţie care derulează programe umanitare. În această perioadă, revista „Politica” a ajuns la numărul 400, iar revista „România Mare” se apropie de numărul 500. Le-am redactat şi le-am scos foarte greu, în condiţii de austeritate maximă, fiindcă noi nu primim miliarde de lei pe lună, din reclame şi publicitate, aşa cum primesc celelalte ziare şi reviste. În ceea ce priveşte programele noastre umanitare, sînt fericit că „Cina Creştină”, prin care ofer, lunar, hrană şi medicamente la peste 130 de familii de bătrîni nevoiaşi, a ajuns la Ediţia cu nr. 66, depăşind 5 ani de existenţă. La fiecare festivitate, le-am dăruit bătrînilor noştri dragi şi programe artistice de neuitat, la care şi-au dat concursul mari cîntăreţi şi rapsozi ai Ţării, ca Dan Iordăchescu, Irina Loghin, Florin Georgescu, Ion Dolănescu, Polina Manoilă, Lucia Ţibuleac, Nicolae Florei, Gheorghe Turda, Marian Nistor, Olga Stănescu, Sanda Ladoşi, precum şi actori de răsunet, ca Florin Piersic, Mihai Fotino, Carmen Stănescu, Lucia Mureşan, Rodica Popescu-Bitănescu, Violeta Andrei, Nae Lăzărescu, Alexandru Lulescu, Nicu Constantin, Costin Mărculescu şi mulţi, mulţi alţii. În condiţiile date, am făcut şi noi ce-am putut. Alţii, cu dare de mînă mai mare decît noi, nu bagă mîna în buzunar, trec mai departe pe lîngă cei loviţi de soartă. Lumea constată o creştere a egoismului în societatea românească, adică în această mulţime pestriţă, în care bogaţii devin tot mai bogaţi şi se izolează cu zăbrele de fier şi cu gărzi bine plătite, pentru a nu se atinge nici un sărac de ei, ca să nu le mînjească veşmintele, să nu le zgîrie limuzinele luxoase, să nu le strice pofta de viaţă. „Ascundeţi ţăranii!” – striga Nicolae Iorga, după Expoziţia Jubiliară din Bucureşti, din 1906, care marca 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. „Ascundeţi săracii şi cerşetorii!” – vom striga şi noi, cu un nod de lacrimi în gît, fiindcă nici în visele noastre cele mai groaznice nu puteam bănui că nivelul de trai se va prăbuşi atît de cumplit. Principala vină o poartă cei doi preşedinţi care s-au perindat pînă acum la Palatul Cotroceni, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu. În afară de vorbe şi promisiuni, ei nu s-au priceput la nimic altceva. Iar Poporul, în marea lui bunătate şi naivitate, de copil sfînt, s-a uitat în gura lor pînă a orbit. Am pomenit, pînă acum, două nume de cărturari: Eminescu şi Iorga. Ei, bine, pentru aceia care sînt interesaţi cum lucrez, voi spune că aceşti doi martiri ai spiritualităţii naţionale se află prezenţi, clipă de clipă, în biroul meu de lucru. Mai exact, deasupra mesei de scris, pe perete, ţin masca mortuară a lui Eminescu, din ipsos şi bronz, dăruită de regretatul eminescolog Augustin Z.N. Pop, precum şi un portret de tinereţe al lui Iorga, îmbrăcat în straiele albe ale Adevărului, fotografie originală, care mi-a fost oferită de o nepoată a savantului, din Vălenii de Munte. Între cele două efigii, există o eşarfă de mătase Tricoloră. Atît şi nimic mai mult. Mă simt atît de bine printre aceşti Zei Tutelari ai Neamului Românesc! Primesc atîta fluid energetic şi atîta protecţie din partea lor! Ei sînt aici, cu mine, nemuritori şi reci, ei îmi luminează cămăruţa de scris cu aura lor de raze şi nici un rău nu mă poate atinge, fiindcă au pătimit ei, destul, pentru întregul Popor Român.
Anul 2000 va fi un an de două ori jubiliar: la 15 ianuarie vom sărbători 150 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, iar la 27 noiembrie vom comemora 60 de ani de la moartea lui Nicolae Iorga. Dar, cel mai glorios jubileu este acela al împlinirii a două milenii de la naşterea lui Isus Christos. „Oamenii mari s-au născut în case mici” – sună un aforism al lui Nicolae Iorga. Iar cel mai mare dintre oamenii care au trăit pe această Planetă de pămînt şi ape, de-a lungul Istoriei, Om şi, deopotrivă, Fiu al lui Dumnezeu, nici măcar nu S-a născut într-o casă, ci într-o iesle, privegheat şi încălzit de dobitoacele staulului, în miezul iernii. Atunci au venit către El, de la mari depărtări, călăuziţi de steaua vestitoare, cei 3 Magi, care l-au depus la picioare Aur, Smirnă şi Tămîie. Nimeni nu o primise pe mama Lui în casă: ca o vietate speriată şi cuprinsă de durerile facerii, ea colinda de colo pînă colo, pentru a da naştere Pruncului Divin, care urma să fie Moştenitorul Lumii. Puţini ştiu că numele Maria, în ebraică, înseamnă Steaua Mării. De atunci, de la acea Noapte de Crăciun, Istoria lumii s-a împărţit în două, ca apele Mării despicate cu toiagul magic. Dumnezeu le-a dat şi le dă tuturor păgînilor, în permanenţă, o şansă de salvare a sufletelor: să se creştineze! Am cutreierat, de-a lungul vieţii mele, pe multe meridiane ale lumii şi, deşi respect toate religiile, nu mă pot opri să nu mă întreb: cum trăiesc alte popoare fără Isus Christos, în afara celei mai înălţătoare religii a Umanităţii, care propovăduieşte iubirea şi jertfa? Eu mulţumesc lui Dumnezeu pentru cel puţin 3 daruri pe care mi le-a făcut la naştere, asemănătoare cu Aurul, Smirna şi Tămîia primordială: în primul rînd că m-a născut român, în al doilea rînd că m-a născut creştin şi în al treilea rînd că m-a născut european. Toate aceste calităţi sînt mană cerească pentru Poporul nostru. Iar eu cred, cu sfinţenie, în caracterul mesianic al Neamului Românesc, aşadar în faptul că el nu a fost creat întîmplător şi că are o misiune mare pe Pămînt.
Iubitele mele surori şi dragii mei fraţi, mai sînt cîteva zile pînă cînd Orologiul din turla cea înaltă a Istoriei va bate, solemn, intrarea în anul 2000. Îmi aduc aminte de romanul „Sfîrşit de veac în Bucureşti”, scris de Ion Marin Sadoveanu şi consacrat anilor ’90 ai secolului XIX. Atunci murea o lume şi se năştea alta. Acum moare o lume, dar există pericolul să nu se mai nască nimic în loc. Prea grozave sînt primejdiile care pîndesc Umanitatea. „Secolul XXI va fi religios, sau nu va fi deloc!” – scria autorul romanului „Condiţia Umană”, André Malraux. Şansa noastră este să îmblînzim specia umană, să ne întoarcem faţa spre Dumnezeu, să-i izolăm pe răufăcători, pe tîlhari şi criminali şi să le arătăm calea cea dreaptă. Altminteri va fi rău pentru omenire şi, vorba aceleiaşi Biblii, vom umbla cale de 3 zile ca să găsim un om. Există atîta durere pe Pămînt! Misiunea omului adevărat este aceea de a micşora suferinţa oamenilor şi a animalelor, să dispară omorurile, şi fărădelegile, şi urîciunile, şi mugetele vietăţilor ucise în păduri şi în abatoare! Nu e moral şi nu-i drept ca oamenii să-şi clădească fericirea pe nefericirea altor fiinţe!
Dragi români din Ţară, din Basarabia şi Bucovina, din diaspora, Partidul România Mare a fost şi a rămas ca un stejar, drept, în furtună. Ne-au bătut ploile şi viscolele, ne-au izbit valurile de murdării proferate de duşmanii Neamului Românesc, am fost şi încă mai sîntem hăituiţi prin Tribunale, dar n-am ieşit din luptă, n-am îngenuncheat, n-am abjurat de la legămîntul şi credinţa în Idealurile Naţionale. Indiferent în ce culori mizerabile ne prezintă unii şi alţii, indiferent cît de sălbatică e prigoana declanşată de Mafie împotriva noastră, indiferent cît de mîrşave sînt metodele prin care se încearcă să fim reduşi la tăcere, de la interzicerea noastră pe posturile de Televiziune şi pînă la difuzarea, periodică, a unor sondaje de opinie mincinoase – noi, cei de la Partidul România Mare, nu ne vom da bătuţi şi nu vom trăda încrederea populaţiei. Aceasta e calea cea dreaptă. Ea izvorăşte din Istorie şi toate momentele vitale ale Existenţei Naţionale – anii 1600, 1784, 1821, 1848, 1859, 1877, 1918, 1941, 1968, 1989 – au fost străbătute, ca de un fir roşu, de filonul Naţionalismului Luminat. Noi sîntem români, creştini şi europeni de 2000 de ani şi vom rămîne aşa încă pe puţin alţi 2000 de ani.
Anul 1999 a fost un an prost pentru România. A venit clipa să îşi facă intrarea în arenă şi un an bun, care să ne redea, tuturor, bucuria de a trăi. Dar pentru asta trebuie izgonite din Cetate minciuna, trufia, lăcomia, trădarea de Ţară. „Primul pas de politică solidă este deşteptarea limbii şi a conştiinţei istorice în Popor” – scria Titu Maiorescu. Noi, cei de la PRM, atunci cînd vom prelua cîrma la Palatul Cotroceni şi la Palatul Victoria, o astfel de politică vom face: pragmatică, lucidă, naţională. Renaşterea şi modernizarea României nu se pot realiza decît cu oameni cinstiţi, patrioţi, cu o judecată sănătoasă. Istoria, în mersul ei, este ciclică. Periodic, sînt chemate la conducere şi forţele naţionale. A venit şi timpul nostru. Alăturaţi-vă nouă, vorba lui Tudor Vladimirescu, cu rău să-i pierdem pe cei răi, ca să vă fie vouă bine, căci Patria se cheamă Norodul, iar nu tagma jefuitorilor! Românii, în simplitatea lor genială, au înălţat la cer o rugăciune neasemuit de frumoasă, care reprezintă poate cel mai sfîşietor cîntec făurit pe aceste meleaguri: „DOAMNE, NU UITA DE NOI/ SÎNTEM SĂRACI, PLINI DE NEVOI…” Aprindeţi o candelă lîngă o cetină veşnic verde şi rugaţi-vă la Dumnezeu să alunge blestemul din Ţară, să ne facă mai buni şi mai curaţi, să mîntuiască Poporul Român. Intrăm într-o nouă Eră, care va fi aşa cum o va prefigura generaţia noastră: mai bună sau mai rea, mai dreaptă sau mai ticăloasă. Pentru Idealul Naţional merită să te jertfeşti!
Vă urez un Crăciun fericit! La Mulţi Ani, în România Mare!
CORNELIU VADIM TUDOR
(25 decembrie 1999)
3.0 C