Prozatorul Evgheni Vodolazkin (n. 1964) este unul dintre marii scriitori ruși contemporani. El a publicat mai multe romane, cum ar fi: ,,Răpirea Europei” (2005), ,,Laur” (2012), ,,Soloviov și Larionov” (2015), ,,Aviatorul” (2017), ,,Brisbane” (2018) – traduse și în străinătate.
În afara acestor scrieri, filologul Evgheni Vodolazkin și-a cîștigat celebritatea și ca specialist în limba și literatura rusă medievală, calitate în care a publicat peste o sută de lucrări științifice. În acest sens, e de reținut culegerea de studii și eseuri: ,,Instrumentul limbii”, contribuția sa la Enciclopedia ,,Cîntec pentru oastea lui Igor” și la ,,Biblioteca literaturii ruse vechi”, precum și monografia ,,Istoria universală a Rusiei vechi” (2000).
Considerat o capodoperă a literaturii ruse contemporane, bestsellerul ,,Laur” a obținut mai multe premii: de două ori ,,Bolșaia Kniga”, ,,Premiul întîi” și ,,Premiul cititorilor” (2013), precum și ,,Premiul Iasnaia Poliana” (tot în 2013). La noi, romanul s-a tipărit în 2017 la Editura ,,Humanitas”, în traducerea Adrianei Liciu.
Îndrăznind o paranteză mai amplă, s-ar cuveni o mențiune oarecum paralelă cu subiectul. Pînă în februarie 2022, cartea aceasta a fost la mare căutare prin librării și pînă să o citească măcar o jumătate din bucureșteni, era prematur să o cauți, darămite să o și găsești prin anticariate. La fel ca atîția alți scriitori ruși contemporani cu care editurile noastre poartă strînse legături. Sau purtau, căci la un an de la izbucnirea războiului ruso-ucrainian și cînd Putin a fost declarat de mai toată Europa criminal, guvernanții noștri au purces la cenzurarea a tot ce este de proveniență rusă – cultură, relații politico-economice, sportive și de altă natură. Și urmarea e că să dai cu tunul și nu mai găsești vreun scriitor rus prin librării, așa cum nu mai vezi filme și piese de teatru. Așa cum cu trei sferturi de veac în urmă ajungeai la Jilava dacă erai prins cu Balzac în servietă sau citindu-l pe Thomas Mann pe o bancă în Cișmigiu. La fel o pățeai dacă te apucai să reciți în gura mare din cosmopolitul și decadentul Ion Barbu al nostru.
S-au dus vremurile (1982) cînd Ada Pistiner făcea filmul ,,Stop-cadru la masă”, în coproducție româno-sovietică, cu Anda Călugăreanu și Alexandr Kaliaghin, un actor plinuț, cu chelie și cu ochi albaștri, în rolurile principale. Și, deșteaptă regizoarea, pe cine credeți că l-a pus să-l dubleze în românește pe actorul sovietic? Pe Marinuș Moraru al nostru, cu care omul și personajul aveau multe afinități. Dar de ce nu l-a pus de la început pe Marinuș să-l joace el pe arhitectul care își părăsește nevasta (Dorina Lazăr) și fiica, amîndouă niște grăsane nasoale? D-aia! Fiindcă era vremea coproducțiilor și ne aveam bine cu rușii, nu ca acum. Așa s-a făcut că a urmat ,,Capra cu trei iezi”, după Ion Creangă, un muzical regizat de Elisabeta Bostan care găsise un rus, mare specialist în măști și peruci, taman bune pentru rolul Caprei, jucat de cîntăreața Alla Pugaciova care cîștigase Eurovisionul cu melodia ,,Arlechino”, fredonată imediat de toată planeta. Și rolul Lupului era jucat de un rus tînăr, suplu și mișto, care cam semăna cu Putin la tinerețe. Dar ce curios! În loc să o pună pe rursoaică să cînte în românește, că era o gagică deșteaptă, nu numai frumoasă, regizoarea a ales-o pe Doina Spătaru să facă treaba asta. Nu era mai bine ca Doina Spătaru, fosta mea colegă de grupă la Litere, să joace direct Capra, dar și să cînte? George Mihăiță era un măgăruș simpatic, dar nu știu ce căuta acolo, fiindcă în povestea lui Creangă nu este vorba de nici un măgăruș. În ultimul moment, aud că este aproape gata o altă ,,Capră cu trei iezi”, cu Maia Morgenstern în rolul principal, dar și pigmentat cu scene porno, poponari și lesbiene, travestiți și zoofili, că e vremea blestematului de Sörös, satirul ăla batrîn și dement, care a înnebunit planeta cu idioțeniile lui. Și dacă Scaraoschi nu se îndură să-l ia la el, nu înțeleg de ce nu se găsește în toată America un pistolar iute de mînă, care să facă ce ar fi trebuit să facă mai de mult.
Dar să închidem paranteza și să ne îndreptăm atenția asupra romanului ,,Laur”. Care mai înainte de a-și lăsa descoperite momentele subiectului și a scoate la lumină personajul principal, se cuvine să remarcăm condiția materială a cărții, limbajul de proveniență arhaico-bisericească folosit de autor. Dar și măiestria traducătoarei care a știut să găsească toate echivalentele românești pentru conturarea epocii și a culorii locale, cum se obișnuiește cu scrierile de inspirație istorică. Așa cum procedaseră anterior Tudor Arghezi în poemele sale și Haralambie Grămescu cînd a tradus monumentala carte ,,O mie și una de nopți”. Ceva asemănător găsim și în romanele ,,Grămăticul Vălătuc”, al lui Păstorel, ,,O sută de ani de zile la Porțile Orientului”, de Ioan Groșan, precum și în cele cîteva cărțulii în care Octavian Stoica face un istoric al gastronomiei din Țările Române.
Personajul principal al cărții este un vraci din Evul Mediu, care posedă darul vindecării, un fel de Sfînt Nectarie. Cu toate acestea, el nu-și poate salva iubita. De aceea hotărăște să-și ia lumea-n cap în căutarea izbăvirii, astfel încît să trăiască numai prin el. Încet-încet devine un fel de sfînt în viață. Se îngrijește de ciumați și de răniți, de săraci și de neputincioși, ajungînd în situația ca, sacrificîndu-se tot mai mult, să-și sporească harul. Dar este oare posibil ca, prin iubire și jertfă, să-ți mîntuiești sufletul? Întrebare retorică din moment ce, în afară de povețele cuprinse în Liturghie, tot auzim la televizor iubire și iar iubire, căci, în ideea aceasta, Dumnezeu i-a plămădit pe Adam și Eva. Dar oamenii nu și nu. Doar la sărbători ne amintim că sîntem datori cu iubire
pentru semenii noștri. În rest, ne certăm și ne blestemăm mai cu foc.
Pe vremuri, zice Evgheni Vodolazkin, legăturile omului cu Dumnezeu erau mai directe și mai precise. Aproape că se vedeau. Acum, această situație a devenit necunoscută. Societatea modernă, cu atîtea descoperiri, care ne-au prelungit și ușurat viața, s-a îndepărtat de Dumnezeu.
Prin romanul său, Evgheni Vodolazkin ne întoarce în Secolul al XV-lea, purtîndu-ne de la real la fantastic și implicit de la cele lumești la cele sfinte. El realizează un roman ,,neistoric”, după cum precizează chiar pe coperta lucrării, fiindcă nu-l interesează descrierea unei epoci anume. Nu există timp, așa cum și-l închipuie teoriile moderne, există doar veșnicie care poate fi percepută și înțeleasă doar prin limbă. Limba arhaică, mult mai plină de înțelesuri în comparație cu limbajul modern, plin de neologisme. În descrierea unei păduri din Secolul al XV-lea lasă să apară o sticlă din plastic. De ce? Fiindcă vrea să demonstreze că nu există noțiunea de timp. Există doar veșnicie chiar și în modernitate.
Eroul principal are două nume: Arsenie, numele lui de botez, și Hristofor. Dar mai are și două porecle: Rukinețul (fiindcă se trăgea din satul Rukina – ruka = mînă) și Vraciul – vrati = a minți, a spune brașoave, cuvinte care intră în expresia zagovarivati = a descînta, a face farmece. Aceasta înseamnă că în procesul vindecării un rol important îl joacă cuvîntul (logosul), care mai înseamnă și Dumnezeu. Să nu uităm: la început a fost cuvîntul. Pe vremea aceea, medicina făcea primii pași, iar medicamentele erau puține. De aceea, cuvîntul însemna totul în procesul vindecării. Era vremea vracilor care aveau darul să se adreseze direct bolii. Rostind fraze ritmice, lipsite de sens, ei descîntau boala, convingînd-o să părăsească trupul. Vraciul vorbea foarte puțin, deoarece bolnavii își descriau boala, făcînd-o să le părăsescă trupul. Vraciul se uita la ei și le zicea: ,,Trupul tău te va mai sluji”. Sau: ,,Trupul tău nu te va mai sluji. Pregătește-te să-l părăsești”. Faima lui era mare și apariția lui într-un loc stîrnea neliniști, și toți așteptau o minune. El doar punea mîna pe fruntea bolnavului și boala dispărea. De aici, porecla (R) rukinețul.
Dar Vraciul a murit într-o zi. După ce a murit, trupul lui nu a putrezit, era întreg și mirosea plăcut. Pe urmă, a dispărut cu totul. S-a ridicat și a plecat la Dumnezeu, precum Enoh și Ilie din Cartea Sfîntă.
Vraciul s-a născut pe 8 mai 6948 de la zidirea lumii sau 1440 de la nașterea Mîntuitorului, chiar de ziua Sfîntului Arsenie cel Mare. De aceea l-au botezat Arsenie. A fost al treilea copil la părinți.
Bunicul lui se numea Hristofor. Pe urmă, cînd părinții băiatului au murit unul după altul, bunicul l-a luat pe micuț să trăiască cu el. Simțind că va muri curînd, bunicul îl duse pe băiat la mînăstirea starețului Nikandru. De multe ori, băiatul se plimba prin pădurea din apropiere, unde învăța să culeagă plante tămăduitoare pentru diferite beteșuguri. Pe urmă, s-a împrietenit cu un lup care l-a învățat că, pînă la Potop, oamenii nu mîncau animale, și în felul acesta își cruțau sufletul. La animale cică este altfel: odată cu trupul, moare și sufletul. La om, doar trupul moare.
Dar, într-o zi, muri și bunicul Hristofor, lăsîndu-l pe băiat să se hrănească singur cu ierburi și să vindece primii oameni, căci învățase să vindece oamenii. Era la vîrsta adolescenței Arsenie cînd a cunoscut-o pe Ustina. Intrase în izba lui murdară, înfometată și plină de răni. A spălat-o, i-a uns rănile și a primenit-o cu straiele lui. S-au culcat unul lîngă altul. A învățat-o scrisul, cititul și să numere. A rămas grea. Dar, curînd, fata va muri din facere.
După această nenorocire, băiatul va pune cîteva lucruri într-o traistă și va pleca în lume, să-și tămăduiască sufletul rănit. Trecea din sat în sat întrebînd oamenii care și de ce boală suferă. Așa l-a vindecat pe un țăran, Igor Kuznețev. În altă parte i-a învățat pe gospodari cum să se vindece singuri de ciumă, păstrînd curățenia.
Pînă la urmă, a ajuns în satul Belozersk, unde îl chemase cneazul Mihail, să-i vindece soața și fiica. Ca răsplată a priceperii lui, cneazul i-a dăruit o blană de samur și l-a numit medic-șef în satul acela. Așa îi crescu faima de Vraci, căci oamenii veneau de la zeci de verste depărtare, cum puteau, să-i vindece de toate cele.
Dar un copil, Silvestru, venit de peste văi și dealuri, îl chemă să-i vindece mama. Arsenie s-a dus la femeia aceea. Amîndoi s-au rugat la Dumnezeu, la Maica Domnului și la Sf. Pantelimon s-o vindece pe Xenia, căci așa se numea femeia. Pe zi ce trecea, se simțea tot mai atras de femeie, dar n-o putea uita nici pe Ustina. Așa că, în cele din urmă, Arsenie se înțelese cu Xenia și stabiliră să se aibă ca frații.
Și cu banii obținuți de la bolnavii cu dare de mînă, căci săracilor nu le cerea nimic, Vraciul cumpăra medicamente, plante tămăduitoare și hrană pentru cei flămînzi, iar faima lui se întindea tot mai mult...
PAUL SUDITU