
- 15-06-2025
- 1 Comentariu
- 270
- 4
Am mai scris despre asta atunci cînd mă refeream la cazul particular al Chinei, care în pandemie și-a închis cetățenii în case cu forța, blocîndu-le la propriu ușile apartamentelor, omorîndu-le animalele și tratîndu-i ca pe niște nimicuri. Dacă veți căuta reacțiile lor de atunci, o să vedeți că ele nu au existat. De ce? Din multe cauze pe care le văd la generația care a trecut prin comunismul românesc. Nu contează că vorbesc de intelectuali sau de măturători, cu toții au fost afectati.
Se vede lucrul acesta în felul în care gîndesc și-n care votează de multe ori. Se vede mai ales în felul în care sunt atrași de manifestările de dictatură, de cuvintele unui tătuc, așa cum era Stalin care să le spună cum să gîndească și mai ales ce să nu facă. Le place propaganda din același motiv: fiindcă le amorțește creierele și le creează emoții. Nu sunt însă singurii. Le stau alături generațiile tinere de după decembrie 1989, care, trăiesc în aceeași societate distopică de pînă la așa-zisa Revoluție.
Să începem, așa cum v-am obișnuit în articolele mele anterioare, de la definiție.
Ce este distopia?
Distopia este un concept folosit în literatură, film, artă și analiză socială care desemnează o societate imaginară în care viața este extrem de grea, opresivă sau nedreaptă, adesea sub un regim totalitar, tehnocratic sau controlat de corporații, inteligență artificială ori dogme ideologice. Partea interesantă aici este aceea că totalitarismul este distopic iar noi, în Europa, am avut parte de totalitarism în ultimii 100 de ani, ca să nu mă duc mai departe.
Caracteristici principale ale unei distopii:
Control excesiv – de obicei de către un guvern autoritar, o tehnologie avansată, o religie extremă sau o entitate corporatistă. Lipsa libertății individuale – cetățenii sunt supravegheați, manipulați sau forțați să se conformeze unor reguli stricte. Manipularea adevărului – controlul informației, rescrierea istoriei, cenzura masivă. Societate divizată – adesea apare o stratificare socială extremă, cu o elită privilegiată și o masă opresată. Apocalipsa sau degradarea mediului – în multe distopii, lumea este post-apocaliptică, cu resurse epuizate sau natură distrusă. Simbolismul fricii și alienării – personajele trăiesc în teamă, izolare și lipsă de speranță.
Ei bine toate lucrurile astea le-a trăit generația care a ridicat România sub comunism. Au suportat un control excesiv, le-a lipsit libertatea individuală, informația le era controlată, societatea era divizată între membrii de partid din nomenclatură și restul lumii, iar frica de a nu fi auzit că spui ceea ce nu trebuie te făcea să te cenzurezi singur ca să nu ajungi la pușcărie.
Distopiile nu sunt doar povești înfricoșătoare. Ele funcționează ca avertismente: ne arată încotro s-ar putea îndrepta lumea dacă nu suntem atenți la anumite tendințe – cum ar fi pierderea libertății, dependența de tehnologie sau abuzul de putere.
E foarte curios faptul că s-au făcut filme și s-au scris cărți pe tema asta, unele chiar cu mare succes la public, astfel încît ai putea crede că societatea e pregătită să nu alunece niciodată spre o asemenea societate. Să vă reamintesc cîteva dintre ele: „1984” de George Orwell – o societate supravegheată în permanență de „Big Brother”, unde gîndirea liberă este o crimă. „Minunata lume nouă” de Aldous Huxley – o lume în care oamenii sunt programați biologic și mental pentru a fi fericiți în sclavia lor. „Fahrenheit 451” de Ray Bradbury – cărțile sunt interzise și arse, iar gîndirea critică este înăbușită. „Jocurile foamei” de Suzanne Collins – un stat totalitar impune lupte pe viață și pe moarte ca spectacol public, pentru a controla populația. „Black Mirror” (serial TV) – explorează distopii legate de tehnologie, rețele sociale, supraveghere și alienare.
Sunt sigur că cel puțin de unele dintre ele ați auzit, ba poate chiar le-ați citit. Cu toate astea, probabil nu vă dați seama de faptul că ceea ce trăim noi acum este o societate distopică în dezvoltare.
De ce spun asta?
Înainte de vă explica, am să vă arăt care sunt consecințele unei societăți distopice asupra oamenilor, a cetățenilor. Astfel, un cetățean care trăiește ani întregi într-un regim distopic poate suferi o serie de consecințe psihologice, sociale și existențiale profunde. Acestea pot fi vizibile atît la nivel individual, cît și colectiv. Iată cele mai importante:
1. Erodarea gîndirii critice. Expunerea îndelungată la propagandă, manipulare a adevărului și cenzură duce la atrofierea capacității de a gîndi liber. Oamenii ajung să accepte minciuni evidente ca adevăruri, din teamă sau resemnare.
Vă amintiți de pixelul albastru din epoca Băsescu atunci cînd o țară întreagă a zis că ceea ce văzuse cu proprii ochi la televizor – cum fostul președinte pălmuiește un copil – era o falsă impresie, fiindcă li se explicase la televizor și ei au crezut?
De mesajul lansat în Pandemie - „informați-vă doar din surse oficiale”, vă mai amintiți? Vă amintiți cînd ni se spunea și ni se spune că singurele surse de încredere sunt cele de stat și ale UE? Ia să vedem, nu cumva asta se încadrează în conceptul de „adevăruri oficiale” existente în societățile distopice?
Desigur. Într-o societate distopică, conceptul de „adevăr oficial” este central și extrem de periculos. El reprezintă versiunea impusă a realității, dictată de autoritate și acceptată (sau mimată) de întreaga societate, indiferent dacă este sau nu conformă cu faptele. „Adevărul oficial” este singurul adevăr permis: orice opinie, faptă sau idee care contrazice această versiune este considerată erezie, trădare sau boală mintală. Aș adăuga că toți cei care zic altfel sunt antivacciniști, putiniști, pleava societății etc.
Adevărul oficial este schimbător, dar infailibil: regimul poate rescrie trecutul sau sensul cuvintelor, dar pretinde că nu s-a înșelat niciodată. El este un instrument de control, nu de informare. Nu contează dacă e adevărat, ci dacă servește puterii.
Exemplu celebru: „1984” de George Orwell
Ministerul Adevărului din roman nu spune adevărul – el rescrie permanent istoria, șterge documente, fabrică dovezi. Dacă Partidul spune că în război s-a luptat cu Eurasia și nu cu Estasia, atunci toți trebuie să creadă imediat că așa a fost dintotdeauna. Orwell numește asta „dublu-gînd”: capacitatea de a accepta simultan două afirmații contradictorii, pentru că Partidul le impune.
Ia să vedem acum modul în care acest adevar oficial functionează:
Rescrierea trecutului. Evenimente istorice sunt reinterpretate sau negate. Se distrug dovezile, se modifică manualele, se interzic amintirile personale. Nu știu dacă știți însă, în Europa Apuseană, a început să se vorbească tot mai puțin despre contribuția rușilor la înfrîngerea nazismului.
De asemenea, controlul limbajului redefinește vocabularul ce e „libertate”, ce e „bine”, ce e „dușman”. Se impune o „limbă de lemn” în care gîndirea devine mecanică și rigidă. Cine refuză să creadă adevărul oficial este marginalizat, pedepsit sau „reeducat” așa cum a fost trimis la reeducare de către NATO și Ion Cristoiu alături de alți jurnaliști români pentru că scria împotriva atacării Iugoslaviei.
Să vă mai amintesc cum eram înjurați în social media pe timpul COVID, ăștia care criticam măsurile și discursurile oficiale? Să vă amintesc cum am fost și suntem făcuți putiniști, orci, etc, doar pentru că nu leșinăm de plăcere cînd îl vedem pe Zelenski și pentru că nu ne-am tatuat steagul Ucrainei pe piept?
Ce efect au toate astea asupra individului? Au mai multe efecte:
Distrugerea discernămîntului – omul nu mai știe ce e real și ce e minciună. Autocenzură – individul se teme pînă și de propriile gînduri.
Rușine și vinovăție fabricate – cine nu aderă la adevărul oficial se simte „defect”.
Adevărul oficial ≠ minciună banală fiindcă e mai grav decît o simplă minciună. Este o construcție sistematică care cere loialitate, nu rațiune. Este un adevăr ideologic, nu factual – adică omul nu trebuie să-l creadă pentru că are dovezi, ci pentru că „așa trebuie”.
În concluzie: într-o societate distopică, adevărul nu mai este o chestiune de fapte, ci de loialitate. Nu mai contează ce vezi, ce știi sau ce trăiești – contează ce ai voie să spui și să crezi. Gîndirea critică e…pa-pa!
Nu vi se pare că exact asta se întîmplă acum? Nu? De ce atunci majoritatea covîrșitoare a românilor se uită la televiziunile de știri: Fiindcă se află în căutarea adevărului sau din loialitate? Ați auzit vreun român să pună la îndoială ce aude și vede la emisiunile de talk-show politic? Binînțeles că nu. Tot ce spun realizatorii acolo e adevăr curat în capul lor. Știu asta, fiindcă am la activ zece ani de privit la Antena 3 în epoca Băsescu și știu cum mă uitam la ei: tot ce ziceau Mihai Gîdea, Mugur Ciuvică, Adrian Ursu, etc, erau adevăruri și nimic altceva.
2. Conformismul extrem și autocenzura. Cetățeanul învață să nu mai spună ce gîndește. Trăiește în tăcere interioară, pentru că orice deviere de la linia oficială poate fi periculoasă. Așa era în comunism așa e și acuma. Ce, credeți că tinerii care muncesc în corporație sunt altfel? Or studenții în universități?
Vă amintesc un lucru foarte recent petrecut în social media cînd susținătorii candidatului Nicușor Dan au publicat texte prin care spuneau „și eu sunt autist” ca să-și arate susținerea față de preferatul lor. Cum să mai discuți acuma cu ei? De ce au făcut asta? Ca să nu fie excluși din grupurile în care se aflau să nu fie considerați ciudați și marginalizați.
Am scris anul trecut un articol despre sinuciderea unui student britanic care fusese marginalizat de grupul de prieteni pentru că nu se conforma. Să vă amintesc de bullying-ul din școli care tot la asta duce? Nu ești ca noi, te marginalizăm pînă te conformezi.
Astfel, se creează o personalitate dublă: una publică (obedientă) și una ascunsă (frustrată, dar reprimată).
3. Apatie și lipsa speranței. Lipsa opțiunilor reale și a controlului asupra propriei vieți duce la resemnare cronică. Se instalează o stare de depresie colectivă, în care oamenii nu mai luptă, nici măcar în minte. Așa a fost în comunism, așa e și acum. Nu cunoașteți cazuri de oameni depresivi? De ce sunt așa?
4. Izolare și neîncredere. În regimurile distopice, toți pot fi informatori – vecini, prieteni, chiar membri ai familiei. Se rupe încrederea între oameni și se încurajează individualismul defensiv, ceea ce duce la alienare. Asta momentan nu o trăim în România, dar cu noile legi de cenzură a internetului și a presei va veni și acel moment.
5. Desensibilizare morală. Într-o societate unde nedreptatea și suferința sunt norma, cetățenii se pot obișnui cu răul și deveni indiferenți la suferința altora. Asta creează o societate cinică, rece, lipsită de empatie. Aveți senzația că în Europa Apuseană e altfel?
Un regim distopic nu distruge doar viața exterioară a cetățeanului – el corupe mintea, rupe legăturile dintre oameni, șterge adevărul și pervertește sensul existenței.
Iar poate cea mai gravă consecință este că, după o vreme, oamenii nu mai știu cum arată libertatea și nu o mai doresc. Ceea ce face ca sistemul să devină auto-susținut. Asta au trăit generațiile care au trecut prin comunism și care acum se comportă tot la fel. Cunosc intelectuali, adică, teoretic niște oameni care puteau face acestor lucruri, la care gîndirea critică funcționează impecabil și care, totuși, iubesc adevărul oficial, propaganda, conformismul, dictatura.
Cum, o să vă revoltați probabil, așa ceva nu mai există în zilele noastre? Credeți? Ia să privim mai atent și să vedem cum arată distopia camuflată în libertate.
Nu mai vorbim aici de o dictatură brutală în stilul lui Orwell, ci de o formă de control subtil, interiorizat, acceptat de bunăvoie. O distopie „dulce”, în care cetățeanul nu mai e o victimă conștientă a opresiunii, ci un participant inconștient la propria degradare. Cum se manifestă această distopie modernă? În cîteva moduri:
1. Libertatea ca iluzie. Omul este „liber” să aleagă orice... atîta timp cît alege ce i se oferă în vitrină sau pe lista de vot. Nu ai voie Călin Georgescu, alegi din ăștia de aici și o să iasă cine trebuie că așa vrem noi. Se creează o abundență de alegeri superficiale (produse, distracții, opțiuni de viață), dar se îngrădesc discret întrebările profunde despre sens, muncă, sacrificiu, transcendență. Cu alte cuvinte, „noi vrem banane și excursii de lux” nu să gîndim și să ne punem probleme.
2. Pervertirea valorilor tradiționale. Virtuți precum răbdarea, disciplina, credința, efortul, modestia sunt prezentate ca învechite sau chiar nocive. Se promovează în schimb o „etică” a gratificării imediate, a „autenticității” fără autocontrol, a egoismului prezentat drept libertate personală.
Așa se comportă momentan tinerele generații. Cum vin să se angajeze undeva vor salariu de 2000 de euro pe lună, mașină de serviciu, mîncare, cazare și desigur, cît mai puțină muncă. A, da, și dacă se poate să fie șefi.
3. Laicizare excesivă și golirea spiritualului. Religia e ridiculizată, marginalizată sau diluată pînă devine un simplu „sentiment cultural”. Să vă amintesc că societățile din Europa Apuseană sunt unele exclusive laice? Sunt la contact direct cîteva luni bune pe an cu cetățenii respectivi și vă confirm că așa este.
Ateismul nu mai este doar o opțiune, ci e implicita normă socială a „progresului”. Tinerii nu mai sunt învățați să caute transcendentul, ci doar să se „regăsească” în interiorul unui vid existențial. De atîta regăsire ajung la depresie și sinucidere.
4. Distrugerea voinței prin comoditate. Totul devine instant: mîncare, sex, distracție, bani (credit). Se încurajează un stil de viață fără efort, fără muncă reală, fără construcție durabilă – exact opusul formării caracterului. Apare un om leneș, fragil, narcisic, dependent de validare exterioară și incapabil de sacrificiu.
5. Colonizarea minții prin „entertainment”. TikTok, Netflix, Instagram, gaming, AI personalizat – toate pot deveni un mediu de anestezie mentală, dacă nu sunt gestionate conștient. Nu mai e nevoie de cenzură, pentru că nimeni nu mai citește, nu mai caută, nu mai întreabă. Mintea e un cîmp gol.
Iată cum, dragă cititorule o distopie modernă se poate instaura fără gardieni, fără teroare, fără lagăre. Se poate instala prin confort, prin exces, prin absența luptei. Este o lume care, așa cum avertiza Aldous Huxley în „Minunata lume nouă”, „îi va face pe oameni să-și iubească sclavia”.
Cam asta trăim noi acum și probabil va fi din ce în ce mai rău pentru că generațiile care vin din urmă nu primesc o educație care să-i ajute să iasă din sistem, ci dimpotrivă.
Această distopie modernă nu cere obediență prin frică, ci cumpără sufletele prin plăcere, confort și disoluția valorilor și poate fi mai periculoasă decît una tiranică, pentru că e invizibilă și acceptată cu zîmbetul pe buze.
IOAN TEODOR
- 08-07-2025
- 0 Comentarii
- 129
- 1
18.6 C