Ne mor actorii, cîntăreții, scriitorii, ne mor și nu se mai întorc înapoi, iar odată cu ei mor și generațiile care i-au cunoscut, i-au iubit și i-au aplaudat. Mor generațiile care au purtat România prin ultimele 5 decenii, care au construit-o, au împins-o înainte și au adus-o în lumea care o abandonase acum 1.700 de ani prin retragerea aureliană.

Vedeți, dacă ne gîndim bine, frații noștri de gintă latină mereu ne-au considerat rudele sărace și ne-au tratat cu superioritate, abandonîndu-ne cînd ne era lumea mai dragă în brațele inamicilor noștri. Sîntem ca niște orfani care-și regăsesc părinții, dar aceștia nu-i vor, îi resping și-i lasă pe străzi din nou.

Generațiile astea care dispar ne-au trecut țara și națiunea prin comunism, le-au protejat cum au putut și le-au scos la liman, iar acolo s-au întîlnit cu frații occidentali care, cu fețe fericite și zîmbitoare ne-au luat în brațe, dar nu de drag, ci ca să ne buzunărească mai bine, comportînd-se ca niște ciorditori ordinari.

Ne-au invitat la ei acasă dar ne-au spus că dacă vrem să le călcăm pragul trebuie să le aducem anumite cadouri, ba chiar să le dăm tot ce avem fiindcă ei vor avea grijă de noi de acum înainte, lucru pe care noi l-am acceptat cu bucurie. Din păcate.

Regret să văd murind și dispărînd generațiile astea pentru că nu am încredere în cele care vin după noi. Le văd naive, nepregătite, ușor de prostit și-mi e frică că se destramă țara pe care cu atîta trudă au adunat-o străbunii în ultimele 17 secole. Și-ar fi păcat. E o lume atît de vicleană, de violentă și de puternică în jurul nostru, încît constat că abia-i facem față noi, cei ieșiți din comunism, mult mai pregătiți decît sînt tinerii acum. Tot ce putem face e să ne învățăm copiii, să-i educăm să citească, să-și folosească gîndirea critică ca să poată să treacă cu bine prin cele ce vor urma și mai ales să-i învățăm că după ce noi vom pleca de pe lumea asta vor găsi sprijin necondiționat și puternic la Dumnezeu. Acum cîteva zile s-a stins Gabi Cotabiță. Apoi a plecat și Duckadam. Ieri și alaltăieri Florian Pittiș, Gheorghe Dinică, Stela Popescu, Dem Rădulescu, Amza Pellea și cîți alții. Deja am ajuns să mă uit la filme unde distribuții întregi sînt plecate pe lumea cealaltă. Mă uit la lumea normală care se mută la Ceruri, și asta nu doar la noi, ci peste tot în Europa. Mă uit la generațiile părinților noștri. Ce frumoși și ce sănătoși erau în anii ʼ60 și ʼ70 față de obezele și ciudatele, ca să nu zic anormalele generații din ziua de astăzi.

Am scris mai demult că viața este decupată în felii de cîte 10-13 ani. Fiecare cu specificul propriu. Fiecare, o mică viață irepetabilă. E ca și cum am trăi mai multe vieți într-una singură și de la fiecare avem de învățat și fiecare ne împinge înainte spre marele final.

Mă uit la mine și mă simt bătrîn la cei 51 de ani pe care-i fac mîine, poimîine. Privesc în urmă și-mi dau seama că tot ce am făcut pînă acum a fost un drum în sus, spre vîrful în care mă găsesc din multe puncte de vedere. Mă bucur însă să știu că după scurtă vreme voi începe să cobor spre poale, așa cum e normal.Sper ca această coborîre să fie cît mai lină și mai lungă, ca să am timp să-mi împărtășesc cu alții experiența suișului.

IOAN TEODOR