Diplomația – în slujba Unirii Principatelor române
  • 23-01-2023
  • 0 Comentarii
  • 87
  • 0

De ce Diplomația?
Dacă acum 5 ani sărbătoream împlinirea primului veac de la înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia – eveniment ce a generat o efervescență pe măsură, inspirînd multe condeie să scrie pagini memorabile la adresa marelui Act Național, activitate în care s-a încadrat și „România Mare” cu serialul intitulat, sugestiv, „ROMÂNIA – 100” – nu vom uita niciodată „izvorul” acestei Mari Uniri – data de 24 Ianuarie 1859 – Unirea Principtelor Române. Iată că, trecînd cu 14 ani peste un secol, 24 Ianuarie 1859 rămîne prima filă din răbdătorul calendar al formării și desăvîrșirii Statului Unitar Român, filă din marea Carte de Istorie a Poporului Român care, deși îngălbenită, cu fiecare nou ianuarie ne chemă la meditație și la întoarcere în timp.
Pornind de la acest deziderat, mai ales într-un an cu o serie de provocări și încercări (în plan național, dar și în plan extern), retrăirea unor secvențe din epopeea realizării Unirii Principatelor Române – cu extindere anterioară și posterioară a actului propriu-zis – constituie o datorie morală și profesională a fiecărui jurnalist îndrăgostit de Istorie, cu precădere de Istoria României. Desigur, nu este obligatoriu să ne aliniem toți, an de an (nu numai în zilele cu soroc, ci de cîte ori simțim chemarea străbunilor) asupra unor evenimente-reper, în nașterea, formarea și devenirea noastră ca Popor, ca Națiune, ca Țară.
Poți aborda subiecte „incendiare”, precum „epopeea” fraților Tate, sau scandalul legat de volumul prințului Harry, sau cine cu cine s-a mai întîlnit pe Dorobanți – fiecare e liber să plonjeze în mediul care-l atrage, neținînd seama de efectele actului de creație...
Întorcîndu-ne la semnificația zilei de 24 Ianuarie 1859, astfel cum reiese din intertitlu, tot scriind despre acel moment de răsărit al Statului Român, în care am urmat izvoarele istoriografice ale acestui act – cu cele două etape: Iași (5 ianuarie) și București (24 ianuarie 1859) – cu reliefarea personalității Domnitorului ales, Alexandru Ioan Cuza, m-am gîndit că ar fi benefic pentru cititori să abordez problematica Unirii Principatelor și prin prisma Diplomației și a celor care au activat pe acest tărîm destul de imprevizibil și de alunecos. Astfel, vom fi martorii desfășurării de forțe umane însemnate, loc și timp, în care pregătirea, cunoașterea politicii internaționale a momentului, îndrăzneala – toate acestea dublate de o inteligență constructivă și de cunoașterea amănunțită a unor limbi de circulație mondială – „ingrediente” care au contribuit efectiv la realizarea și recunoașterea de către Marile Puteri a actului național de la 24 Ianuarie 1859.
De ce Diplomația?
În primul rînd, pentru că vom cunoaște artizanii acestei activități speciale – personalități de seamă și în alte domenii de referință, și, în continuare, pentru a putea face comparație între ce a însemnat Diplomația românească la jumătatea Secolului al XIX-lea, în comparație cu dezastrul actualei Diplomații...
Înainte de 1859
Diplomația românească, manifestată sub diferite forme și cu mijloace diferite, a scris pagini interesante cu mult înainte de anul de grație 1859. Dincolo de alte momente remarcabile din viața celor trei Țări Românești, pe timpul cînd acestea erau state diferite, ca organizare politică și administrativă, cînd arta diplomatică și-a făcut simțită prezența, istoriografia noastră remarcă anul revoluționar 1848, ca un prag de la care activitatea  diplomatică (în formule variate) s-a afirmat pregnant, aducînd contribuții reale la realizarea Programului Revoluționar din toate cele trei Țări Românești.
Unirea și Independența fiind dezideratul comun al Revoluțiilor de la 1848, cum conjunctura internațională a momentului respingea sfera de acțiune a capilor Revoluției, se impunea angajarea și a unor forțe externe în ceea ce însemna evaluarea sprijinului din afara țării, în deplină concordanță cu Regulamentele internaționale. Așa cum apreciază istoricii, Revoluția de la 1848 – prin angrenarea unor entități internaționale și prin ecoul în presa timpului – a inaugurat o nouă etapă – una de bun augur – în Istoria Diplomației Românești, punînd fun­damentul unei diplomații  active și moderne, al cărei țel sublim îl constituie o viziune de întindere imediată, medie și îndepărtată: Unirea Principatelor, dobîndirea Independenței și – visul culminant – Marea Unire a tuturor teritoriilor în care trăia populația de naționalitate română.
Pentru îndeplinirea obiectivelor Revoluției, Guvernul Provizoriu de la București a inițiat legături directe cu o serie de capitale europene, acolo trimițînd emisari competenți, cu cerințe concrete (memorii și proteste în apărarea Revoluției și a dreptului legitim de emancipare națională). Astfel de mesaje au ajuns în cancelariile unor state precum Anglia, Austria, Franța, Prusia, Turcia, Rusia, precum și în aulele Adunării Naționale Franceze, Parlamentului de la Londra, Parlamentului german, scopul fiind acela de a „internaționaliza” cauza română, prin impunerea unor revendicări menite să conducă la îndeplinirea obiectivelor Revoluției propriu-zise. Înfrîngerea Revoluției Române și ocuparea armată a Principatelor de către cele două Imperii, Otoman și Rus, n-au dus nicidecum la slăbirea propagandei pentru unire, unul dintre artizanii speranței românești fiind marele patriot Nicolae Bălcescu, al cărui crez sintetiza un demers diplomatic original: „Unirea națională este singurul principiu de viață, singurul principiu de mîntuire pentru noi. Nu puteam fi fericiți fără libertate, nu poate fi libertate fără putere, și noi românii nu putem fi puternici pînă cînd nu ne vom uni cu toții în unul și același scop politic”. Și, ancorat în concretul politic al timpului, revoluționarul și istoricul Bălcescu continuă: „Astăzi dar, e vremea ca moldovenii și muntenii să ne aducem aminte că sîntem români, să ne strîngem împreună inimă lîngă inimă, să ne organizăm, să ne concentrăm toate puterile într-o singură voință”.
O caracteristică foarte interesantă a capacității fruntașilor revoluționari de la 1848, de a transforma o înfrîngere într-o armă pentru viitoarele pregătiri pentru unire, a fost aceea că, împrăștiați în Europa, după înfrîngerea armată a Revoluției, pașoptiștii n-au încetat să lupte pentru a impune dorințele și voința Poporului Român. Astfel de cazuri au fost semnalate de presa vremii, nominalizîndu-l, în primul rînd, pe Nicolae Bălcescu, prezent la Debrețin, Pesta și Seghedin, la Paris și la Londra; a lui Gheorghe Magheru, Al. Papiu Ilarian, Augustin Treboniu Laurian la Viena, a lui Dumitru Brătianu la Londra (unde a fost reprezentantul emigrației române în Comitetul Democratic European); la Paris fiind prezenți C.A. Rosetti, Ion Heliade Rădulescu, Christian Tell; a lui Nicolae Golescu la Atena; a lui Răducanu Rosetti, Ion Bălăceanu, Theodor Rășcanu la Constantinopol (bineînțeles, lista numelor și a localităților nu este completă).
Acțiunea pașoptiștilor în rîndul diasporei românești, coroborată cu reacția pozitivă a unor personalități din țările respective, precum și ecoul propagat în presa occidentală au ținut trează opinia publică internațională și „în priză” cancelariile din Europa, cu privire la politica de unire a Principatelor Române, chiar dacă ostilitatea unor state, care nu voiau să piardă un teritoriu care le aducea venituri, creștea odată cu valul de speranțe al românilor în Unire. În conceptul unor state europene, emanciparea politico-socială din Principatele Române ar fi trebuit să aibă loc în condiții cu totul și cu totul nefavorabile Poporului Român, în spațiul politic european vehiculîndu-se chiar unele idei utopice, bineînțeles, incompatibile cu Programul revoluționarilor de la 1848 –
deci, inacceptabile. Cei care luptaseră la 1848 n-ar fi acceptat niciodată acordarea așa-zisei independențe a Principatelor Române, dar sub protecție străină. În această variantă se înscriau politicile Austriei și Rusiei, iar (ca o glumă?) generalul otoman Omer Pașa se visa rege al Daciei, fapt pentru care își „aranjase” un trecut genealogic derivat din sînul Romei!
Cancelariile europene, măcinate de conflicte inter­statale și preocupate să „rezolve” situația Principatelor Române, nu doreau ca aceste Principate să iasă de sub suzeranitatea marilor puteri, politica lor viza doar schimbarea „stăpînului”, tratînd Poporul Român ca pe o masă de manevră care, lipsită de capii Revoluției (expatriații din Țară, după înfrîngerea Revoluției din 1848), nu va fi capabilă să răstoarne o nouă ordine mondială dictată de aceste puteri. Așa cum reiese din documentele studiate, un grup de țări (Anglia, Austria, Franța, Turcia) au aprobat un fel de „Credo al Diplomației europene”, cu privire la Pace (1854), document unde, la primul punct, se prevedea înlocuirea protectoratului țarist asupra Principatelor Române cu o politică de „garanție” a marilor puteri europene. De fapt, era o stipulare scrisă a ceea ce se practica mai de demult, însă ceea ce se preconiza nu era în asentimentul revoluționarilor de la 1848. Faptul că, într-un document semnat de patru mari puteri europene, la punctul numărul 1 se tratează, în perspectivă, chestiunea politică a Principatelor, se putea deduce și ca o stare pozitivă, anume că Principatele Române sînt în prim-planul diplomației europene, într-un fel de stand-by (cum ne-am exprima în zilele noastre), așteptînd timpul propice pentru dezideratul final: Unirea.
Principatele Unite,
după Congresul de Pace de la Paris
Politica națiunilor Europei era într-o continuă mișcare și căutare, marile puteri încercînd să-și rezerve un loc în față, în confruntările directe sau căutînd efectul unor uniuni provizorii, de multe ori cu scopuri secrete, diametral opuse. Moldova și Țara Românească, urmărind alte țeluri  decît marile puteri europene, au trăit momente de speranță, în urma Congresului de Pace de la Paris, din februarie-martie 1856. Acest Congres, întrunit după Războiul Crimeii, avea drept scop instrumentarea unor noi baze în ordinea europeană, cu principala sarcină – îngrădirea puterii rusești și a influenței acestui Imperiu în partea de sud-est a continentului. Desigur, așa cum au arătat rezultatele, cele 7 puteri participante: Franța, Marea Britanie, Imperiul Habsburgic, Prusia, Rusia, Sardinia și Imperiul Otoman, și-au arătat interesele, lupta purtîndu-se pentru anihilarea extinderii Rusiei și modificarea statutului Turciei, în raport cu statele europene, inclusiv cele două Principate Române. Pentru acestea, Congresul de Pace despre care se face vorbire a constituit o punte spre realizarea idealului Unirii, problema Principatelor fiind pusă în dezbatere de către ministrul de Externe al Franței, contele Walewski. Primul cîștig a fost acela că s-a prevăzut desființarea protectoratului rusesc și înlocuirea acestuia cu o garanție colectivă a Marilor Puteri. Deși se păstra suzeranitatea otomană, măsura anunțată anterior crea cadrul național de pregătire, pe alte planuri, a momentului Unirii.
Pentru că acesta era singurul deziderat al românilor, urmărit în tot noianul de manifestări ale politicii europene – pregătitrea Unirii celor două Principate – divergența opiniilor celor șapte mari puteri, fiecare urmînd anume interese strategice ale politicii lor externe, a avut darul să creeze confuzie și să accelereze acțiunile propagandistice ale unioniștilor, în țările în care se aflau. Însă acum, în contextul acestui material, nedorind să detaliem prea mult atitudinea Marilor Puteri, în detrimentul părții pozitive a acestui Congres, trebuie să recunoaștem că urmările lui, concretizate prin Convenția de la Paris, schimbau radical situația Principatelor, această Convenție fiind, de fapt, o Constituție impusă din afară, chiar dacă nu în viziunea totală a dorinței celor două Principate, prin unele măsuri a pregătit terenul pentru ceea ce avea să se întîmple în iarna lui 1859.
Ordonată pe articole, Convenția ne tăia orice elan de la primul articol, care prevedea unirea parțială a celor două Principate, sub denumirea „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, și, ceea ce are mai deranjant, cele două țări „unite” rămîneau sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Alte ptrevederi, însă, precum garantarea autonomiei Principatelor, formarea unei miliții (armate) comune și altele, mențineau vie speranța unirii de facto a celor două țări.
Constatîndu-se inegalitatea prevederilor Convenției de la Paris, Diplomația românească și-a reactivat emisarii, aceștia avînd avantajul cunoașterii atitudinii Marilor Puteri față de Principate, în timpul lucrărilor acestui Congres, precum și a conținutului Convenției amintite. În acest cadru este relevată acțiunea lui Nicolae Golescu care, după ce s-a adresat lui Walewski (ministrul francez de Externe), întocmește un Memoriu pe care îl înaintează plenipotențialilor Franței, Angliei și Sardiniei, document în care, prin explicații coerente și pragmatice, demonta unele hotărîri luate cu privire la Principate, extrapolînd importanța Unirii Principatelor Române în contextul stabilității viitoarei politici europene. Această acțiune devine și mai complexă cînd, la jumătatea lunii martie 1856, același Nicolae Golescu, căruia i se adaugă Grigore Cantacuzino, Ioan Filipescu, Pericle Ghica și arhimandritul Ioasafat, trimit un memoriu Împăratului Napoleon, memoriu în care punctul central se referea la originea viitorului prinț al Principatelor.
Scrierile din epocă consemnează indiscutabila opoziție din partea Marilor Puteri, precum și reconcilierea venită, de pildă, din partea Franței. Edificatoare  în acest sens este poziția corectă (din punctul de vedere românesc) a ministrului de Externe al Franței, același Walewski, care, plin de curaj, în plenul Congresului, propunea ca acest for să proclame Unirea Principatelor Române! Bineînțeles, au sărit, ca arși, delegații Austriei și Turciei, care își vedeau periclitate interesele de stăpînire, în continuare, a părți din cele două Țări Românești.
Astfel cum s-a putut constata pînă acum, efectul Congresului de Pace de la Paris, în ceea ce privește evoluția pașilor spre Unirea Principatelor, poate fi citit cel puțin în două chei, corespunzătoare celor două direcții preconizate: o Unire incompletă și sub doi domnitori (iar în cazul că se admite un singur domnitor pentru ambele Principate, acesta să fie de origine străină). Din acest dualism al soluțiilor revoluționarii aflați încă în țări occidentale au tras concluzia cea mai veridică: în lupta pentru Unire nu se pot baza totalmente pe sprijinul din afară, demersul și tot programul trebuia să aibă o solidă susținere din interior – singura cale spre realizarea supremului țel – Unirea! Scăpate de sub umbrela Imperiului rus, cele două Țări Românești rămăseseră tot sub o astfel de umbrelă politică, deși sub o altă denumire – cea a Imperiului Otoman, fapt care, celor care crezuseră că acest Congres va desțeleni drumul spre visata Unire le crease o stare dublă: speranță și dezamăgire.
Cei mai îndîrjiți în a-și impune punctul de vedere erau pașoptiștii de la fața locului, adică din capitala Franței, care, cu mult înainte de data începerii Congresului pentru Pace făcuseră demersuri către Poartă spre a le da voie să se repatrieze, însă fără rezultat. Imperiul Otoman se temea de prezența acestor revoluționari în teritoriile Principatelor, intuind înrîurirea acestor patrioți asupra mișcărilor unioniste din Țara Românească și din Moldova. Tocmai pe această temă, în aprilie 1856, românii din Paris, printre care C.G. Cantacuzino, Constantin Esarcu, Arhimandritul Iosafat, E. Romallo, A. Berindei, D. Berindei, au scris un nou Memoriu adresat ministerului de Externe francez cerînd, cu insistență, permisiunea de întoarcere în Țară, ridicînd și semne de întrebare asupra onestității celor care vor ajunge să guverneze în Principetele Române, cînd va fi pus în practică punctul din hotărîrea Congresului de la Paris care reglementa constituirea Adunărilor Ad-Hoc și funcționarea acestora.
Trasă parcă la indigo cu cea din zilele noastre, poziția Austriei demonstra un radicalism feroce, cum bine se înțelegea din replica ambasadorului Austriei la Constantinopol, rostită în fața omologului său francez, în zbuciumatele zile ale Congresului, cu referire la susținerea de către delegația franceză a formării Principatelor Române: „După o astfel de încurajare dată pretențiilor românești, cum s-ar putea închipui că ele să se oprească acolo? Dar aceasta nu e în firea românească! Românii ar găsi atunci suzeranitatea Porții o rușine și o injustiție (...) ar fi amenințat Austria pînă în măduva oaselor”. Atît a fost de nesimțit statul austriac (precum și cel de azi), încît toate intervențiile celorlalte țări nu au  reușit să-l înduplece să-i elibereze pe românii izgoniți de Revoluția de la 1848, decît după aproape 10 ani, în 1857, numai după plecarea trupelor austriece din Principate...
Reîntoarcerea în Țară a exilaților a dat un nou impuls luptei pentru Unire, experiența internațională a acestora și vocația lor pașoptistă au făcut să se constituie nuclee în jurul repatriaților, atitudinea lor fiind molipsitoare pentru ceilalți, mai ales că mulți dintre cei întorși din exil au intrat în cele două divanuri ad-hoc, avînd, acum, posibilitatea să genereze un nou val de unionism, pregătind pentru vot propuneri legislative, legitime și benefice Unirii. Cei veniți din afară n-au găsit în Țară un loc gol, dimpotrivă, cei rămași sau cei veniți mai devreme din exil au ținut aprinsă flacăra Unirii. Numai pomenindu-le numele acestora și ne dăm seama de efervescența dirijată spre îndeplinirea misiunii unioniste: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dimitrie Rallet, I.I. Filipescu, Al.G. Golescu-Negru, C.A. Rosetti, acesta din urmă propunînd constituirea, la Iași și București, a unor comisii de propagandă și a unor comitete ale Unirii, dînd, astfel, o direcție organizatorică muncii de pregătire a Unirii.
A doua conferință de la Paris, din mai 1858, după confruntări între cele două tabere, a elaborat un statut care s-a vrut a definitiva organizarea celor două Principate, baza rămînînd Convenția din 1856, cu unele  îmbunătățiri, Principatele Române rămînînd, totuși, sub suzeranitatea Porții și sub garanția Marilor Puteri. Așadar, nici de data aceasta nu s-a realizat o concordanță între diplomația occidentală și cea  românească, țelurile finale ale celor două entități fiind total diferite. Totuși, Convenția de la Paris, ca rezultat al acestei Conferințe, a fost realmente exploatată de reprezentanții Diplomației românești (dejucarea alegerilor false din Moldova, din iulie 1857; specularea articolului 3 din Convenția din 1856, care prevedea alegerea unor domni separați în cele două Principate – fără a preciza faptul că nu poate fi vorba de una și aceeași persoană – lucru determinant în propunerea de alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în cele două Principate).
Încununarea unei activități colective, avînd, însă, în frunte corifeii Unirii – alegerea lui Alexandru Ioan Cuza atît în Moldova (5 ianuarie 1859), cît și în Țara Românească (24 ianuarie 1859) – a deschis o nouă pagină în Diplomația românească, aceasta fiind acum apanajul Domnitorului, iar reprezentanții noii școli a acestei diplomații fiind, în mod oficial, trimișii Principatelor Unite Române în cancelariile occidentale, acolo unde au avut reprezentarea diplomatică a Țării lor. Costache Negri, Ion Alecsandri și Teodor Callimachi, trimișii oficiali ai Principatelor Unite la Constantinopol, Paris și Belgrad, alți trimiși extraordinari ai Domnitorului la Cancelariile Europene (Paris, Londra, Torino, Viena, Berlin), au pus bazele tinerei Diplomații românești, reprezentînd cu cinste noul stat apărut pe harta Europei la jumătatea Secolului al XIX-lea. Interesant de reținut este faptul că, mulți dintre pașoptiștii care au fost pe baricadele Diplomației românești, pînă în 1859, au făcut parte, după Unire, din Guvernul Cuza Vodă, așa cum a fost cazul lui Vasile Alecsandri (cel dintîi prim-ministru al Guvernului Principatelor Unite), Christian Tell, Nicolae Golescu, Ion Filipescu, Mihail Kogălniceanu (ajuns prim-ministru).
Fiind la început de drum, luînd locul metodelor de dinainte de Unire (acțiuni individuale, scrisori, memorii, manifestări în fața unor diplomați străini etc.), noua Diplomație românească și-a consolidat într-un timp relativ scurt poziția în Europa, spiritul  pașoptist fiind regăsit, într-o formă nouă, în anii următori, cînd arta diplomatică românească a triumfat în consolidarea Unirii de la 24 Ianuarie 1859, pregătind Marea Unire de la Alba Iulia, de peste 59 de ani.
Bibliografie: Enciclopedia României; Enciclopedia Diplomației românești; „Românii la 1859 – Mărturii”; „Lupta românilor pentru unitate națională”; „1848 la români”; Nicolae Bălcescu: „Opere”; Dan Berindei: „Din începuturile Diplomației românești moderne”; „Epoca Unirii”; și altele.
Notă: Partea a doua a articolului „Sacrificarea și trădarea României“ va fi publicată în următorul număr al revistei noastre. Vă mulțumim pentru înțelegere!
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite