
- 14-10-2024
- 0 Comentarii
- 142
- 0
Citind cartea „Oameni care m-au trăit” (2023), proză scurtă și povestiri, scrisă de Eugenia Crainic - înainte o jurnalistă de un indiscutabil talent, motivată de dorința de a scrie despre tot ceea ce vede -, avem prilejul să constatăm că multe din paginile sale de gazetărie aveau să devină povestiri, schițe, cu subiecte trepidante din viața oamenilor, cu întîmplări reale puse pe hîrtie, ca și cum ele s-ar fi petrecut acum... Avem de-a face cu o scriitoare atentă la tot ceea ce se întîmplă în jurul său, dînd viață povestirilor sale din relatările celor cu care se intersectează, de la oameni dornici să vorbească despre ei și pățaniile lor. Titlul ales de autoare te poate duce cu gîndul la evocarea unor personaje masculine din viața sa, dar constați că nu despre asta este vorba, mai degrabă poate fi un șiretlic scriitoricesc, care ține de sfera marketingului. Iată ce zice Eugenia Crainic în Cuvînt înainte, pentru a desluși ce anume a determinat-o să realizeze acest gest tipografic: „Poveștile din Oameni care m-au trăit sînt despre ei toți, despre oamenii care m-au atins, cu fîlfîiri ca de fluturi, preț de o secundă. Oameni care m-au trăit fie și numai pentru o zi, colorîndu-mi existența cu aripile lor, niciodată la fel pictate. Considerîndu-mi traiectoria dintre naștere și moarte o singură și imensă zi, cît o viață de fluture, aleg s-o povestesc firesc, fără filigrane, de dimineață și pînă la amiaza la care am ajuns, sperînd că voi apuca să-mi povestesc și seara, cu mintea limpede, atunci cînd voi mai avea doar puțin pînă să apun”.
Ca expresie literară, titlul ales te trimite cu gîndul la fel și fel de povești, ce pot fi interpretate de fiecare, după cum consideră. Pe noi ne-a captivat dintru început, fiind vorba de un titlu poetic luminos, caracteristic scriitorilor dotați, trăind totodată bucuria unui déjà vu, ca lectură cu descrieri lesnicioase, fără prea multe intrigi între personaje, scriitoarea găsind la fiecare personaj calea de mijloc, evitînd în mod discret acele breșe care ar da naște la interpretări... Și cum cititorul nostru este inteligent, înțelege cel mai bine cum stau lucrurile, iar, la rîndu-i, Eugenia Crainic, bazîndu-se pe cunoștințele sale psihologice, știe să îi ofere pagini de analiză personală, de experiențe de viață... După ce citești sumarul cărții, îți poți face o imagine despre savoarea povestirilor pe care Eugenia Crainic le-a adunat în acest volum, și care fac parte din osmoza noastră, fie particulară, fie la nivel de societate, ale cărei elemente sînt întrepătrunse uneori de un tulburător fior dramatic. De pildă, în povestirea „Nimic nu rămîne nepedepsit” (pag. 51), grație Eugeniei Craincu, cititorul descoperă o diversitate de lumi: a fetei necăjite (Lorinela), a urîtului uman caracteristic oamenilor-bestii, personaj care, profitînd de handicapul tinerei, o violează, iar, în final, aceasta moare; apoi, mama victimei, care, neavînd posibilități materiale să-și caute dreptatea în instanță, apelează la justiția divină. Dar să dăm curs integral povestirii: „Nu văzusem niciodată o cocoașă adevărată. Într-o zi însă, Lorinela mi-a arătat cocoașa ei. Era bucuroasă că se joacă cineva cu ea și că bunica mea e prietenă cu mama ei. Așa că Lorinela m-a chemat în grădină, și-a ridicat bluza, s-a aplecat puțin în față, să iasă cocoașa în evidență cît mai bine, lăsîndu-mă chiar s-o ating «dacă vreau». Am vrut. Am atins-o cu sfioșenie, întîi cu un deget, apoi cu două, cu trei, iar la urmă, cu toată palma. Era ca o umflătură mai mare, doar că în partea din dreapta-sus a spatelui. Se născuse cu ea. Inoperabilă, imposibil de îndepărtat sau ajustat. Lorinela avea o piele fină, aceeași piele fină acoperindu-i pînă și cocoașa. «Nu e ca o bubă», i-am spus. „Nu e», mi-a răspuns Lorinela rîzînd. «Te doare?», am întrebat-o. «Nu, nu mă doare deloc. Doar că nu-mi place, atîta tot, fiindcă nu pot purta rochițe. Se ridică toate în partea din spate și stau cîș!». Lorinela m-a mai lăsat cîteva secunde să mă uit la cocoașa ei, apoi, veselă, și-a lăsat bluza în jos și m-a chemat în curtea animalelor, să ne jucăm cu niște căței proaspăt fătați.
Cocoașa Lorinelei mușca din rotundul soarelui o bucată bună, lăsînd să strălucească spre curte doar o felie ca o seceră, cu tăișul ascuțit și orbitor. Mi-am dus mîinile la ochi, să nu-mi pierd vederea.
Din vara aceea, m-am întîlnit cu Lorinela din ce în ce mai rar. Apoi am crescut, bunica a murit, am plecat la liceu, iar distanța și preocupările noi au așternut praful peste prietenia cu Lorinela, extinsă din cea dintre mama ei și bunica mea. Cîteodată, cînd vedeam cîte un om gîrbovit sau doar aplecat peste ceva, îmi aduceam aminte instantaneu de Lorinela. Mă întrebam ce mai face, cum mai e. Îmi propuneam mai mereu să-i dau un telefon, să văd spre ce s-a îndreptat, încotro a luat-o, cum îi mai e viața. Cumva însă, mereu intervenea cîte ceva și uitam. Iar cînd îmi reaminteam, era fie prea tîrziu, fie n-aveam un telefon la îndemînă. Pînă într-o zi, cînd orășelul meu a răbufnit de indignare la aflarea unei orori inimaginabile. Un grup de băieți tăbărîseră asupra Lorinelei, o agresaseră crunt, o violaseră pe rînd, abandonînd-o ca pe o otreapă. Lorinela agoniză zile în șir, pînă într-o seară cu un apus sîngeriu, cînd nu mai fu în stare să lupte, respirînd pentru ultima oară... Își dădu duhul, odată cu ziua.
Pentru mama Lorinelei, timpul se opri în loc. Umbla pe unde avea treabă ca o nălucă, părînd că n-avea putere să se uite în ochii oamenilor. Sufletul ei muri odată cu Lorinela, iar lupta ei cu violatorii se dovedi a fi inegală. Banii părinților nenorociților, împrăștiați în stînga și-n dreapta, îngropară povestea cu straturi grosolane de nedreptate și ignorare. O mătușă mi-a spus, la un moment dat, că mama Lorinelei îi povestise, plîngînd în hohote, despre durerile intolerabile de cap din ultimele clipe ale bietei sale fete, dureri atroce, inimaginabile, de nesuportat pentru o ființă umană, lovită atît de crunt. Cu obidă, mama Lorinelei l-ar fi blestemat, uitîndu-se fix în ochii lui Dumnezeu, pe cel mai vinovat dintre nenorociții care îi pîngăriseră și uciseră, pînă la urmă, fata: «Să dea Dumnezeu să-și dea banii cei mulți să-și dobîndească sănătatea!».
După treizeci de ani, trăind o viață fără să pară că ar fi avut vreo remușcare pentru ce se întîmplase odinioară, nefericitul muri răpus de un cancer galopant, apărut undeva «în mijlocul creierului». Muri cu dureri de cap atroce, inimaginabile, de netolerat. Ca ale Lorinelei.
«Vezi tu, nimic nu rămîne nepedepsit!», îmi șopti conspirativ mătușa”.
Povestirile Eugeniei Crainic fac parte dintr-o serie întreagă de întîmplări cu deznodămînt nu tocmai fericit, unele referindu-se la personaje feminine care au acceptat compromisul în relația cu partenerul... În majoritatea scrierilor sale, autoarea spune lucrurile pe șleau, așa cum le-a auzit de la persoane cunoscute sau necunoscute, de la prieteni, colegi de serviciu și, apoi, dezvoltînd subiectul, fiecare din întîmplările acelea devine știre de presă, sau direct operă literară.
În povestirile ei, Eugenia Crainic sfidează parcă timpul, scoțînd în evidență o lume a împăcării cu sine și cu vulnerabilitățile, în numeroase cazuri, în fața destinului (v. „Vreau să mă fac primăriță”, pag. 79, „Tablou de internat ceaușist”, pag. 112).
Revenind la titlul „Oameni care m-au trăit”, mai adăugăm că alegerea acestuia este lesne de înțeles, avînd în vedere că majoritatea pieselor din sumar au ca eroi principali femeile, de multe ori cu un destin nefericit, fie în viața de cuplu, fie într-o relație de prietenie cu bărbați care nu știu să respecte și să le aprecieze gingășia, feminitatea... Cartea nu duce lipsă de scrieri cu caracter autobiografic, relevante pentru Eugenia Crainic, pentru statutul său de povestitor hîtru.
Ne-a reținut atenția în mod deosebit schița „Lecții” (pag.105), din care transcriem: „Și pe mine m-a «dat» tata la înot. A legat de-un pom, cu o sîrmă zdravănă, o cameră de tractor umflată, a aruncat-o în Canalul Morilor de la Seleuș, apoi m-a apucat de-o mînă și de-un picior și m-a zvîrlit în apă, spunîndu-mi că era musai să dau din aripi ca să ajung fie la mal, fie la cameră, în caz că oboseam. Tata, de pe dolmă, era cu ochii pe mine ca pe butelie, să nu care cumva să intru prea afund și să nu dau semne că aș mai putea să ies. Cum însă știam clar că tata e tipul ardeleanului care zice rar și răspicat o treabă doar o dată, iar cînd e nevoie s-o repete e bai mare, m-am căznit să dau din toate membrele cît mai vîrtos, să nu mă duc la fund, dîndu-i tatei de lucru. O zi întreagă am fost aruncată în apă, din care eram nevoită să ies singură, pentru ca, la asfințit, să mă țin la suprafață ca nimeni alta, urmînd ca în zilele următoare să învăț de la tata, în același Canal al Morilor, cum se înoată fără cusur”. Dacă în scrierile sale, Dragoș Alexe își glorifică tatăl în termeni frumoși, biblici, Eugenia Crainic nu parodiază pe seama tatălui ei, ci creează un spectacol vizual de excepție, scoțînd în evidență marea dragoste a părintelui pentru fiica sa și dorința acestuia ca ea să învețe să înoate. Scriitoarea creionează un tablou comic de mare calitate, așa cum o face și în schița „Mare intrigantă, cratima” (pag. 107), ce-l are ca erou pe profesorul Gorcea, caz în care pronia a lucrat tot prin mîna tatălui ei, atunci cînd a decis ca fiica lui să ia meditații la limba și literatura română de la omul cunoscut de întreaga comunitate pîncotană pentru calitățile lui de remarcabil dascăl. „Zeci de secrete am învățat de la Domnul Gorcea – scrie Eugenia Crainic – astfel că, la un moment dat, ajunsesem la concluzia că limba română este doar o sumă de secrete pe care însă mulți nu le știu doar pentru că nu au norocul să dea peste cîte-un Domn Gorcea.
S-a întîmplat însă să nu-mi pregătesc, la un moment dat, lecția «Cratima», despre care urma să-i dau profesorului detalii și să-i spun exact de ce este ea importantă și cît de puternică este în scriere, ea ajutînd-mă, practic, să-i imprim scrisului viteză, să mă pot exprima pe foaia de hîrtie la fel de alert precum vorbesc. Ei, bine, după ce-am înghesuit cratima în cîteva colțuri, făcînd-o knockout, profesorul Gorcea m-a ridicat în picioare, în fața lui, profund jignit de faptul că-mi permisesem să ignor o lecție atît de prețioasă. M-a privit lung, de sus pînă jos, extrem de dezaprobator, luînd apoi o poziție comodă pe scaun, întinzînd piciorul drept spre a și-l relaxa, iar cu vîrful bastonului începînd să-și lovească pantoful într-un tempo egal, propunînd ferm: «Să citim, așadar, Cratima!» Ce-a urmat ar fi de neconceput pentru un copil de azi. Preț de două ore, plătite cu greu de tata, am citit, stînd în picioare în fața domnului Gorcea, lecția «Cratima»”.
Citind această proză scurtă, ne-am amintit de „Domnul Trandafir” al lui Mihail Sadoveanu, cu care Eugenia Crainic are multe asemănări, cel puțin în povestirea de față. Scriitoarea a realizat din profesorul ei, Garcea, un Domn Trandafir model, care își pune toată știința de carte în slujba învățăceilor lui. Finalul povestirii este de nota zece, pentru sinceritatea strălucitoare, care ține de notorietatea unei scriitoare cu mari resurse stilistice, capabilă de scrieri memorabile: ,,De fiecare dată cînd o luam de la capăt, Domnul Gorcea se minuna de parcă ar fi auzit despre cratimă pentru prima oară în viață. Descoperea, parcă, noi și noi valențe ale cratimei. Ajunsesem să cred, la sfîrșitul ședinței, că nimic mai important nu voi găsi în toată cartea de gramatică. Restul noțiunilor de vocabular parcă se micșora pe măsura ce mă adînceam în cititul Cratimei, care creștea și creștea, iar la final, după fix două ore de reluat la infinit aceeași lecție, și nu oarecum, ci cu intonație, să fie pe placul Domnului Gorcea, l-am auzit exclamînd: «Mare intrigantă, Cratima!». După care mi-am luat rămas bun. Am plîns o oră întreagă după meditațiile din ziua aceea. După care mi-am dat seama că tocmai devenisem expertă într-o liniuță care îmi va fluidiza enorm scrisul. Și viața, deopotrivă”.
Eugenia Crainic este tipul scriitorului dornic să scrie despre toată lumea și să zugrăvească cele mai potrivite portrete eroilor săi, pe măsura talentului ei autentic, în care emoția autoarei este evidentă. Este dovada că posedă reale resurse scriitoricești, cu aprige forme de exprimare. Auctorial vorbind, Eugenia Carainic înseamnă talent, dăruire și pasiune, iar schițele sale sînt pilule scriitoricești demne de reținut pentru o lectură plăcută.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”
-1.3 C