În curînd se împlinesc 31 de ani de cînd în mass-media toate mizeriile noastre sînt expuse, subliniate, luate în derîdere, pîrîte în fața Occidentului, pentru a ne discredita și, puse în fața noastră, pentru a ne demoraliza.

Și cum să nu fii demoralizat cînd, la un post TV, la întrebarea unui reporter, adresată unei doamne fost-ministru: care este piesa cea mai valoroasă din garderoba dvs.?, aceasta răspunde, fără jenă și fără să stea pe gînduri: ,,Treisprezece mii de euro”. Nu a menționat ce anume a costat suma respectivă. Probabil, una dintre poșetele domniei sale - în care au încăput un prezent și un trecut -, purtată pe ,,umeri” între o epocă și alta.

În fața unei asemenea declarații, cum să nu te simți umilit cînd, pentru tine, ca pensionar, ,,nu sînt bani”, spunîndu-ți-se că o mărire a punctului de pensie cu 40% ar duce țara de rîpă, afirmație făcută de cel care are ,,pîinea și cuțitul” în mînă. Și, dintr-o dată, te simți ,,vinovat” că ,,faci umbră pămîntului” și nu ieși din sistem, cum cinic a spus un fost președinte care, vrea-nu vrea, va afla că Timpul se scurge și pentru domnia sa.

Deseori, la unele interviuri televizate, ,,Trecu­tului” îi este jenă să recunoască în fața ,,Prezentului” că, datorită condițiilor de viață create atunci – de pildă, învățămînt gratuit etc. – are acum un viitor strălucit în euro și dolari. Sînt numeroase exemple de acest fel, chiar de parlamentari care, de la înalta tribună, spun minciună după minciună, ba chiar pozînd în ,,victime” ale fostului regim.

Personal, modestă în trecut, modestă în prezent, am să fiu mereu recunoscătoare Trecutului, datorită căruia am avut un loc de muncă sigur, din prima zi de angajare pînă la pensionare; că am primit un apartament fără să plătesc un leu; că, anual, mergeam la munte și la mare și, mai ales, cînd m-am îmbolnăvit de TBC pulmonar, am beneficiat de un tratament de excepție în Castelul Cantacuzino care, la vremea respectivă, fusese transformat în Sanatoriu, unde sute de bolnavi și-au recuperat sănătatea.

În prezent, Castelul Cantacuzino din Bușteni este transformat în hotel și restaurant de lux (am văzut imaginile la televizor), în care, probabil, nu mi-aș permite, la venitul pe care îl am, nici să le trec pragul. Pe cînd, în epoca ,,de tristă amintire”, am fost , timp de 8 luni, ,,prințesă” în Castel, avînd parte de condiții atît de bune, încît te făceau să uiți pentru ce te aflai acolo. Conștiința mea nu mi-ar permite – așa cum, din păcate, foarte mulți o fac – să blamez Trecutul și să urc în slăvi Prezentul. Acest Prezent, în care, personal, în afară de strictul necesar, nu-mi permit mai nimic din binefacerile libertății. De 30 de ani, stau doar în fața micului ecran, și Timpul zboară. Pentru mine, el nu mai are răbdare... 

În imaginația mea, destul de bogată, viața are trei porți imense: Poarta Trecutului, Poarta Prezentului și Poarta Viitorului. Dacă acum ar fi să mă nasc iar, și Destinul, ținîndu-mă de mînă, m-ar întreba pe care Poartă aș vrea să intru în viață, aș alege, fără să stau pe gînduri, Poarta Trecutului. Vremea în care oamenii erau modești, natura nu era mutilată, alimentele nu conțineau chimicale, demnitatea femeii și a vîrstnicilor nu era călcată în picioare. Oamenii aveau frică de Dumnezeu, ,,Olandezul zburător” stătea pe ogorul lui, nu venea la noi în țară în căutare de fetițe nevinovate. În fața ,,domnilor” de atunci, îți scoteai pălăria. Acum, ,,domnii” se ceartă ca la șatră, nu mai există respect, de parcă Necuratul le-a dat startul. Nici anotimpurile nu se mai respectă între ele: vara pare iarnă, și iarna, vară...

Intrînd în viață prin Poarta Trecutului, mă consider o norocoasă că de la Petru Creția am moștenit ,,Testamentul unui eminescolog”, din care am să reproduc un fragment din bijuteria lirică ,,Eterna Pace”:

,,Viața noastră e viața spumei

Și totuși, de-ar seca din fundu-i mare,

O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte

Astfel și moartea e uitarea vieții

Spre-a răsări din nou la altă soarte.

Da, e-o dorință mare, fără nume,

Pe care-n tot adîncul o cuprinde

Bătrînul haos născător de lume.

Atîtea lumi care rotesc în haos

Cu zborul lor măsurător de vreme,

În veci pe cale, neaflînd repaos”.

LILIANA TETELEA