Lidiei Vadim Tudor,
cu prilejul zilei de naștere – 3 august

Crescu stejarul falnic peste Țară
Cu rădăcini adînci, în vechi pămînt,
La umbra lui, ivită din cuvînt,
Iubirea din Istorie milenară;

Și-n ramuri verzi, cu trainică zidire
Prin frunze vîntul fluieră divin,
Născînd pe-altarul Patriei destin
De dor de Țară, oameni, de iubire;

Cădea lumina zilei printre ramuri
Ca o pecete de la Decebal,
Muntenia, Moldova și Ardeal
Erau un neam din tot atîtea neamuri;

Pădurea de stejari nălța spre soare
Dovezi de libertate și de cînt,
În miezul eului aprins mai sînt
Aprigi dorințe, păsări călătoare.

Dar într-o zi de veac fără cutumă
Furtuna cea scăpată de sub zei
A frînt, cu vuiet, toți copacii grei,
Pădurea s-a cutremurat pe urmă;

Și rîurile Țării-au dat năvală,
Învolburată ură pe Carpați
A despărțit români. Neamuri și frați
Acuma sufereau de-aceeași boală!

Virtutea strămoșească risipită
În mici orgolii de provincii vechi
Pune democrația la priveghi
Și pe români ducîndu-i în ispită;

Dar el, stejarul, înălța coroană
Opreliști vîntului străin să-i stea,
Deasupra, stema Țării, ca o stea,
Împrăștia lumină de icoană.

Cînd, totuși, trunchiul a-nceput să cadă,
Trecînd din viață-n stare de ecou,
Din trunchi s-a înălțat un lujer nou,
Cu-același vis în inimă să ardă!

La umbra unei plante roditoare
Ca un altoi urcînd neîncetat,
Așa cum din bătrîni am învățat:
CE-I DIN STEJAR, STEJAR
        DIN NOU RĂSARE!
GEO CIOLCAN